Ii dam cuvantul profesorului:

DESPRE TRADUCERE ŞI TRADUCERI

Bun găsit. Vreau să vă împărtăşesc în această seară (aşa, fără nici o legătură cu timpul zurbagiu din jurul nostru) cîteva gînduri despre activitatea de traducere. Izvorul lor îl constituie munca mea pe textul lui Dante Alighieri, dar cred că oricine se pasionează de dreapta spunere, de poezie şi de tălmăcirea ei, le poate lesne generaliza. Şi asta nu numai pentru că Dante e numeros, în esenţa sa, ca un hotel (asta de la Mărţişor o am), ci şi pentru că orice Poezie e o mică divină comedie.
A traduce Divina Comedie sau orice alt poem e ca şi cum ai fi găsit dărîmat, dar ce zic eu? praf şi pulbere, Domul din Milano sau biserica Trei-Ierarhi din Iaşi sau Voroneţul, şi te-ai apuca să-l reconstruieşti tu, singur, după planurile şi înfăţişarea sa întîie, dar numai cu materialele tale, cu ce ai tu în tine, cu ce poţi duce în cîrca minţii şi sufletului tău. Celebrul răspuns al filozofului stoic Bias e deviza traducătorului: omnia mea mecum porto: tot ceea ce am, duc cu mine. Dar traducătorul e sclavul, nu stăpînul acestei devize. Traducerea de poezie e cît traducătorul, nu cît originalul. E un geniu Dante – dar dacă eu nu am talent poetic, nici un dicţionar, nici un corp de comentarii, nici un studiu despre traduceri, nici un catalog de rime, nici o tălmăcire anterioară nu mă pot ajuta cu nimic – după cum un orb nu poate copia Mona Lisa nici dacă i se oferă mii de pensule şi culorile originale ale lui Leonardo.

Avea păcătosul de Marx o vorbă, care cu ani în urmă ne-a scos mulţi peri albi: “libertatea înseamnă înţelegerea necesităţii”. Nu discut acum aplicabilitatea ei în alte domenii, unde poate zămisli abuzuri sîngeroase – dar muncii de traducere, această vorbă i se potriveşte. În traducere, a fi “liber” nu înseamnă , în fapt, decît a te supune cît mai benevol şi fără grimase “regulii jocului”, adică textului şi spiritului original. Un traducător, vreau să spun un erou, zicea un mare eseist spaniol, Ortega y Gasset. Traducerea e un balet de cuvinte pe o platformă nu mai lată de o palmă. Se cade uşor – cel puţin în ridicol.
Traducerea seamănă cu reconstituirile arheologilor. Scopul lor nu e să facă vase frumoase, ci să le re-compună pe cele vechi, din cioburi, aşa cum au fost. “Imaginaţia”, de care e nevoie şi aici, e să găseşti ciobul potrivit pentru locul potrivit. Să foloseşti vechiul material ca să croieşti după gustul tău sau zvăpăierea ta – e o colaborare vinovată, mai mult: o deturnare. Un oarecare l-a tradus, prin ’67, pe Verlaine, pocindu-l pînă la asemănarea cu cel mai de jos Vlahuţă: libertatea lui nu era decît lipsă de har. Era ca o interpretare a Missei Solemnis la fluier de arbitru. Un alt exemplu de traducere schimbătoare de tonalitate, pe alt palier, e cea a lui Sorescu din Pasternak; calitatea ei literară e peste discuţie, dar datorită presiunii pe care o exercită mucalitismul asupra gravităţii, e greu de spus cît e acolo Pasternak şi cît e Sorescu. În aceeaşi ordine de idei, ar fi de amintit şi versiunea lui Ion Barbu din Richard al III-lea: un frumos hibrid. Sugerează un fel de play-back°, o dublare a vocilor în studio: imaginea e adesea a lui Shakespeare, dar glasul pe care îl auzim nu-i vine, a al lui Ion Barbu. Stilul shakespeareian capătă forţat geometrismul cînd metalic, cînd cristalin al poemelor din Joc secund. Ultimele două exemple ilustrează cazul autorilor de talent, care, nereuşind să se subordoneze, cum au făcut-o Blaga sau Doinaş în Faust, Taşcu Gheorghiu în Lampedusa, Philippide în Baudelaire ş.a., realizează traduceri convertitoare. Mustăţile lor deghizează originalul pînă la derută. Figura obţinută e interesantă, dar e o sublimare, nu o transpunere. Punctul limită al acestei situaţii sunt “tălmăcirile” lui Arghezi. Ele nu sunt traduceri (mă gîndesc la fabule, la Baudelaire), ci un fel aparte de adaptări sau chiar “remake°”-uri, rescrieri, în bună slobozenie clasicistă, ale unor subiecte, conform dictonului clasic: je prends mon bien ou je le trouve: iau ce-mi trebuie de unde găsesc. Acestea sunt, în fond, opere de Arghezi, variaţiuni pe teme date, tot aşa cum Cidul e al lui Corneille, Faust al lui Goethe sau Hamlet al lui Shakespeare, deşi subiectele nu le aparţin.

Arta e lungă, emisiunea e scurtă. Vă sunt îndatorat că aţi avut bunăvoinţa de a mă asculta.

George PRUTEANU

Emisiunea “Doar o vorba SAT-I mai spun” din 25 oct 1998