“De-a lungul timpului, autoritatea bisericeasca a fixat cateva criterii dupa care cineva putea fi trecut in sinaxarul ei: moartea martirica, mucenicia, adica suferinta pentru Hristos, sfarsirea prin moarte pentru credinta. Aceasta a fost socotita si a ramas semnul si dovada de netagaduit, cea mai sigura a sfinteniei.

Alt semn al sfinteniei a fost marturisirea neinfricata a dreptei credinte in fata oricarei amenintari, indiferent daca aceasta atragea moartea sau exilul, inchisoarea sau alte suplicii suportate cu barbatie eroica.

Al treilea semn al sfinteniei a fost dintotdeauna viata sfanta, viata fara prihana, insotita de faptele milei trupesti si ale milei sufletesti, cea mai inalta traire morala si religioasa.

Pentru viata traita in acest chip, Dumnezeu preaslaveste cu daruri sau puteri suprafiresti, cu darul facerii de minuni din aceasta viata sau dupa moarte, savarsirea minunilor fiind socotita ca al patrulea semn al sfinteniei.

Al cincilea semn al sfinteniei a fost socotit lupta pentru apararea dreptei credinte, care trebuie sa fie facuta cu toate puterile pentru triumful Ortodoxiei. Astfel, cei care lupta pentru Biserica lupta pentru Hristos, iar prin credinta lor lucratoare ei conserva Adevarul mantuitor, devenind binefacatori ai Bisericii.”

Acum să ne gândim la Eminescu: unde a studiat, CE a studiat, CE şi ÎN CE a crezut sau nu, ce viaţă a avut şi cât de curată a fost ea. E nevoie să continui ?