Deocamdată, nu întrebări către domnul Ruggeri, ci pentru noi înşine. Când vom gândi cu atâta intensitate şi onestitatea asupră-ne?
Îmi rezerv ceva timp pentru a reciti interviul parcurs parcă în fugă, fascinată fiind de erudiţia acestui tânăr intelectual creştin.

Domnule Giovanni:
de unde se poate cumpara cartea ?
este in librariile din Romania ?

incredibil de trist cum avem in romania lucruri atit de multe si atit de frumoase, fara sa avem intotdeauna si habar despre ele… incredibil de frumos cum oameni veniti de departe vad mai bine decit noi lucrurile astea si ni le arata si noua !

incredibil de frumoasa limba romaneasca vorbita de dl Ruggeri – si cu atit mai incredibila dorinta domniei sale de a gasi pe cineva care sa il invete limba si cultura noastra, desi a demonstrat atit de frumos cit de bine le stie pe amindoua !

intrebarile mele – primele deocamdata – ar fi scurte si la fel de grabite cum am citit si articolul.

daca interviul nu este tradus, unde si cum si cind a reusit sa vorbeasca o asemenea limba romaneasca ? sint atitia oameni nascuti si crescuti aici care ar avea nevoie de lectii din partea domniei-sale…

a descoperit Sibielul venind in Romania ? sau de acolo a plecat spre toate locurile din Romania pe care le-a vazut, pornind pur si simplu de la icoanele muzeului ?

s-a gindit vreodata poate si la un film despre muzeu ? traim intr-o epoca in care multi aleg telecomanda in locul cartii si poate pe calea asta ar ajunge mai repede si la mai multi cu povestile domniei-sale…

promit sa revin, sa citesc mai atent si sa mai intreb. deocamdata, ii doresc domnului Ruggeri sa aiba forta si rabdarea sa continue pe drumul asta si ii multumesc pentru o poveste minunata !

Dragi prieteni
ma bucur foarte mult pentru caldura prin care ma primiti si sunt extrem de incantat sa vad – inca o data, tin sa spun! – ca in Romania sunt oameni de mare sensibilitate si inteligenta, care asteapta numai sa iau voce si sa faca lucruri frumoase daca si cand cineva li se alatura cu sincera prietenie si cu o serioasa si concreta actiune. Voi sunteti o dovada preciza a acestei situatii si o forta pozitiva despre care tara “noastra” are nevoie. Da, Romania nu are nevoie de vorbe, ci de fapte. Va multumesc din suflet si sa stiti ca orice gand bun si orice colaborare din partea voastra este chiar pretioasa pentru mine si, in cazul de fata, pentru Muzeul din Sibiel.
Incerc sa raspund tuturor intrebarilor pe care mi le-ati dat pana acum intr-un singur text si raman la dispozitie pentru orice alta intrebare.

Pentru dna Mica: Indragostirea mea pentru Romania a avut loc in Maramures si datorita Maramuresului: prima data cand am ajuns in Romania in 2002 a fost chiar in Maramures, la Sighet-Botiza-Ieud-Sapanta, la cele mai valoroase biserici din lemn si, inca mai mult daca se poate, vazand oameni si locuri cu un stil de viata, o expresie in ochii lor, o atitudine nemaipomenita. Nu credeam ochilor mei. Apoi, tot in acelasi calatorie, am ajuns in Bucovina: n-am nevoie sa va lamuresc admiratia maxima pentru atata bogatie si frumosete extraordinare si (asta a contat foarte mult) total necunoscute in Occident, cel putin in Italia. Romania a fost o surpirza de nota zece pentru mine si din cauza acestei surprize am vrut sa cunosc si alte regiuni in 2003, anume Transilvania si Delta. In 2002 si 2003 am venit in calitate de jurnalist in cadru unei calatorie organizata de catre auctoritatilor romanesti. Dar, dat fiind ca surpriza si bucuria au fost enorme, in 2004 am vrut sa revin in mod privat si cu masina chiar in Maramures si in Bucovina, sa vad inca o data, singur si cu toata liniste oameni si locuri pe care ii vazusem cu 2 ani in urma. Oh, nu voi uita nicioata marea tacere, marea deschidere, mare orizontul; nu voi uita niciodata chipuri bune ale batrinilor si ale copiilor; nu voi uita niciodata ca in Maramures am vazut o lume iesita chiar atunci de la mainile Dumnezeului. Atunci m-am apucat sa invat cateva cuvinte in romana: nu numai pentru a ma descurca (dreapta, stanga, paine, apa, pat, benzina…) dar si mai mult din dorinta de a comunica – precis spus – cu tarani morosani. De atunci a inceput o poveste care astazi m-adus sa fiu atat de implicat cu Romania incat a devenit, fizic si (mai mult) sufleteste vorbind, a doua casa mea. Daca sunteti interesata sa aflati ce ma gandesc despre imaginea Romaniei in Italia, va invit sa intrati pe site-ul http://www.sibiel.net sectia Presa si sa cititi interviul acordat revistei Orizont.

Pentru dl. Radu: Multumesc pentru interesul privind cartea, care este disponibila (deja prezenta sau la comanda) in librariile Humanitas din toata Romania, la libraria Surorilor Pauline din Bucuresti, la libraria Galaxia Gutenberg din Targu Lapus, in cateva librarii din Sibiu (Deisis, Bizant, Humanitas) si fireste la Muzeul din Sibiel. Poate fie comandata si prin site-ul http://www.sibiel.net

Pentru dl. Mihai: Nu am familie (adica nu am nici sotia nici copii), deci nu a fost nicio reactia in acest sens. Totusi, mama mea zicea ca sunt chiar nebun: “Iti cumpari o casa ‘acolo’, printre ‘zigani’, unde nu locuiesti, si stai in chirie in Italia?! Esti chiar nebun!” Astazi, tot mama este mai indragostita decat mine – daca se poate – de Sibiel si, dat fiind ca ea este – sau mai bine a fost – un exemplu perfect al ignorantei italienilor dar si a bunatatii lor, are mare drag si mare stima pentru prieteni mei romani pe care, intre timp, am intalnit si s-au format (dar eu din pacate nu locuiesc la Sibiel ci la Begamo; la Sibiel ma duc la fiecare 2-3 luni, depinde). Stiti cum este? Italienii (general vorbind, fireste) sunt ignoranti in ceea ce priveste Romania si romanii, dar, cand cunosc cu adevarat tara, atunci isi schimba parere si, daca au noroc de a intalni oameni buni si cinstiti (care sunt foarte multi in Romania!), atunci tot se schimba. Printre cele mai puternice actiuni de a promova imagine Romaniei in Italia, prima este chiar ceea de a face orice efort ca sa vina italieni in Romania (avem si noi prostii nostri, dar nu toti italienii au in cap numai fetele). Turismul este o calea foarte importanta pentru tara. Mi-ar face placere ca si alti la Bucuresti sa se gandeasca (si sa actioneaza) asa.

Pentru d-na Adriana: Draga Doamna, sa stiti ca reactia dvs fata de ce se intimpla cu valorificarea comoarile Romaniei si tara ca atare (”trist… frumos”) am intalnit-o de multe ori in chipul multor romanilor. Asta confirma ce am scris mai sus, adica ca in Romania sunt multi omeni – printre care va consider si pe dumneavoastra – care au sensibilitate, intelegere si dorinta de a face ceva concret, bun si serios. Numai ii trebuie un fel de coordonare (intai sufletesc si apoi logistic) si de sprijn. In ceea ce priveste cunostintele mele de limba romana, ele provin numai din dorinta mea e a comunica cu romani si de incercarile mele ca autodidact: deci, sunt foarte slabe, dar suficient ca sa comunciam. Interviu a fost realizat in limba romana si dl Dan Costinas a pus la punct expresii sau/si greseli gramaticale, pe care din contra puteti sa le gasiti acum si aici naturale… ca cartofii in gradina bunicai! Idea dumneavoasta despre un film legat de Sibiel (am descoperit satul si Muzeul in 2003) este atat de serioasa si frumoasa incat, acum 1 an, ii-am contactat pe doi foarte importanti regizori din Italia – Ermanno Olmi si Pupi Avati – si pe un mare producator din Tv Rai1, insa nu s-a facut nimic. Problema este clara: daca cineva nu a trait in Romania sau nu cunoaste tara sau pur si simplu nici nu doreste sa cunoasca ce a facut un om extraordinar ca parintele Zosim Oancea, si tarani care au pictat… nici nu intelege despre ce este vorba. Ar trebuia un regizor roman sensibil si talentat – si sunt! – care se apuce cu un film unde se amesteca atat de povesti frumoase, minunate, incat ar fi desigur un succes mare. Dar am nevoie de ajutorul dumneavoastra ca sa-l gasim si sa-l implicam pe acest regizor roman.

Pentru dl. Untaru: La ringrazio di cuore caro signor Untaru e la invito con tutti gli altri a Sibiel! Din pacate, prima dragostea mea nu a fost fotografia, insa este adevarat ca Romania mi-a cucerit prin imaginile peisajelor si oamenilor din Maramures. Proiecte pe masa de lucru? Oh foarte multe, trei va spun acum, una chiar in avan-premiera aici (nu am spus nimanui inca): prima este sa fac tot ce pot ca sa ajut Muzeul sa fie intr-o stare potrivita icoanelor si vizitatorilor, si sa aiba un cerc de prieteni international ca sa-l sprijineasca prin promovarea lui; a doua, sa colaborez cu autoritatile romanesti sa implicam pe strainii si pe romanii cu promovarea Romania in strainitate. A treia este sacra si am nevoie de un ajutor si mai mare din partea dumneavoastra: cineva mi-a zis ca la Orlat, un sat la 6 kilometri de la Sibiel, este un orfelinat cu 80 de copii! Nu stiam si nici nu credeam ceva asa, dar asta mi s-a zis. Ce va ganditi voi, dragi prieteni: care sunt “icoanele adevarate”? Cat ar fi frumos daca Muzeul, vizitatori, romani, straini, impreuna, prin calea culturii si artei pot sa ajute, sa sprijine – vom gasi modalitatea – acesti copii care tot locuiesc in apropriere Muzeului?! Parintele Oancea, la vremea lui si impreuna cu oameni din sat, a facut o minune prin Muzeul de icoane pe sticla, si astazi chiar trebuie un “razboi pasnic” pentru aceasta opera nemaipomenita. Dar noi, in zilele nostre, avem alte posibilitati, traim intr-o alta situatie. “Icoanele din Orlat” ne cheama: desigur vor da o lumina sfanta “icoanelor din Sibiel”.

Eu m-as opri la accentele critice puse cu delicatete de intervievat. Giovanni Ruggeri spune ca desi a fost fascinat de civilizatia romaneasca care este prin determinarile ei genetice mai aproape de autenticitate, cu o viziune integralista a lumii, a fost surprins sa constate carentele in ceea ce priveste cultura relatiilor interumane. Ca si cum aceasta civilizatie rurala difuza ar fi blocat prin metafizica ei o cultura sociala adecvata modernitatii si bazata pe o amabilitate care merge pana la ipocrizie si pe moderatie.

Eu as relativiza si as spune ca oricat de seducatoare ar fi aceste perspective si de utile ca ipoteze de studiu ele sunt doar o teorie care poate fi falsificata oricand cu un exemplu bine ales.
Pe de o parte, Romania are si o traditie culturala moderna, urbana si burgheza chiar daca nu atat de vizibila.
Pe de alta, daca e sa vorbim de civilizatie rurala, trebuie spus ca romanul de la tara de fapt detesta conditia lui si vrea sa traiasca “ca un boier”. Cultura rurala de astazi se caracterizeaza mai curand de aceasta autonegare, decat de o relatie privilegiata si atipica cu sacrul de exemplu.

„Din Italia as duce in România cel putin franchetea amabila si experienta indelungata a libertatii, ca sa aiba omul curajul linistit de a spune “da” cand simte “da” si acela de a spune “nu” cand simte “nu”.”

Îmi place felul în care e criticată, prieteneste, felul de ipocrizie (din sărăcie si comunism), care ne are…

Pentru dl. Marin: Va multumesc mult dl Marin pentru observatiile dvs., prin care imi dati posibilitatea de a prezenta inca o data, si sper in mod mai clar, ceea ce am incercat sa lamuresc in cursul interviului. Intr-adevar ati spus foarte mult cu putine cuvinte (si asta este chiar de admirat!) si randurile dvs. semnaleaza diferite puncte/subiecte extrem de mari si complexe ca sa le lamurim pe toate acum – fara sa spun ca ar fi analizat bine daca punctele respective corespund la ce am spus sau sunt mai degreaba rezultatul unei interpretari din partea dvs (totusi, si in acest ultim caz, am sarcina de a prezenta in mod mai clar gandul meu).

Dat fiind ca nu pot sa scriu prea mult acum si aici, m-as limita sa observ urmatoarele lucruri, mai intai in perspectiva negativa, si apoi (foarte pe scurt) in perspectiva pozitiva.

In perspectiva negativa:

1) nicio data eu nu am vorbit despre “determinari genetice ale civilizatiei romanesti mai aproape de autenticitate”. In primul rand mi-este foarte greu sa folosesc conceptul insusi de “autenticitate” (dat fiind ca ar fi atat de implicat cu o viziune metafizica si statica, incat as avea dificultate sa-l sustin ca atare), pe cand sunt pe de alta parte convins ca noi cu toti suntem permanent intr-un proces de a ne descoperi pe noi insine, un proces permanent deschis. Apoi, nicio data nu as vorbi despre “determinari genetice” unei civilizatiei: nu sunt nici un filosof al culturii nici un sociolog al culturii, dar a vorbi de ceva “genetic” in domeniul culturii mi se pare prea mult (cel putin intr-o perspectiva ermeneutica);

2) dat fiind ceea ce am spus, a spune ca gandurile mele expuse in interviu ar fi o “teorie care poate fie falsificata” este total nepotrivit, pentru ca nu am avut nicio data in gand sa fac o “teorie”. Apoi, daca dorim sa spunem ca orice afirmatie contine in sine o “teorie implicita” (sau chiar o metafizica), asta ar putea sa fie un subiect serios de convorbire, dar nu mi se pare aici nici locul, nici cazul, pentru ca, desigur in ceea ce ma priveste, nu am intentie sa vorbesc ca intr-o academia de filosofie sau de sociologie a culturii, ci sa impartasesc cateva ganduri, opinii, perspective. Si, nu in ultimul rand, resping ipoteza de a avea vreo complicitate cu “o viziune integralista” a lumii;

3) stiu, chiar daca dupa limitele mele, ca “Romania are si o traditie culturala moderna, urbana si burgheza”, si nici nu sunt convins ca n-ar fi atat de vizibila: o serie de vicisitudini istorice au facut ca acest aspect nu a putut sa fie evident pe scena sociala in ultimi 60 de ani, daca facem o comparatie cu aspectul rural (si masificat in “orasele refacute” de catre sistemului comunist), dar asta nu inseamna, in ceea ce ma priveste, ca nu inteleg Romania gandindu-ma la ea numai ca o “tara rurala”. Nici pe departe! (si sa nu zicem nimic despre dezvoltarea sociala si dezbaterea publica care au loc astazi in Romania: este asa indepartata asa zisa “civilizatie rurala”, nu vi se pare dl Marin?);

4) “romanul de la tara de fapt detesta conditia lui si vrea sa traiasca ‘ca un boier’”: cred ca in mare parte aveti dreptate, dl. Marin, si este usor pentru toti sa intelegem de ce. Eu insumi, cand am fost prima data in Maramures, am vazut o femeie normala, din sat, spaland rufele in raul: imediat am gandit ca asa ea nu putea sa continue, insa, in acelasi timp, am simtit marea durere datorita faptului ca stiam ca pentru Romania (Europa) nu ar fi fost posibil niciun alt model de dezvoltare in afara de cel pe care l-avem si noi in Italia. Atunci, problema extrem de serios si de grav, este legat de modelul de dezvoltare, o chestie care merge mult mai departe decat situatia in Romania, Italia, Franta, Germania, SUA…. este o problema enorma. Pe de alta parte, imi permit sa vorbesc si in acest caz pe planul personal: bunici mei au fost tarani, chiar tarani, pe cand parinti mei au fost, respectiv, tata angajat la posta si mama proprietara/lucratoare la un mic magazin de bomboane. Vara, timp de 6 ani, eu am trait la tara cu bunici si cand mergeam la scoala, chiar daca aveam notele cele mai mari, eram “stigmatizat” ca taran, numai prin accentul meu. Deci eu inteleg perfect ce inseamna a trai la tara, cu toate limitele (frigul, utilitati inexistente, toaleta afara, ploaie in curte…) si cu toate “injurari sociale”. Va dau cuvantul meu de onoare: nu am nicio viziune idilica sau idealizata despre “viata la tara” sau despre asa zisa “civilizatia rurala”. Nici in ceea ce priveste relatia cu sacrul. Totusi anumita valoare sau, daca doriti, perspective de mare interes legate de acest orizont raman pentru mine o comoara unde se poate gasi ceva foarte important si bun pentru noi, si astazi.

In perspectiva pozitiva:

1) subliniez inca o data faptul ca eu am caracterizat ca “simbolica” Romania rurala despre care vorbesc. In acest caz, simbolul este ceva legat de realitatea concreta, fizica, practic existenta si in acelasi timp un punct de pornire pentru ganduri personale care merg mai departe. In acest caz, fara sa am nicio intentia de “a lega” in mod “genetic” asa zisa civilizatia rurala de niste trasaturi, mi se pare ca “la tara” ar putea sa fie o metafora de cateva perspective si posibilitati antropologice extrem de importante pentru noi toti. A recupera sensibilitatea si fizica; a recupera un ritm de viata mai adecvat; a recupera constinta a profunzimi vieti; a recupera solidaritatea intre oameni… asta se poate facut desigur si in centrul Bucurestiului daca ai suflet cat trebuie), pe cand este categoric imposibil sa-l faci si in centrul Apusenilor sau Maramuresului daca nu ai suflet, totusi raman ca – cel putin astazi – “lumea rurala”, “la tara” ar putea sa fie o posibilitate de a redescoperi ceva important.
Am datorie sa fiu si aici clar: eu aici nu vreau sa fac nicio teorie, pur si simplu spun ceva in mod personal, legat de experienta mea, care nu are nicio pretentie de a fi relevanta sau semnificativa sau utila pentru alti. Daca asa poate sa fie, foarte bine; daca nu, bine la fel. V-am zis: Romania ma ajuta pentru ca eu, Giovanni, sunt asa. Daca reusesc sa spun altceva mai clar si util pentru alti, m-as bucura mult, daca nu… nu-i nimic. In orice caz, nu sustin nicio ideologia cum ar fi “pastrarea si recuperarea traditiilor”, pentru ca traditia este ceva viu: propriu vorbind nu se pastreaza si nici recupereaza, ci se traieste; si se traieste numai cand spune/face ceva util si bun la viata oamenilor. Dar nu vreau sa fiu prea lung;

2) in afara de planul personal, am vrut si vreau cu toate puterile mele (de om comun!) sa ajut acest nemaipomenit Muzeu din Transilvania si nu numai; mi-ar face mare placere daca pot sa promovez in Italia – dupa limitatele posibilitati ale mele – patrimoniul turistic si cultural al Romaniei. Tot ce am zis pe alte planuri (Romania rurala…) este numai o confesiune personala, foarte departe de orice teorie.

Sa ma iertati, am fost prea lung si sunt la sfarsitul unei zile foarte incarcata (nici nu sunt chiar liber acum sa stau aici cum as dori si merita). Daca am reusit sa lamuresc ceva, ma bucur. Daca nu, raman la dispozitie, pentru ca imi face mare placere cand prin dialog se poate intelege mai mult pe altu si pe sine insusi, ajungand la un punct nou care aduce o noua bogatie mintelor si sufletelor celor care dialoga. Multumesc mult, dl Marin.

Pentru dna Gabriela: In timpul studiilor mele de teologie (acum multi ani), am citit pe Olivier Clement si am simtit ca ortodoxia stia sa puna in valoare niste perspective (mai ales antropologice si spirituale) la vremea respectiva nu prea puse in evidenta in teologie catolica. Cunostintele mele in domeniul ortodoxiei sunt destul de limitate, chiar daca vad ca peisajul cultural ortodox romanesc are niste intelectuali de mare anvergura. Pentru moment, eu sunt numai la inceput de un demers unde acum in primul plan este marturia Parintelui Zosim Oancea. Mai departe vom vedea ce si unde ma vor duce in primul rand relatiile mele cu prieteni ortodocsi romani si apoi aprofundari personale.

In cea ce priveste proiectele viitoare de conservare a patrimoniului din Sibiel, intrebarea – foarte importanta – trebuie pusa nu mie ci conducerii Muzeului, deci autoritatilor bisericesti si autoritatilor de Stat, dat fiind ca, in sfarsit, Muzeul este, obiectiv vorbind, si patrimoniu national. Statul roman trebuie sa isi asume responsabilitatile proprii, alaturi si impreuna cu Biserica, care este prim subiect implicat. Ca sa nu vorbim despre satul Sibiel: Muzeul s-a nascut datorita si satenilor care au daruit icoanele pentru a face Muzeul. Este nevoie de un intervent urgent, serios. Muzeul este un patrimoniu de credinta, de cultura, de istorie, de viata prea pretios ca sa ramana parasit in singuratatea lui.

Am citit cartea Icoanele pe sticla de la Sibiel gratie amabilitatii autorului, domnul Giovanni Ruggeri, apoi am fost la Sibiel si am vizitat Muzeul de Icoane pe sticla fondat de Parintele Zosim Oancea. Este bine organizat si m-am bucurat ca am avut ocazia de a vedea la dimensiuni reale talentul mesterilor nostri populari. Entuziasmul si implicarea acestui calator strain in popularizarea culturii noastre stravechi sunt mai mult decat impresionante. Multumim, Domnule Giovanni!
Necunoscandu-va personal, ieri am ezitat sa ma adresez direct. Cand am vazut avalansa de intrebari – unele mai putin comode – la care ati fost supus si disponibilitatea de care ati dat dovada raspunzand la toate pe indelete, astazi indraznesc sa va intreb:
1. Care este prima persoana pe care ati intalnit-o la Sibiel? Cum a decurs prima intrevedere?
2. La Facultatea de Teologie la Pontificia Universita Gregoriana din Roma sunt si cursuri de teologie ortodoxa sau doar Olivier Clement a fost deschizatorul acestei perspective?

Pentru d-na Iulia: Multumesc doamna Iulia pentru amabilitatea dvs si pentru faptul ca ati avut incredere in ceea ce ati descoperit prin cartea mea si ati vizitat Muzeul la Sibiel, despre care cu drept v-ati bucurat. Este mereu extrem de frumos cand, prin calee nebanuite, oamenii ajung sa impartasesc ceva bun intre ei si se nasc descoperiri si colaborari de calitate.

In ceea ce priveste intrebarile dvs:

1) prima persoana pe care am intalnit la Sibiel – si imi pare foarte bine ca mi-ati dat aceasta intrebare – este cea care si astazi este persoana cea mai draga pentru mine in sat: “bunica Vetuta” – asa o cheam eu pe dansa – o doamna in varsta (in jur de 80 de ani, la multi ani bunica!), foarte buna si desteapta, cinstita, cu suflet, de incredere. Ne am cunuscut prima data cand am ajuns in sat, pentru ca bunica locuieste chiar langa Muzeul si cineva de la Roma, care o cunoste, m-avea invitat sa ma duc sa-i fac o vizita: a se nota, numai Dumnezeu stie cum am comunicat, pentru ca eu stiam numai 10 cuvinte romanesti, insa bunica Vetuta are ochii atat de vii si un suflet atat de bun in cat este imposibil sa nu reusesti sa comunici cu dansa. Aceasta doamna face parte din cei batrini din sat care l-au cunuscut, respectat, iubit si sprijnit pe parintele Zosim Oancea in toate incercarile si demersurile lui pentru/cu Muzeu. Bunica Vetuta, impreuna cu alti oameni, este un martor care stie tot despre cum s-a nascut Muzeul si despre cum el s-a dezvoltat, si cand eu ma gandesc la acesti batrini si la tot ce ei au facut impreuna cu parintele Oancea pentru Muzeul, atunci imi vine chiar sa spun: “Haydez, sa facem un razboi pasnic impotriva imobilismul general si in favoare Muzeului!”. Muzeul are numai un mare dusman: imobilismul. Oricine face ceva pentru Muzeul – cel putin o vizita si buna reclama – incepe sa fie un prieten. Sibielul are nevoie de prieteni si de suflete bune.

2) La Facultate de Teologie la P.Un. Gregoriana din Roma sunt si cateva cursuri de teologie ortodoxa, in cadru de programe avansate de studiu – pe care eu le am urmarit, insa nu in domeniul interconfesional ci in cel referitor relatiilor intre teologie si filosofie. In acest sens, prima si principala “usa de intrare” in universul ortodox a fost opera lui Olivier Clement. Apoi am citit alte carti tot in perspectiva ortodoxa – mai ales privind icoanele – chiar daca nu de autori romani ci de alte nationalitati. In orice caz, pentru mine, in ceea ce priveste rasaritul crestin, mai mult a fost vorba de spiritualitate (Povestirile unui pelerin rus, Filocalie).

Ciao Giovanni, sunt bucuroasa sa citesc despre tine si aici…sunt ogolioasa sa te cunosc, sa iti fiu prietena si ma mandresc cu un “italian care iubeste Romania noastra draga”
Te imbratisez cu drag.
Emilia

Pentru dna Emilia: Ciao draga Emilia, iti multumesc mult pentru stima si prietenia pe care le ai avut si le ai mereu ata de mine si de incercarile mele. Doresc sa lamuresc cititorilor ca d-na Emilia este o romanca din Brasov care de mult locuieste la Bergamo si este casatorita cu un deosebit om din Italia. Emilia este un adevarat exemplu a unei romance care a plecat din Romania, a pastrat in mod natural si adanc identitatea ei de romanca, s-a integrat in mod spontan si perfect in societatea si cultura italiana. Ca sa aveti niste repere, Emilia a reusit, prin seriozitatea si harnicia ei, sa valorifice aici competentele sale de ingenier la o firma unde este angajata, si este de multi ani activa intr-o asociatie culturala si sociala romano-italiana (fiind presedinte) care se ocupa cu sprijn al romanilor plecati in Italia, cu reprezentanta lor catre institutiile italiene, cu promovare a initiativelor culturale tot legate de Romania.
Imaginea adevarata a Romaniei in strainatate – acum vorbesc despre Italia – este facuta in primul rand de catre romanilor care locuiesc aici, majoritatea fiind oameni cumsecade: numai ca romanul trebuie sa invate – va rog frumos sa imi dati voie sa spun – sa fie mai mult implicat in tara “straina” unde locuieste cu initiative culturale si sociale care sunt promovate in tara respectiva, nu trebuie sa ramana singur acasa si sa vada numai de treaba lui. Cand romani se intalnesc intre ei si cu italieni, cand ei colaboreaza impreuna, rezultatele sunt mereu frumoase: pentru italienii, care pot sa cunosc adevaratul chip al Romaniei, pentru romanii, care pot sa cunosc si sa apreciez cultura “de acasa”, sa vada prin ochii lor cat este pretuita de strainii cand este prezentata cum trebuie. Multumesc Emilia pentru tot ce faci tu aici.

Domnule Ruggeri, ce impresie v-a lasat bucataria tipic romaneasca?

am avut placerea sa il cunosc pe dl ruggeri…ne-am cunoscut ,asa cum se cunosc doi oameni nebuni.fiecare cu nebunia lui.chiar daca nu chiar de la asa mare distanta(bergamo-sibiel) fac si eu drumul (galati-sibiel) .cartea primita de la dl ruggeri am aratat-o cunoscutilor(acea jumatate) care ne-au facut nebuni cand au aflat ca intentionam sa lasam un oras mare cum este galatiul,pentru un sat ca sibiel.ceilalti, care inteleg nebunia noastra,au inceput sa ne viziteze ,sau sa ne amente cu vizita lor atunci cand ne vom stabili definitiv acolo.

sper sa ne intalnim din nou la sibiel,felicitari pentru actiunea de la paris…ca de altfel pentru toate actiunile dvs ce promoveaza romania.

cu stima,constantin gabor

Pentru d-na Oana: Intrebare foarte simpatica, doamna Oana! Mh… hai sa zicem ca “bucataria tipic romaneasca” nu este object de atata pasiune din partea mea, in comparanta cu alte aspecte ale Romaniei despre care am spus in interviu. Nu zic ca nu imi place – n-ar fi adevarat – zic ca nu am gasit “in domeniu” ceva irezistibil. Dar mergem cu ordine.
Am o adevarata pasiune (asta da!) pentru ciorbele, mai ales de vacuta, de lugume, de gaina, asa si asa de burta, un pic mai putin de perisoare, chiar daca – cer scuze prietenilor din Moldova – cu ciorba merg dupa “canon ardelenesc”, adica fara bors! Borsul chiar nu imi place de loc.
Gust cu placere micile, pe cand daca cineva ma invita la masa la el este rugat sa nu pregateasca sarmalele pentru mine, pentru ca nu imi plac de loc. Mamaliga o mananc cu placere, salata de vinete la fel. Stiu ca sunt alte mancari traditionale (tochitura si alte) dar n-am dorit nicio data sa incerc: nu prea sunt entuziasmat in acest sens (sa nu zic nimic despre faptul ca orezul amestecat cu carne este pentru gustul meu chiar o blasfemie, si nu iubesc de loc sosurile, de orice fel) . Gratarul imi place la nebunie, cartofi (prajit, la cuptor, fiert) la fel, dar n-as zice ca sunt mancaruri “tipic romanesti”: in Italia tot facem gratarul (chiar daca gustul cartofilor de aici nici nu se compara cu gustul cartofilor pe care le pun si le scot de la gradina din Sibiel, impreuna cu usturoiul, ceapa, morcofi, castraveti, rosi…).
Adevarul este ca, chiar nefind de loc “nationalist” pe toate celalalte planuri, in ceea ce priveste bucataria n-as schimba nicio data bucataria nostra italiana pentru altceva: imi place foarte mult, sa ma iertati! Am mare placere cand mama, la Sibiel, gateste italianeste cu ingrediente de baza romanesti: de pilda, tagliatelle facute cu faina si oua din sat sunt o minune, sau spaghetti (dusi de acasa) cu slanina si oua romanesti, tot o minune!
Prajturi romanesti… mh, prea mult grasime, prea grele.
Vinul romanesc? Rosu, imi place foarte mult (orice soi, in special mod Feteasca Neagra). Alb numai daca este sec, daca se poate de la Jidvei sau Recas (alte n-am incercat, si vinul alb sec nu este inca la inaltimea nivelului italian, poate n-am avut norc pana acum sa gasesc ceva deosebit); Cotnari mai ales pentru dessert (am avut noroc, datorita unor dragi prieteni, de a vizita chiar in interior crama Cotnari, ceva fantastic!). Vinul facut acasa nu imi place nici de departe, pe cand apreciez tuica. Dar acum gata, daca nu incep sa devin pofticios! Pofta buna!

Felicitări domnule RUGGERI!
Întrebare: care sunt planurile dv. de lungă perspectivă referitor la Muzeul din Sibiel? Vă gândiţi la extinderea cercetărilor în alte zone ale ţării? La aducerea la cunoştinţa locuitorilor din localităţi din Italia sau din alte ţări europene a acestui patrimoniu al icoanelor pe sticlă?
Urându-vă mult succes, vă mulţumesc pentru timpul acordat lecturării celor de mai sus cât şi pentru cel necesar formulării răspunsului.
Vă urez mult succes!

Pentru dl Constantin Gabor si pentru Locuitori din Sibiel: Multumesc mult, domnule Gabor! Sunteti primul – si pana atunci singurul – “consaten” din Sibiel care face vizita la acest deosebit blog de cultura si viata romaneasca, pentru care suntem cu totii foarte recunoscatori domnului Dan Costinas.
Doresc sa le spun cititoriilor ca domnul Gabor are casa la Sibiel la doua sute de metri de la mine, si cand m-a contactat prima data spunandu-ma ca de la Galati se va muta la Sibiel cu sotia si baiatul am fost plin de bucurie, pentru ca am simtit ca oameni care vin din afara (a mai venit un jurnalist din Elvetia cu sotia, doi domni deosebiti cu care ne am imprietinit, asa cum a venit un tanar si amabil domn din Sibiu) sunt o resursa importanta pentru satul, pot sa aduca ceva bun.
Sibielul astazi nu mai este ce a fost acum 20 de ani si nici nu este inca ce ar putea a fie dupa vocatia lui. La Sibiel tot a inceput datorita operi nemaipomenite a Parintelui Zosim Oancea si, fara Muzeul, Sibiel ar fi astazi numai un sat din Ardeal printre mii de sate anonime (sau uneori chiar parasite).
Problema este ca satul s-a dezvoltat mult, devenind un sat agroturistic de valoare, pe cand “sistemul Sibiel” – asa eu iubesc sa ma gandesc – a ramas aproape la nivelul zero.

Ce ar insemna SISTEMUL SIBIEL? In primul si principal rand: o stransa relatie si coordonare intre Muzeu, Pensiuni, Locuitori. Daca lipseste unu dintre acesti actori, Sibielul se va prabusi timp 5 ani. Singura speranta este ca Statul si Biserica nu pot sa permita sa se “prabuseasca” Muzeul si biserica care este monument national.
Sunt la Sibiel oameni care au o constinta si o viziune clara acestei situatiei, insa acum a venit timp de a face ceva. Fiti atenti: IMPREUNA, nu uni contra alti! Fiecare actor trebuei sa isi asuma responsabilitatile lui: Muzeul (adica Biserica Ortodoxa, anume Parohie si Mitropolie), Pensiunile, Locuitorii (care inseamna chiar locuitorii si auctoritatile locale). Imi permit sa va prezint pe scurt viziunea mea.

LOCUITORII. Doresc sa incep chiar cu locuitori, pentru ca de obiciei nimeni nu se gandeste la ei, pe cand ei au un loc categoric indispensabil, fiind satul facut de locuitorii si nu, in primul rand, de institutii. Care ar fi perspectiva pozitiva si contributia fundamentala a locuitorilor? Sa faca tot ce pot pentru a pastra la maxim satul cu frumusetea lui originala, cu farmecul care vine chiar de la casute ingrijite, de la strazile curate, de la rau limpede, de la vaci, de la cai si gaine care mai sunt in sat: da!, chiar si de la vaci, cai si gaine care sunt dovada ca Sibielul este un sat AGROturistic, nu ceva facut cu plastic si beton de ultima generatie! Sibielul este al vostru, este al nostru: inima satului, bogatia lui, sufletul lui este facut de orice locuitor care are grija de satul, care incearca sa pastreze tot ce este bun si sincer, mostenit de la bunici, cu dotarile de astazi dar fara sa se strice imaginea si identitatea satului.
In acest sens, incepand chiar cu planul urbanistic, PRIMARIA are un rol extrem de important, pentru a asigura pastrarea identitati urbanistice si arhitectonice a satului, stilul original al caselor: Sibiel nu are nevoie de cladiri mari si ultramoderne in centrul satului cu tot nepotrivite cu stilul traditional, iar orice actiune de renovare si reconditiionare trebuie facuta respectand strict stilul traditional. Acest stil face parte in mod esential din bogatia satului, care apartine tuturor si despre care suntem cu toti responsabili. Casele locuitorilor din sat trebuie sa aiba comoditatile pe care fiecare se straduieste sa le aiba: asta este indispensabil. Insa acest lucru nu trebuie facut aiurea, stricand farmecul si stilul traditional. Doriti sa vedeti prostiile mari pe care au fost facute aici in Italia? Doriti sa invatati de la prostiile noastre noi ceea ce NU trebuie facut?

PENSIUNILE. Oamenii care au muncit foarte tare si foarte serios la Sibiel, oameni harnici care au riscat din propriu sa dezvolte ceva acasa facand o pensiune (nimanui nu i-a fost impiedicat sa faca ceva), acesti oameni din sat merita mare apreciere, pentru ca ei au dotat satul cu servicii despre care este nevoie daca Sibielul vrea sa faca un turism ca lumea. Mare apreciere pentru eforturile facute si pentru munca depusa!
Insa acum camere, baie, apa calda, slanina, tuica nu mai sunt de ajuns: numai cu gogosi si tuica nu se face mare branza in turism! Oamenii din pensiunile au devenit constienti ca trebuie altceva: printre altele, profesionalism, coordonare, promovare, cultura. Turismul astazi are drept la un prezent si la un viitor numai daca oferta ei are in sine o valoare adaugata. La Sibiel valoarea adaugata este Muzeul, traditii, pejsaul, aproprierea cu Sibiul, posibilitate de a face parte de un circuit legat de biserici fortificate sasesti (biserici fortificate si icoanele pe sticla se leaga foarte bine intre ele). Deci trebuie depus orice efort pozitiv pentru a face legaturi cu alte realitati din Romania in primul rand, si din strainitate (foarte bine infratirea cu Franta.. mai sunt tari…). Dar valoarea adaugata este reprezentata si prin identitatea satului: cum se poate face un adevarat AGROturism cand in sat, incepand chiar cu pensiunii, nu se vede nici pe departe o gradina frumoasa cu rosi, salata, cartofi, ceapa, usturoi! Ce fel de AGROturism ar fi un sistem unde este aproape imposibil sa vezi cateva “materiale de baza” – macar simbolic, macar intr-un colz! Mergeti in Austria sa vedeti ce inseamna AGROturism acolo! Oamenii din restaurante si din hotele in Austria sunt mandri de a avea de pilda gradina lor! Poate, astazi, nu orice om la Sibiel poate sa aiba acasa o vaca, un cal, un porc, dar SISTEMUL SIBIEL trebuie sa garanteaza asa ceva. Nu putem sa avem vaca nici eu nici colegul meu? Bine, atunci mergem impreuna la o tanti de pe ulita sau la un batrinel de pe acolo si l-ajutam financiar sa tina el pentru noi vaci, cai si gaine!
Gata cu individualismul romanesc sau cu “filosofia caprei a vecinului”! Libertatea inseamna participare, intr-ajutare: toti au de castigat cand se lucreaza impreuna si cand lucrurile sunt facute cu creierul! Sibielul are nevoie de colaborare intre toti oameni ca de aerul. Sibielul nu are nevoie de lupte, de scandale, de mediatizare negativa. Sibielul are nevoie de pace, de colaborare, de intelegere, de intr-ajutare, chiar de iertare daca trebuie. Da, IERTARE: “Cel fara de pacat dintre voi sa arunce cel dintai piatra”. Dragi prieteni din Sibiel, viata este prea scurta si prea frumoasa ca sa o aruncam la gunoi prin lupte si neintelegeri. Iertare, pace, ajutor, bucurie impartasita cu toti. Asa eu inteleg semnificatia Evangheliei, asa eu inteleg credinta adevarata.

MUZEUL. De aici tot a pornit la Sibiel. Pe langa Muzeul, satul isi gaseste identitatea, prezentul si viitorul. De la batrinii de ieri la tanarii de maine, trecand prin adultii de astazi: asta este sarcina sociala si pariul cultural al Muzeului, care este in primul rand martor deosebit al credintei, al culturi, al spiritualitati romanesti.
Pe scurt si in mod clar: preotul paroh din Sibiel, ca atare, primeste in fiecare zi, datorita sarcina pe care i-este incredintata fata Muzeului, un dar nemaipomenit, anume posibilitatea extraordinara de a fi un protagonist de exceptie pentru enoriasii si locuitorii satului, exact prin grija pe care are – sau nu are – despre Muzeul.
Orice preot la inaltimea vocatiei lui ar dori chiar sa fie la Sibiel, pentru ca Muzeul este un dar imens pe planul spiritual si cultural, prin care preotul paroh din Sibiel poate sa faca ceva foarte bun pentru oamenii din sat si pentru vizitatorii. La Sibiel, gratie acestui Muzeu unic in lume, se poate face o gramada de lucruri: turism, simpozioane de specialitate, tabare pentru copii, intalniri de pictori, concursuri de pictura de icoane, intalniri de specialitate, evenimente culturale (am asistat la asa ceva facut in mod extraordinar in alte localitati din Romania unde nu este macar nici 10 la suta din ceea ce are Muzeul din Sibiel!). Muzeul din Sibiel, datorita pozitiei sale strategice in centrul tari, infrastructurilor deosebite in sat (pensiuni) si in aproprierile (aeroportul international Sibiu), are posibilitate concreta de a deveni un reper de maxim valoare pentru Romania si tari straine.
Biserica – anume Parohie Sibiel si Mitropolia Ardealului – au in mainile lor ceva extraordinar pentru a isi indeplini misiunea lor in mod grozav, intr-un context nemaipomenit, vorbind limbajul frumuseti, al spiritualitati, al culturii, un limbaj pe care orice om – credincios sau indepartat din biserica, dar nu de la Dumnezeu! – inca l-ausculta si l-intelege.
Parintele paroh din Sibiel are mare noroc si mare sarcina: prin grija pe care va avea pentru Muzeul (si Dumnezeu stie cat trebuie de facut imediat chiar la Muzeu!) el poate sa arate tuturor ce inseamna sa indeplinesti o misiune de exceptie, pentru ca Muzeul nu este in primul rand “o institutie de arta”, ci “un Evanghelie prin imaginii”. De asemenea, el poate sa arate ce inseamna sa faci ceva bun pentru satul, pentru ca atat creste Muzeul atat creste satul: daca tu faci ceva pentru Muzeul, exact in acelasi timp tu faci ceva pentru satul. Asa a facut, asta a vrut sa fie Parintele Oancea.
Pe de alta parte, daca preotul paroh din Sibiel nu va actiona in acest sens, atunci va fi o mare tristete pentru mine, pentru satenii din Sibiel si pentru vizitatorii din toata lume, pentru ca asta ar inseamna ca preotul paroh a aruncat departe de sine insusi, departe de satul, departe de multi oameni, posibilitatea extraordinara de a se bucura el, satul, noi cu toti de aceasta frumusete nemaipomenita, denumita “Muzeul de icoane pe sticla Pr. Zosim Oancea din Sibiel”.

Eu pariez pentru o hotarare inalta, nobila, de valoare, din partea actuala conducere a Muzeului din Sibiel.

Pentru dl Solomon: Draga domnule Solomon, mi-ar trebuia o zi facuta cel putin de 48 de ore ca sa fac acum mai mult decat incerc sa fac. Sa nu zicem ca in fiecare zi eu ma duc la serviciul si tot ce fac pentru Sibiel si Romania il fac in asa zis timpul meu liber. Mi-ar trebuia sa gasesc un loc de munca in Romania sau sa fiu chiar angajat de la vreun Minister au institutie publica din Romania. Dar pana astazi – zic glumind – nimeni nu m-a sunat. Nu, draga domnule Solomon, pentru moment toate eforturile mele sunt pentru Muzeul din Sibiel care are nevoie de un mare sprijn pe orice plan. Sa stiti, totusi, ca mi-ar placea pana la nebunie daca as putea sa fac macar o jumatate din ceea ce fac pentru Muzeul si pentru alte realitati din Romania, cel putin cele nascute de o mare sacrificiu cuiva si astazi nevoite de mare ajutor. Apoi, deja am scris mai sus: cineva mi-a zis ca la Orlat, un sat la 6 kilometri de la Sibiel, este un orfelinat cu 80 de copii! Ce va ganditi voi, dragi prieteni: care sunt “icoanele adevarate”? Cat ar fi frumos daca Muzeul, vizitatori, romani, straini, impreuna, prin calea culturii si artei pot sa ajute, sa sprijine – vom gasi modalitatea – acesti copii care tot locuiesc in apropriere Muzeului?! “Icoanele din Orlat” ne cheama: desigur vor da o lumina sfanta “icoanelor din Sibiel”.

scuze de offtopic
m-am mutat aici:
http://gabitzu.eu/

o zi senina !

Domnule Ruggeri:
am citit cu atentie interviul si toate comentariile anterioare.
Va felicit pentru cuvintele si actiunile frumoase menite sa ajute satul Sibiel si muzeul de icoane pe sticla.
Am inteles apelul pe care il faceti pentru reconciliere, pentru ajutoare, pe scurt pentru ca sistemul Sibiel sa functioneze.

Spun ca am inteles si ca apreciez; dar nu stiu cum as putea ajuta eu personal (si ca mine sunt mii de tineri in Romania de azi): sunt student la Iasi, bursa nu primesc, stau la camin in conditii mizere, tata nu am, iar mama este de trei luni in somaj si nu gaseste de lucru.
Eu dimineata merg la cursuri, iar dupa-amiaza si uneori si noaptea lucrez ca sa pot sa ma intretin si sa-i trimit si mamei o suma modesta in fiecare luna.

Repet: eu vreau sa ajut, ma doare sufletul sa vad ca patrimoniul cultural se pierde, dar ce as putea sa fac?!
Multumesc pentru rabdare si pentru atentie.

Impreuna cu doamna Maria Postu: Da, domnule Dan, va multumim foarte mult pentru ospitalitatea dvs. Multumesc si doamnei Maria.

Buna seara Domnule Ruggeri, Domnule Costinas,

Am aflat si eu acum cu bucurie de interviu, de postari, de faptul ca domnul Giovanni nu mai este singur! Si de Ziarul de la ora 5. De tot ce se “invarte” pe aici prin Ziar

Si eu ma numar printre privilegiatii care il cunosc pe domnul Riggeri. Cand am vazut ca se posteza comentarii, mi-am muscat buzele apoi am citit cu infrigurare textele, iar acum ma simt fericit si complexat totodata: fericit ca Muzeul se pare ca are un viitor cu domnul Ruggeri, ajutat acum de tot mai multi romani. Complexat, pentru caltatea umana care transpare prin textele postate de comentatori.
Concret: haideti sa formam un comitet de initiativa, gen “Prietenii Muzeului din Sibiel” care sa fie osatura unei viitoare asociatiuni in acest sens.
Haideti sa ajutam acest om deosebit sa ne ajute pe noi. Si haideti sa nu mai fim singuri

Cu deosebita consideratie,
Adrian Stoia

I was very interested in these icons and the museum. I have visited Romania many times and visited many rural museums and monasteries. This one looks very good and I will make a point in trying to visit when next I go to Romania. I hope to visit again later this year. I would like to revisit the Bukovina monasteries and also the Maramures wooden churches. I have seen them before but another visit would be more meaningful.

I think I may have passed near Sibiel when I travelled by car from Constanta to Ramet near Aiud. We went via Sibiu and stayed at the winery near Blaj – but I cant find Sibiel on my map?

I have been to many small museums throughout Romania and this looks like a lovely one.

Pentru dl Adrian Stoia:
Draga Domnule Adrian ma bucur mult ca ati intrat pe Ziarul de la 5 si ca ati postat acest frumos mesaj. Alaturi de fiecare vizitator al acestui deosebit site, ii asteptam si pe oamenii chiar din Sibiel, sa participe la acest dialog! (Pentru vizitatorii: domnul Stoia este un tanar domn din Sibiu, cu multe idei frumoase, care isi a cumparat casa la Sibiel si iubeste foarte mult satul).

Propunerea dvs privind constituirea unui grup gen. “Prietenii Muzeului din Sibiel”, incepand chiar acum si aici prin mijlocul Internetului, este foarte frumoasa: doresc sa sper (si chiar il rog) ca dl Dan Costinas ne va sprijni pe planul tehnologic si ca totii cei care au participat la acest dialog vor fi de acord sa fac parte din acest grup. Muzeul are nevoie in mod extrem de prietenii de oriunde, dornici de a sprijni cu orice mijloc imbunatatirea si promovarea lui.

Pentru a depune eforturile in mod eficac si catre directia potrivita, orice asemenatoare initiativa trebuie neaparat sa aiba o buna coordonare in primul rand cu Parintele paroh din Sibiel, care este director al Muzeului, si in acelasi timp, dupa franca parerea mea, cu Asociatia Sibiel 2000, care este singura asociatie din sat care de mult timp face multe eforturi si deosebite initiative pentru a promova satul (de pilda: infratirea cu orasul din Franta Corps-Nuds si alte initiative promotionale). Din fericire Sibiel nu este New York: a se coordona si a face initiative impreuna este nu doar foarte usor ci si categoric indispensabil.
Logica, bun simtul, respectul oamenilor si al institutiilor ne impun sa fim mereu alaturi de Parintele paroh si de Asociatia Sibiel 2000, alaturi de ei cu ajutorul nostru, pe cand, in acelasi timp, Parintele paroh si Asociatia Sibiel 2000 au datoria morala – fata de atata oameni dornici de a sprijni Muzeul si satul – de a directiona energiile lor spre o buna cooperare privind INITIATIVE CONCRETE si extrem de URGENTE referitori la:
a) pastrarea icoanelor de la degradare progresiva (ceea ce insemana o expertiza urgenta de restaurare si un sistem potrivit de climatizare si de incalzire);
b) imbunatatirea cladiri Muzeului si a spatiului expozitional (o minune daca ne gandim ca a fost cladit in plin comunism, in jur de 1980, cu eforturile nemaipomenite facute [incluziv pe planul diplomatic!] de Parintele Zosim Oancea – iar totusi neaceptabil in ziua de astazi, din multe puncte de vedere);
c) promovarea initiativelor pe planuri diferiti, avand in vedere valorificarea Muzeului pe planul national si international si promovarea lui.

Imi asum in mod personal datoria de a-l contacta pe Parintele paroh din Sibiel si pe conducerea Asociatiei Sibiel 2000: ii voi informa pe unu si pe alta despre existenta a unui grup in faza de constituire – pe plan international – “Prietenii Muzeului din Sibiel” si despre disponibilitatea de a sprijni, prin initiative fezabile si potrivite, Muzeul, incluziv pe planul opiniei publice si institutiile romanesti si internationale. Eu am incredere ca principalii actori la Sibiel – Parintele paroh si Asociatia Sibiel 2000 – vor lua initiative potrivite, incepand chiar cu o concreta cooperare intre ei.

Peste cateva luni va voi informa despre primele rezultate ale convorbirilor mele si despre ce trebuie facut din partea noastra pentru a sprijni ulterior Muzeul.

Orice alta initiativa la Sibiel, pe orice plan, este mereu bun venita insa, dupa parerea mea, ar fi pacat sa nu aiba o stransa coordonare cu conducerea Muzeului si cu Asociatia Sibiel 2000. La Sibiel avem mare nevoie de a pune impreuna puterile noastre: fireste, fiecare cu posibilitatile, competentele si chiar legitimele preferente noastre, dar mereu impreuna. Diferentele sunt o mare bogatie cand se coordoneaza intr-un proiect comun si pe diferite planuri deopotriva.

Domnule Ruggeri, ce obiective turistice recomandati globe-trotterilor care inca nu au avut oportunitatea de a vizita Italia? Ar fi ideal un top 5… subiectivitatea e binevenita

Scriati mai sus ca lucrati la o noua carte. Care este subiectul acesteia?

Ce legume cultivati in gradina casei din Sibiel?

Respect munca pe care ati depus-o , dar as dori sa imi raspundeti la 3 intrebari daca se poate : 1) De ce ati ales in exclusivitate acea biserica din sibiel si nu alta?

2) Credeti in bunatatea si credinta oamenilor locului inconjurat de biserica?

3) De ce credeti ca se duce romanul la biserica ? Sa isi arate respectul , iubirea si credinta fata de Dumnezeu ? Sau credeti ca se duc la biserica din superficialitate ?

O intrebare despre muzeu – din ce fonduri este acesta intretinut?

Cum comentati:”Sufletul e singura avere a omului care nu a fost jefuita”?

Pentru Oana: Buna ca gluma. Cred ca problema cel mai serios al jurnalismului de astazi este – paradoxal! – de a vedea realitatea concreta si de a actiona in sensul promovari si al ajutari societatea sa progreseze, sa se dezvolte spre bine. Dar cine poate sa faca astfel jurnalism? Jurnalisti care, pentru a isi castiga painea, sunt “fortati” sa munceasca in trusturi de presa (orice tara este la fel) pentru care “a actiona in sensul promovari, al ajutari societatea sa progreseze, sa se dezvolte spre bine” este, in cel mai frumos caz, ceva de glumit? Majoritatea jurnalistilor cinstiti sunt frustrati si tristi. Cei care nu accepta aceasta situatie (frustrarea si tristete), fac altceva, coerent cu convingerea lor – pe langa serviciul sau, cand reusesc, chiar schimband serviciul sau firma pentru care muncesc. Si sunt cazurile cei mai frumosi si fericiti!

Pentru Livia: Sufletul este omul. Cum pot sa pierzi sufletul fara sa te pierzi pe tine insuti? Tu esti o mare bogatie pentru tine insuti. Daca ai curajul sa mergi cat mai adanc in adancimile tale, vei descoperi cat esti de mic, de sarac, de putin, in comparanta cu Bunatatea adevarata, cu Adevarul mai mare de orice gand. Dar, in acelasi timp, vei descoperi ce mare dar esti tu pentru tine insuti: pentru ca atat Bunatatea, atat Adevarul nu sunt decat pentru tine. Tu alegi masura saraciei sau a bogatiei tale. Viata este un mare dar. Noi suntem cu adevarat frati. Sa nu ne luptam unu cu altu, sa nu ne invidiem, sa nu ne vorbim urat. Viata este un dar. Sa ne bucuram impreuna. Maxima fericire.

Pentru Sonia: Experienta la Paris, anume la Ambasada Romaniei, a fost minunata: feelingul meu a fost (si tot mai dureaza) de mare bucurie si chiar fericire. Din diferite motive: 1) au venit in jur de 110 de oameni, jumatate francezi (printre care marele Profesor Michel Stavrou), jumatate romani, extrem de multumiti si surprinsi deopotriva de a vedea si a asculta pe “un italian” vorbind despre “acasa” la un sediu atat de prestigios; oamenii au venit sa se felicite, au fost extrem de amabili si incantati, au cerut o gramada de autografe pe cartea; 2) a venit IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale si Meridionale, un om extraordinar de bun, modest si destept, care a povestit despre Parintele Oancea si a plecat cu o zi inainte de la Bucuresti, unde se afla temporar pentru Sf. Sinodul, ca sa fie prezent la Paris; 3) a venit d-na Smaranda Marculescu Badilita, nepoata Parintelui Oancea, cu doi copii (8 luni si 5 ani), care cu masina a facut drumul de la Rouen – 2 ore de la Paris! – singura, fiind sotul ei, dl. Cristian Badilita, la Bucuresti pentru o conferinta la Teatru National; 4) functionarii de la Ambasada, care aveu pregatit lucrurle in mod impecabil, dupa ca au asistat la prezentarea mea (il spun cu toata sincera modestie) au fost chiar entuziasti, nu-i venea sa crede ca un “strain” ar putea sa vorbeasca asa de frumos si cu atat drag despre Romania. A fost o mare fericire. In ocazii de acest tip, eu ma gandesc mereu prietenilor mei din Sibiel, adica tuturor locuitorilor din sat, de la Parintele Paroh pana la ultimul copil din sat, cu dorinta de a-i transmite cat este apreciat Muzeul si satul de romanii si de strainii. O abordare sufleteasca, o constientizare spirituala, o grija foarte practica: trei perspective esentiale pentru satul Sibiel.

Placut impresionat de interesul manifestat pentru acest subiect, de numarul mare de comentarii, precum si de calitatea dialogului infiripat aici, am decis sa prelungesc fixarea interviului pe prima pozitie pana miercuri la ora 23.59.

Dupa cum v-ati obisnuit deja in ultimele zile, articolele noi “curg” normal incepand cu pozitia a doua din pagina. Multumesc pentru intelegere.

Domnule Ruggeri,
Prin discursul dvs. agreabil, neobisnuit de sincer, reusiti sa schimbati cu usurinta mai multe “registre”: treceti de la evocarea grava a suferintelor unui martir al neamului si a impresionantei sale realizari care este Muzeul de icoane pe sticla, la prezentari gastronomice, trasee turistice, tabieturi personale, opinii despre credinta…Putin cam “amestecate”, nu vi se pare? Poate pentru ca raspundeti nevoii noastre de exotism si de inedit sinteti atit de simpatizat, si nu e rau.
Va rog sa-mi permiteti sa va pun urmatoarele intrebari:
1.Ne puteti exemplifica momente semnificative din biografia dvs.- de la teologie, la ziaristica, turism, Romania?
2.Intr-unul din comentariile de mai sus a intervenit un tinar student, cu o situatie materiala precara, pe care l-ati indemnat cum sa va sprijine. Ati realizat ca pe linga problemele materiale deosebite cu care acesta se confrunta (ca multi alti tineri ca el), proiectul dvs. (care aveti un statut si o situatie materiala stabila) de promovare a cartii si a muzeului pare un capriciu personal?
3.In ce masura credeti ca va puteti substitui unei institutii publice in demersul dvs. de promovare si finantare a Muzeului, tinind cont de faptul ca ati declarat ca sinteti prieten cu reprezentanti de seama ai autoritatilor locale care il au in administrare?
4.Puteti sa formulati un raspuns privind relatia dvs. personala cu Dumnezeu, cu Biserica, in calitatea dvs. de absolvent de teologie, dar si ca simplu crestin?
Va multumesc.

1. va datorez scuzele mele sincere: am gresit numele dv. in adresare, deci inca o data scuze pentru acest lucru, domnule Ruggeri;
2. va multumesc pentru raspuns;
3. referitor la anonimat, nu stiu cu ce v-ar fi ajutat pe dv. sau pe alti cititori daca as fi semnat Georgescu, Petrescu sau Ion, Vasile etc.; am considerat ca sunt o “voce” din masa mare de oameni normali care nu o duc bine chiar deloc. Multumesc inca o data!

Pentru d-na Silvia: Prin discursul meu am abordat tema esential acestui interviu – Muzeul din Sibel – si toate intrebarile pe care mi le-au dat cititorii, incercand sa corespund mereu subiectului si contextului: cu “evocarea grava” cand a fost vorba de ceva cu adevarat grav si serios, si cu un zambet plin de simpatie cand cineva a dorit sa imi puna intrebarile mai destinse.
Am raspuns in mod mereu spontan si natural, dupa caracterul meu. Se pare ca dupa gustul dumneavoastra a iesit ceva “amestecat” si care nu va place. Imi pare rau. Se pare si ca cititorii acestui blog au participat la acest dialog fiind nevoiti de “exotism si de inedit”: de aceea or fi simpatizat aici, si nu datorita faptului ca am abordat un subiect valoros, prin efort personal, si am invitat oamenii sa fiu alaturi de o institutie atat de deosebita.
Pentru a respecta sensibilitatea dumneavoastra, n-as vrea sa mai adaug ceva “amestecare”, deci, in mod coerent, observ numai ca:
1) Biografia mea nu are nicio relevanta aici, mai ales ca posibilitatea de a fi inteles ca un om “exotic” este cam neagreabila;
2) Promovarea Muzeului – cartea fiind numai un instrument dupa capacitatile profesionale ale mele – pot sa fie un “capriciu personal” numai pentru cine nu stie cata munca, cat efort, cat somn pierdut, cate intalniri amanate cu prieteni sunt in spatele acest “capriciu”. Cine face binele nu se gandeste rau la ceea ce face un alt om ci, in cazul in care vede ceva mai bun si mai urgent de facut, l-invita pe acest om: cu drag;
3) Gandul de a ma “substitui” unei institutii publice nu imi trece nici in subsolul capului meu! Vai de mine! Din contra: am dorinta ca institutiile sa se implice la maxim cu Muzeul, ca sa am timp de a ma ocupa cat mai curand cu altceva.
4) Ba nu, exotism nu merita spus.
Numai bine.

Si, iertati-ma, inca ceva! Aceste date ar trebui sa fie facute publice (pe site sau prin orice alt mijloc).

Va reamintesc ca acest interviu mai ramane pe prima pagina a Zia®ului doar cateva ore, dupa care il veti putea gasi pe pagina a 2-a, apoi a 3-a si asa mai departe.

Pentru d-na Cristina: Va multumesc doamna Cristina pentru amintirea amabila a cartii mele si, inca mai mult, pentru sectiunea “Pictori de azi” a siteului http://www.sibiel.net: intr-adevar este foarte frumos sa vezi si acolo ca traditia de pictura de icoane pe sticla taranesti mai continua. Fotografia de ansamblu a Sibielului a fost facuta de la deal care va sta in fata cand, de la scola satului, va uitati spre Saliste. Acolo este o privirea foarte frumoasa, o privirea deschisa catre cerul si pamantul deopotriva. Despre aceasta privire s-a bucurat si Lucian Blaga cand venea la Sibiel. Va mai asteptam la Muzeul si la sat!

Pentru DAN: Doresc sa spun ceea ce am spus la sfarsitul interviului, insa cu o pretiosa modificare: “Draga Dan, foarte rar mi s-a intamplat ca in România cineva sa-mi daruiasca ceva, cu foarte putine exceptii, vorbesc aici de cativa prieteni de suflet. Tu mi-ai daruit privirea atenta si prietenoasa asupra incercarilor mele si un ajutor real pe plan editorial si jurnalistic. Eu iti multumesc mult, in mod public, si iti spun ca radacinile CULTURII romanesti (si ale lumii) nu tin in primul rand de academii si de institutii – pe de alta parte categoric indispensabile si meritoase! – ci de inteligenta si generozitatea oamenilor ca tine. Iti doresc numai bine si te astept, impreuna cu cititorii tai, la Sibiel!”.
Ma bucur foarte mult si sunt foarte tare recunoscator ca mi-a fost daruit un prieten adevarat: domnul Dan Costinas. Multumesc mult draga Dan! Ziarul de la 5, aceasta frumoasa opera ta, marturiseste in mod perfect cum tehnologie cea mai dezvoltata poate sa fie folosita pentru a pastra lucrurile si radacinile cele mai adance ale culturi si ale vietilor noastre, care se nasc mereu intr-un dialog si acolo isi gasesc identitatea si vitorul. Tu ai inteles perfect ca dialog intre oamenii este substanta vietii si societatii. A folosi Internetul ca un mijloc de dialog este a respecta identitatea oamenilor si a mijlocului.
Pictori de ieri au folosit parul pisicilor si penele lor proveneau de la gastele. Noi, astazi, folosim calculatorul si Internetul. Substanta se afla in inima si sufletul oamenilor.
Multumesc mult draga Dan! La multi ani.