“Încerc s-o ignor, dar ea persistă, mă împiedică să adorm seara, mă trezesc cu ea dimineaţa, aşa că n-am ce face: iau un creion şi o hârtie, sau mă aşez în faţa computerului şi o scriu.”

De ce ati incerca sa ignorati un dar asa de frumos?

Putem gasi in librarii cartile publicate de dvs.?

Ce v-a determinat sa scrieti? Si de ce tocmai la 40 de ani?
(Felicitari d-lui Costinas pentru noul interviu!)

Spuneati ceva despre gradinarit. Foarte interesant de aflat faptul ca o doamna-medic-scriitor-blogger-etc. are timp de asa ceva. Felicitari! Si ce anume cultivati: flori, poate un mic ghiveci cu ardei iuti, sau o gradina in adevaratul sens al cuvantului?

Va admir locvacitatea (in sensul bun, acela al usurintei cu care scrieti, dar si al spontaneitatii cu care va exprimati), felicitari!
Am “rasfoit” putin blogul dv. si am citit o autocaracterizare interesanta, citez din memorie: “uneori da, sunt «misogina»”.
Chiar sunteti, doamna Melania?

“Nu, dacă vor să fie medici cum am visat să fiu eu.”

1. Cum ati visat dumneavoastra sa fiti medic?
2. Cat din vis s-a transformat in realitate?
3. Credeti ca aspirantii de azi la statutul de medic viseaza in acelasi fel?

Toata admiratia mea se indreapta spre tine Melania, consider ca a fi scriitor pe langa meseria de medic, este ca si un pansament steril pentru suflet. Spune-mi, te rog, atunci cand comunici diagnosticul unui pacient care are o problema grava, cum i te adresezi, cum i-l aduci la cunostinta? Ii spui pur, simplu si concis, cum de altfel ai zis ca scrii? “Sunt un caz atipic de medic: scriu frumos şi citeţ” sau preferi varianta: “Deşi, în meseria noastră, uneori e bine ca pacientul să nu înţeleagă exact ce ai vrut să spui.”?
Cu toata stima, Elena.

Felicitari pentru interviu, felicitari doamnei Bancea pentru ca a gasit o forma de a imbina si bucura, poate chiar si din lucruri marunte, demult uitate in viata noastra cotidiana.
Totusi, cum sunteti perceputa in colectivul medical ca si scriitor? Cele 2 planuri se imbina?
Cat de mult se arata latura artistica, cea de scriitor, in fata unui pacient?

Va multumesc frumos si va doresc multa sanatate, colegii mei (internauti)

Sarutmana doamna Melania Bancea! As avea o intrebare pentru dumneavoastra, din curiozitate pentru ca ma aflu intr-un fel intr-o situatie similara, banuiesc. Ce au mostenit copii dumneavoastra: inclinatia catre arta sau catre stiintele exacte. Va multumesc anticipat

“in boala te poti manifesta cu decenta…”, ati afirmat intr-un articol publicat pe blogul dumneavoastra. Mentineti acest crez si in privinta creatiei literare?

Va multumesc pentru raspuns! Insa nu faceam referire in mod neaparat la acest sens al cuvantului “decent”… ci mai degraba la conceptul de inhibare a fluxului natural al gandurilor si sentimentelor asternute pe hartie. Anumite persoane aleg sa se autocenzureze.

Desi medicina reprezinta profesia dvs., totusi sunt curioasa in care dintre variatele domenii in care activati simtiti ca excelati? Care este cel mai aproape de sufletul dvs.?

S-a intamplat vreodata ca editorul dvs. sa intervina/modifice textele originale? (poate pentru a fi mai “pe gustul” publicului tinta)

Arghezi spunea : “Cartile sunt prieteni reci dar siguri”

Oare tinerii isi mai (re)gasesc sacralitatea prin intermediul lecturii?

Puteti sa faceti un top 5 al scriitorilor favoriti?

Pledati pentru modul subiectiv sau cel obiectiv in privinta scrierii?

Cum adica “poţi fi singur şi în mijlocul celei mai mari aglomeraţii umane”?

Orice om are nevoie de un refugiu, de “lumea aia ideală din capu’ tău”, cum mi-a zis mai demult un prieten, un loc doar al tău în care să te poţi retrage când ai nevoie, când simţi că nu mai faci faţă sau când, pur şi simplu, ai obosit un pic.

Spre deosebire de alţii, medicii au şi mai mare nevoie de un astfel de refugiu în care să se “cureţe” nu numai de bubele lor, ci şi de ale pacienţilor lor.

Ăsta să fie refugiul dv. ?
“Curăţare” prin proză ?

Nu priviti publicarea gandurilor personale ca pe o oarecare.. “blasfemie”?

Foarte frumos formulat! Da, este adevarat… Patesc asta zi de zi. Poate ca nu am constientizat… Va multumesc pentru aceasta excelenta punere in cuvinte a unei trairi..aparent banale!

Nu ati mentionat, sau am omis eu… dar vreau sa-mi satisfaceti urmatoarea curiozitate: In ce “compartiment” al medicinii profesati? Din ce am citit am inteles trebuie sa fie ceva putin inrudit cu psihiatria, domeniul de la care ati pornit.

Cum comentati, dna. Bancea, atat-de-mediatizata lozinca “Tutunul dauneaza grav sanatatii”?

Va citez:
« „O autobiografie” (…) carte pe care n-ar trebui s-o rateze niciun intelectual.»
Puteti sa ne dati, va rog, doua-trei argumente?

Buna dimineata,
* Din ciclul Top5 lansat mai sus, puteti nominaliza si cinci compozitori?
* Apoi tot atatea carti de salvat de la o exterminare model “Fahrenheit 451″?

@tot romina, ca la a doua am uitat sa raspund
1. Un veac de singuratate – G. G. Marquez
2. Trei pe doua biciclete – Jerome K. Jerome
3. Padurea norvegiana – Haruki Murakami
4. Pamantul de sub picioarele ei – Salman Rushdie
5. Ce mica-i lumea – David Lodge

@Blanche Neige
1. Knock on Heaven’s Door – varianta celor de la Guns ‘N Roses
2. No surrender – Bruce Springsteen
3. Nuro Shavo – Hara
4. Me and Bobby Mc Gee – Janis Joplin
5. Inventame – Marco Antonio Solis

@Br.in.dusa
Nu as putea zice ca am avut un model anume. Cred ca din fiecare am luat cate ceva la modul ca anumite lucruri citite mi-au ramas in memorie, m-au urmarit… le-am “rumegat”, cum s-ar zice. Am avut insa numeroase situatii cand, citind ceva, imi ziceam: “Uite, cartea asta as fi vrut s-o scriu eu!” Sau: “Ce titlu fantastic i-a gasit!” Nu sunt invidioasa, doar uimita! De altfel, mi-am impus sa nu scriu cand sunt sub influenta puternica a unei carti, pentru ca sigur as copia stilul autorului ei, involuntar. Exista acest mimetism printre scriitori. Poate ca de aceea se ajunge si atat de usor la plagiat…
Silavaracald a fost prima expresie care mi-a venit in minte cand a trebuit sa-mi aleg un nume de comentator pe blogul Dailycotcodac. Poate pentru ca-mi place mult expresia :”Sa ne fie bine si la vara cald”. Daca as psihanaliza un pic asta, as ajunge la concluzia ca este, la urma urmei, un semn de optimism. Iar pisica aceea furioasa a fost singura imagine care mi-a placut cand mi-am facut avatarul. Am ales-o si pe ea instinctiv, ceea ce poate spune, din nou, ceva despre mine.

@Ciprian
Sa-i lamurim si pe ceilalti despre ce e vorba, ca nu toata lumea stie.
Exista un blog colectiv despre care am mai vorbit: Dailycotcodac.ro. Merita vizitat daca vrei sa-ti descretesti fruntea. Dupa un timp, o parte dintre comentatorii lui nemultumiti de anumite lipsuri ale blogului si chiar de atitudinea uneori prea sugubeata sau delasatoare a capului rautatilor de acolo, Julius Constantinescu, s-au constituit intr-un sindicat de lupta impotriva “tiraniei”. Premiera mondiala: blog cu sindicat! Contestatar la culme! Care a reusit sa-si impuna punctul de vedere pe blogul-mama! Bineinteles ca nu puteam lipsi de acolo, asa ca am fost numita purtatoarea lui de cuvant. Ne-am facut si blog: cotcodacii.ro. De acolo este si acel “cotcodaci” din adresa mea de blog, pentru ca am un subdomeniu din el.
Am precizat toate acestea pentru ca pana sa intru pe acel blog, ma consideram o persoana cu un simt al umorului mediocru spre slab. Adica gust umorul practicat de ceilalti, dar nu il produc, daca pot spune asa. Intrata insa in sarabanda aceea a comentatorilor, am descoperit despre mine ca pot spune si lucruri de care sa se amuze lumea. De aceea zic ca din orice experienta poti invata ceva, chiar si din una ludica. (Tocmai am emis o cugetare, vai mie! )
Ca sa-ti raspund la intrebare: da, am de gand sa adun textele care mi se par mai reusite si sa le public intr-un volum. De altfel, cand mi-am facut blog, voiam sa fie unul privat, un fel de maculator in care sa adun toate scrierile mele care erau prin computer, vraiste. N-am apucat inca sa fac asta pentru ca dialogand cu prietenii mei, mereu imi veneau alte si alte idei de postari, asa ca iata-ma-s aici!

@Ioana L.
Scriitorii i-am menţionat la punctul 31. Scrierile la punctul 50. De influenţat sunt sigură că au făcut-o, dar nu-mi dau seara în ce măsură. Cu toţii suntem o sumă şi, uneori, o esenţă a diverselor tipuri de influenţă. Probabil că singurul om care a scris ceva absolut original a fost cel care a încrustat primele imagini pe peretele unei peşteri. Din acel moment încolo, ceilalţi au făcut mereu şi mereu referinţă la el.

@Maria
Timp liber? Ce e ăla!?
Acum, serios: nu prea am, dar îmi fac. Pur şi simplu închid telefonul, televizorul şi computerul şi fac lucrurile pe care le fac toţi oamenii: mă întâlnesc cu prietenii, hoinăresc, merg la teatru, citesc, mă joc cu nepoţeii mei, grădinăresc sau pur şi simplu stau şi privesc cum creşte piatra aceea din grădină, cum zicea Anjin San în “Shogun”.

@Andrada
În mare măsură, da. Tot plimbându-mă prin blogosferă, am constatat cât de mulţi oameni “au condei”… mult mai mulţi decât cei publicaţi de către edituri… şi mult mai talentaţi decât majoritatea celor din urmă. Dacă ar aduna cineva tot ce se scrie bine pe bloguri, cred că ar face un tom uriaş, variat ca un caleidoscop, în care fiecare ar avea ceva interesant de citit.

@Ştefan F.
Să o facă. Merită! Lucrurile nu vor sta mereu atât de rău ca acum în medicină. Chiar dacă decidenţii noştri din sănătate nu ştiu sau nu vor să aducă asistenţa medicală la nivelul necesar, vor fi forţaţi de către organismele europene s-o facă.

@Mihai Vălean
În esenţă, cred că raportul dintre generaţii, care de multe ori este de fapt un conflict, este la fel acum ca la începuturi. Este normal să fie aşa. Se schimbă doar forma de manifestare. În unele culturi este mai făţiş, în altele mai estompat, dar de existat, există. În felul lui, este motorul evoluţiei umane. Dacă noua generaţie doar o copiază pe cea veche, o putem considera ratată. Şi mai cred ceva: că din conflictul acesta, dacă au minte, vor avea de învăţat ambele părţi.

@Ankuţa
Ştiu destul de bine franţuzeşte, mediocru englezeşte şi am rudimente de limbă sârbă şi maghiară.

@Florin
Câinii aceştia sălbăticiţi ar trebui trataţi ca în ţările civilizate: să fie adunaţi în adăposturi şi să le fie acordată o perioadă de graţie în care să poată fi adoptaţi, după care, în caz de eşec, să fie eutanasiaţi. Simplul fapt că-i castrează şi apoi le dau din nou drumul pe străzi nu-i va face mai puţin agresivi faţă de om. Şi spun toate astea ca posesoare a doi câini, pe care îi iubesc şi-i îngrijesc.

@MGM
… învăţ, încă mai învăţ,
într-un fel, sunt la început de drum, chiar dacă mă sfârşesc într-o fundătură.

@Mihai Vălean
Pot vorbi despre ea doar în calitate de cititor, ne-având valenţe critice de specialitate. Ştiu doar că am citit cu plăcere şi interes multe din paginile lui Mircea Cărtărescu, Simona Tache, Bogdan Suceava, Eugen Ovidiu Chirovici ş.a.
Loc pentru mai bine există întotdeauna. Deci, cred că mai avem ce descoperi, nu trebuie s-o reinventăm.

@Ana
Aveam exact 40 de ani când am început să scriu. Abia atunci am reuşit să-mi fac timp de mine, copiii fiind deja măricei. Probabil că se şi acumulaseră întrebările, se conturau unele răspunsuri… Scrisul mă ajuta să mă limpezesc, să mă echilibrez, să mă încarc, să pot privi cu seninătate în viitor. Soţul meu mi-a făcut cunoştiinţă cu poeta şi publicista Silvia Obreja, fiind convins că ne vom împrieteni. A avut dreptate. Silvia trăia din şi prin scris. Era o femeie frumoasă în toate sensurile. Până atunci citisem oarecum haotic. Ea mi-a sistematizat lecturile şi m-a ajutat să descopăr autori noi, incitanţi. Toate acestea la un loc m-au dus încet şi sigur spre masa de scris.
Ziaristă am devenit tot din cauza ei. Era redactor-şef la un săptămânal numit Jurnalul de Mureş, care avea şi o rubrică medicală. La început m-am rezumat la articolele de specialitate, după care, văzând că am o oarecare îndemânare în ale scrisului, m-a pus să fac interviuri cu personalităţile urbei, cronică subiectivă de carte… chiar şi un reportaj despre o trupă de stripări… A fost faină perioada aceea. M-a scos din mine, aş putea spune… din universul casnico-profesional şi m-a aruncat în lume. Şi mi-a plăcut!

@Marian
Le prefer pe cele mioritice, deşi doar Dumnezeu ştie de ce!
Mă decid greu să plec în străinătate; am angoase legate de felul în care mă voi simţi acolo, deşi întotdeauna odată ajunsă în locul respectiv, m-am bucurat de ce am văzut, am gustat specificul local, m-au interesat oamenii, felul cum vorbesc, gesticulează, se îmbracă…
Asta sunt: prefer incursiunile in interior decât în exterior.

@Pink Sloyd
Doar prenumele este real. Numele, nu. Vine de la o poreclă a bunicului meu din partea mamei. Pentru că erau mai multe familii cu acelaşi nume în sat, se diferenţiau prin porecle. Bunicul era “Niculai al Băncii”. Şi asta nu pentru că ar fi fost vreun om bogat… aş zice că dimpotrivă.
Avantaj? Nu ştiu. Am încercat doar să-mi protejez familia de penibil în cazul în care s-ar fi dovedit că sunt o scriitoare de doi bani. De altfel, cred că numele este nereprezentativ în raport cu prenumele, care te însoţeşte de la naştere şi până la moarte. În cazul femeilor, în plus, de obicei numele se schimbă măcar o dată în viaţă: la măritiş. E de împrumut, cum s-ar spune, ori de lucrurile împrumutate trebuie să ai mai mare grijă decât de cele personale.

@Mica
Curios, dar şi eu simţeam -urmărindu-vă comentariile- că semănăm foarte mult.
Încerc să răspund.
1. Da. Mama e din Munţii Apuseni, tata, de lângă Deva, eu, născută în Hunedoara.
2. Tot lider sindical. Mi s-a propus odată o funcţie de director în cadrul Casei de Sănătate şi am refuzat, pentru că ştiam că numirile sunt politice şi implică un contraserviciu pe care nu eram dispusă să îl fac. Şi-apoi munca cu (scuze de cacofonie!) hârţoagele nu prea mă atrage.
3. Mulţumesc pentru aprecierile la adresa medicilor de familie, aceste Cenuşărese ale sistemului medical românesc. La modul ideal, medicii ar trebui plătiţi precum vechii tămăduitori chinezi, adică pentru munca de prevenire a bolilor, nu pentru cea de tratare a lor. Ştiu că nu se poate aşa, dar măcar să fie încurajată munca şi devotamentul, şi nu recurgerea la subterfugii şi chiar la minciună. Ştiaţi că, de pildă, medicul nu este plătit decât pentru tratarea a două episoade PE AN ale unei boli acute? Un copil, de pildă, care face de trei-patru ori în douăsprezece luni o faringită acută, nu poate fi raportat ca şi consultaţie reală decât de două ori, pentru celelalte episoade medicul fiind obligat să scrie un diagnstic fals (laringită, amigdalită, adenoidită etc.) ca să-i poată prescrie reţetă?
Pe scurt, dacă medicii ar fi plătiţi pentru numărul de consultaţii efectuate şi conform cu competenţa lor, lucrurile ar sta mult mai bine decât acum.
4. Cred că majoritatea cazurilor de homosexualitate este genetică sau rezultantă a unor situaţii excepţionale cum ar fi coabitarea timp îndelungat într-un univers unisex (închisori, armată, internate etc.) Cea practicată experimental, din curiozitate sau pentru a fi în pas cu moda este de obicei bisexualitate, persoana respectivă revenind, de cele mai multe ori, după epuizarea curiozităţii, la un comportament heterosexual.

@Andreea
Şi încă cum! Dar îmi aduc aminte de anecdota următoare şi mă calmez:

Un medic celebru se săturase să tot fie consultat în probleme de sănătate de către comesenii lui, aşa că odată, când a fost abordat în acest sens de vecinul lui, l-a întrebat:
-Dar dumneavoastră, cu ce vă ocupaţi?
-Sunt inginer constructor de avioane, a răspuns acela.
-Da? Atunci faceţi-mi şi mie, vă rog, unul acum!

De obicei răspund la o întrebare, din politeţe, după care încep să-i chestionez şi eu pe ei şi să le cer sfaturi, în funcţie de meseria fiecăruia.

@Dan
Cred că este cea mai grea întrebare de până acum. Am învăţat că dacă cineva a spus un lucru într-o formă care mi se pare perfectă, nu are rost să încerc eu mai-mult-ca-perfectul! ( )
Sub acel monument aş pune doar “If”-ul Lui Rudyard Kipling.

@Solomon
Salut în dumneavoastră un “consătean”!
Nu m-am gândit în mod special, pentru că -de fapt- mare parte din ce am scris îşi trage seva de acolo. De pildă, “mama-Bună” din romanul pe care nu l-am publicat încă, este după modelul bunicii mele de acolo. Ca şi fragmentul din postarea următoare: …copilărie, cu pădurea ta cu tot…

Nu ştiu ce va fi în continuare. Poate că voi scrie, poate că nu. Dacă mi-aş propune cu tot dinadinsul s-o fac, este posibil, mai degrabă, să nu, după cum am povestit mai sus. Nu pot scrie la comandă, chiar când aceasta vine de la mine.

@Leo
Nu cred că mi-ar plăcea să fi trăit într-o perioadă din trecut, având în vedere condiţia femeii. Bine, aş putea face un exerciţiu de imaginaţie şi aş alege, spre exemplu, Roma antică; dar atunci trebuie să-mi daţi voie să-mi aleg şi categoria socială din care aş vrea să fac parte, pentru că o ipostază de sclavă sau aparţinătoare a păturii de jos nu mă atrage nicidecum.
Dacă aş putea călători în timp, prefer să trăiesc peste 50-100 de ani!

@Dan Albulescu

(Grea încercare! Am nevoie de cuvinte ca de aer, şi dumneavoastră mi-aţi cerut să fac un exerciţiu sintetic, deşi eu l-aş fi preferat analitic. )

@Carmen B.
Nu. Nici nu încerc. De altfel, cred că nici cei de mai sus nu trăiesc din scris, ci din renumele lor.

@Daniela Iordache
Aş da dovadă de îngâmfare dacă aş spune că toate?
Probabil că da, aşa că le voi alege doar pe cele mai pregnante: femeie, aspră, sensibilă, simţitoare, suflet adânc, colţuros.

@silavaracald

Alaturi altor multumiri pentru raspunsuri, pun un “consatean” de-al domniei voastre, tot in semn de multumire:

precum si intrebarea daca va place/ascultati folclor?
Daca da, aveti un minitop5 cu preferinte?

Recunosc, din cand in cand ma strecor, usurel, ca sa nu creez panica pe blogul Dvs. (am ras ca proasta de una singura cand am citit “Ce vina au ele?” – nu indraznesc sa deranjez cu ceva comentarii pentru ca am vazut ca acolo sunteti intr-un club select, de cunoscuti, si n-as vrea sa fiu un nepoftit care “se baga in seama”, ma multumesc cu amuzamentul) si-am citit despre balul insurateilor, la care ati fost participanta eveniment care n-are sare si piper fara “cantec, joc si voie buna”.
Asta-i motivul intrebarilor de mai sus.

Şi am uitat să-i mulţumesc lui Sir Dan pentru “valţ”. În contrapartidă, un tango!

Se ştie că două oglinzi puse faţă în faţă creează iluzia bizară de infinit; imaginea reflectată se reproduce fără încetare, până la infinit.
Intenţia mea a fost următoarea: să “aşez” într-una dintre oglinzi medicul şi în cealaltă scriitorul, iar imaginile reflectate să ne dezvăluie şi celelalte calităţi ale invitatei, cel puţin la fel de importante precum cele două menţionate. Cele două “oglinzi” nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă, sunt complementare şi multiplică la infinit individualitatea!
Asta mi-am propus, nu ştiu în ce măsură am şi reuşit dar, cu ajutorul energicilor noştri comentatori, vom ajunge cumva la liman.

@Mica
Şi la mine, tot cu vuitoanele rimează!
@J.J.
Drept în suflet m-ai nimerit!

@Mica
Unde mai pui că a făcut-o din iubire!

“Când spui Rusalii, te gândeşti la Căluşari” si simti “mireasma frunzelor de nuc”, zicea Irina Nicolau.
Si tot ea ne amintea ca: “Rusaliile sunt şi ele o sărbătoare a cărei dată se socoteşte după Paşti. Cad în fiecare an la 50 zile după Paşte şi la zece zile după Înălţare. Sărbătoarea durează trei zile. Prima dintre coincidenţe cu sărbătoarea religioasă numită Pogorârea Duhului Sfânt. În calendarul ortodox, de la această zi, care poartă şi numele de Duminica Mare, se numără celelalte duminici. În calendar scrie: prima duminică după Rusalii, a doua, a treia… Atenţie, anul se sfârşeşte şi în cel care urmează găsim a nu ştiu câta duminică după Rusalii. Care Rusalii? Cele din anul precedent. A doua zi de Rusalii coincide cu sărbătorirea Sfintei Treimi. Cu Marţea Rusaliilor, sărbătoarea se încheie.”

Ma intreb, si intreb (retoric) oare cata lume stie care-i “povestea” Căluşarilor, dincolo de dansul Căluşarilor care este cunoscut ca spectacol de export de maxim succes?

Pentru ca si pentru mine a fost o noutate si pentru ca poate mai sunt si alti “curiosi” am sa apelez tot la un text al Irinei Nicolau (fost folclorist, eseist, director al Muzeului Ţăranului Român, din pacate “plecata”):

“Grupul de Căluşari se constituie după un ritual foarte strict, care diferă enorm de la o zonă la alta. Constantă este rigoarea cu care trebuie executat ritualul şi faptul că, odată devenit căluşar, omul trebuie să rămână în ceată câţiva ani (uneori nouă). În grup există roluri precise: căluşarii, vătaful, mutul şi muzicanţii. Din recuzită nu lipsesc: steagul, bâtele, clopoţeii, ciocul din blană (uneori sabia şi biciul). Dacă se întâlnesc două cete de căluşari, este lege că trebuie să se lupte. Cei învinşi devin supuşii învingătorilor. Dacă cineva moare în această bătaie, legea este ca justiţia să nu intervină. S-a renunţat la asta demult.
Pentru modul în care se leagă Căluşarii, iată, în rezumat, o variantă:

Legământul Căluşarilor
Vătaful îşi alege oamenii dintre tinerii care joacă bine. Le propune să devină căluşari şi, cei care acceptă, îşi întăresc promisiunea dând vătafului un ban. De Ispas (Înălţarea), deci cu zece zile înainte de Rusalii, se întâlnesc într-un loc ferit după ce au trecut mai înainte pe la nouă izvoare şi nouă hotare. În locul unde se opresc trebuie să se întretaie trei drumuri. Vătaful le leagă pe braţe panglici şi la fluierul picioarelor curele cu clopoţei. Se aşează în cerc. Invocă pe Irodioasă, patroana lor, ca să le fie în ajutor. Vătaful îi stropeşte cu apă, apoi le cere să ridice bâtele şi să le ciocnească de trei ori.
Bâtele sunt făcute din lemn de stejar, au înălţimea unui stat de om, măciulie la capătul de sus şi ferecătură la cel de jos, care este mai subţire.
Vătaful le porunceşte să se ducă acasă fără să privească înapoi. Îi avertizează că este singurul care poate să le desfacă legământul. Le mai spune că nu trebuie să se uite să ceară ajutorul Irodiesei ori de câte ori joacă şi, mai ales, când li se dă de mâncare, să arunce sub masă o bucată pentru ea…
Transcriu din altă variantă textul de legământ pe care trebuie să-l pronunţe căluşarii:
Jocul căluşarilor se compune din foarte multe figuri, pe care le dictează vătaful. Ce putem înţelege noi, orăşenii, când auzim? Căluşarii înţeleg. Steagul este o prăjină înaltă, ajungând uneori la cinci metri, pe care n-o împodobesc singuri. După unele informaţii se duc la o babă vrăjitoare. Aceasta leagă de prăjină o basma albă care trebuie să fi aparţinut unei femei rele. Femeia rea trebuie să fi murit însă cu această basma pe cap. Vrăjitoarea descântă steagul, îi pune căpăţâni de usturoi. Se spune că în urmă descântecului, usturoiul miroase şi mai tare. Tot ea le dă căluşarilor cu steagul peste nas, ca să ia putere. Dacă steagul ar fi ţinut aplecat, ar muri toţi căluşarii din ceată. Steagul se înfige în pământ în timpul nopţii şi este păzit.
Căluşarii joacă pe la casele oamenilor. Nu pe la toţi, la oamenii care au ce să le dea. Cei care n-au, vin la gard şi se uită. Căluşarii sperie copiii cu ciocul şi îi iau la joc ca să fie sănătoşi. Dau femeilor usturoi de la brâu şi din steag. Ce primesc pe la case împart in fiecare seară, frăţeşte.
Rolul lor cel mai important este acela de vindecători. Oamenii despre care se crede că au o boală provocată de Iele sunt prezentaţi căluşarilor. Tratamentul diferă de la o zonă la alta. Voi povesti în continuare o variantă:

Căluşarii vindecători
Bolnavul este pus în curte pe o pătură, întins cu faţa în sus şi orientat către răsărit. Căluşarii îl înconjoară. Lăutarii încep să cânte fragmente din diferite melodii, aparţinând repertoriului Căluşarilor. Bolnavul stă pe spate nemişcat. Dacă la una dintre melodii mişcă din picioare ca şi când ar dansa, muzica se opreşte. Este duminică, ceata are de mers şi la alte gospodării. Se înţeleg cu familia asupra momentului când se întorc, merg la ţintă cu melodia la care bolnavul a răspuns prin mişcări de picioare. Pun lângă bolnav o ulcică nouă plină cu apă, de toarta căreia este legat, cu fir roşu, un pui negru de găină ieşit din ou de o zi.
Căluşarii joacă. La un moment dat, vătaful ia ulcica şi puiul şi le azvârle cât poate de sus, spre cer. Oala cade, se sparge şi-l stropeşte pe bolnav. Puiul moare. Dacă nici după ce a fost stropit cu apa din ulcică bolnavul nu se scoală din boală, este semn că nu mai nimic de făcut.

O săptămână după Rusalii, deci într-o marţi, se face îngroparea ciocului sau spargerea căluşului. Ciocul are chiar formă de cioc (de pasăre), de cap de lup sau cap de cal şi este acoperit cu o blană de iepure. Mai tot timpul se poartă intr-o desagă. Când este scos la iveală, oamenii se sperie. Acum este îngropat la loc ferit. Feciorii se despart fără să privească în urmă. Este prima oară când se despart, după atâtea zile petrecute împreună. Cât timp joacă, dorm laolaltă, uneori sub streaşina bisericii.”

Dragă Melania:
a) Ce întrebare nu a fost pusă aici, deşi aţi fi dorit să răspundeţi la ea?
şi
b) Ce întrebare nu a fost pusă aici, dar vă bucuraţi că nu a trebuit să răspundeţi la ea (ori să o ocoliţi elegant)?

1bis. Chiar credeţi că îl poate influenţa?

@Miss Marple
Da, cred din suflet. Altfel m-aş apuca să ascult şi să cânt manele.

@Petrişor
Da, cred, pentru că mă confrunt cu limitele medicinei alopate. De altfel, primele medicamente s-au făcut din plante, iar primul antibiotic, Penicilina, este un mucegai. Şi-apoi, acupunctura, de pildă, e verificată de cel puţin 5000 de ani, homeopatia de alte câteva sute… Ar trebui să dau dovadă de ingustime de gândire ca să consider doar medicina bazată pe droguri de sinteză chimică soluţia pentru boli.

@A. Politik
Cred doar în caracteristicile comune ale oamenilor născuţi într-o anumită perioadă de timp. Perioadele acestea pot fi cele stabilite de zodii, dar pot fi şi altele. Zodiacele europene sunt lunare, cele chinezeşti, anuale… Nu putem nega că oamenii născuţi iarna, de pildă, provin din mame care în prima perioadă de sarcină au mâncat foarte multe verdeţuri, s-au expus la soare în cel de-al doilea trimestru, apoi s-au bucurat de binefacerile recoltei de toamnă în cel de-al treilea. Ei, copiii născuţi din astfel de mame sunt altfel decât cei concepuţi toamna, de exemplu; au anumite predispoziţii, firi, mod de a gândi şi de a acţiona etc.
Restul sunt doar supoziţii şi chiar o încercare de manipulare.

@Cristiana
Vreau să cred asta. Ne referim aici la România ca întreg, nu la vârfuri, la eminenţe, de care nu am dus lipsă niciodată. Şi-apoi, nici nu e sigur că din punct de vedere cultural, europeanul obişnuit este chiar un ideal spre care să tindem. Încă la capitolul “Cultură generală” ne situăm destul de bine, graţie şcolii româneşti de dinainte de a fi supusă la tot felul de reforme mai mult sau mai puţin reuşite.

@Ioana
Dintre cele interzise, doar cea scrisă de Pacepa, care circula sub formă dactilografiată prin anumite medii. Iar dintre cărţile rare… nu ştiu la ce vă referiţi. Rar în ce sens? Număr mic de exemplare? Circulaţie restrânsă? Valoare deosebită?
În general, citeam ce se găsea în rafturile librăriilor sau ale bibliotecilor. Cărţi bune sau mai puţin reuşite, dar, dacă rămâneam măcar cu o idee nouă sau interesantă din ele, consideram că nu mi-am irosit degeaba timpul. S-a întâmplat să nu-mi meargă la suflet anumite lecturi, deşi referirile la ele erau elogioase, tot aşa cum din cărţi considerate mediocre, m-a izbit câteodată o idee, sau o formulare, sau o anumită tehnică naratorie care m-au făcut să le citesc cu real interes. Totul e relativ în domeniul acesta, cred. Ţine de emiţător şi de receptor, dar şi de starea în care eşti când le citeşti. Rezonanţa, ăsta ar fi cuvântul-cheie.

@Ioana
Am înţeles.
M-am ferit mereu să citesc cărţile “la modă”, preferând să las să treacă ceva timp până se mai “răcesc”. Şi rău am făcut câteodată. Am avut neşansa de a vedea întâi filmul “Cel mai iubit dintre pământeni”, după care n-am mai putut citi cartea. Şi e păcat, pentru că îmi place cum scria Marin Preda. Pur şi simplu impresia lăsată de ecranizare a fost atât de puternică (şi nu neapărat în sensul bun al cuvântului), încât am zis că nu vreau să retrăiesc aşa ceva citind.

Aş avea de adugat la lista doamnei Mica: toleranţa, eleganţa, discreţia, respectul şi cultivarea elitelor intelectuale. Şi, poate, o atitudine ceva mai relaxată.

@Leo
Din păcate, nu, deşi am citit destulă până acum.
Ca să scrii aşa ceva, ai nevoie de oarecare cunoştinţe tehnice, ori eu sunt pe lângă! Şi maşina o folosesc la modul următor: mă urc în ea, întorc cheia de contact şi, dacă porneşte, e bine; dacă nu, cobor şi merg pe jos sau cu autobuzul. Noroc că mi-am luat carnetul pe când nu se cereau şi noţiuni despre motor şi alte alea.

@Sir Dan
Păi, ce să mai facă oamenii, că numai de numărul de la pantofi nu m-au întrebat?
Deci:
1. Recunoaştere.
2. Scris ficţional.
3. Nea Tomiţă, deşi şi Nea Mărin mi-a plăcut mult.
4. Casă, casă, casă, casă, casă etc.
5. Piper.
7. Leonardo da Vinci.
8. Calea de mijloc.
9. Bibliotecă.
10. Obşte. Şi totuşi, nu chiar oricum…
11. Virgulă.
12. Cadâr. “Turcu plăteşte!”

Scuze!
Am zis eu că-s o ţâră împrăştiată. Bag sama că-l sării pe 3.
Deci, India sau Columbia?
Columbia. Adică, Macondo. Adică Gabriel Garcia Marquez.

@Mihaela
Sunteti o norocoasa. Imi place sa cred ca si sotul meu tot de aceea s-a indragostit de mine. Poate ca am avut eu ghinionul sa dau mai mult peste medici care “au pus cartea-n cui”, cum se zice. Pe aici, lumea e destul de preocupata cu grijile zilei de maine ca sa mai aiba timp si de lectura. Ceea ce am spus eu despre ei, era mai mult o constatare amara decat o eticheta.
Banuiesc ca e vorba de “Hiatus”. Ma bucur mult s-o stiu in maini bune! Sir Dan va va comunica, daca doriti, adresa mea de email. M-as bucura foarte mult sa-mi impartasiti impresiile dumneavoastra de lectura.
Cu prietenie,
Melania

@Ion D. Rebreanu
Nici pe departe! Este ca şi cum am crede că doi oameni pot fi identici. Suntem o sumă de permutări şi combinaţii, la urma urmei. Uitaţi-vă ce face muzica cu doar 7 note!
Deci, nu cred. Zilnic ne trec prin minte mii de poveşti, doar că n-avem timp să le fixăm sub formă literară.
Fiecare îşi are istoria lui mai mult sau mai puţin interesantă. Şi chiar aceeaşi întâmplare poate fi povestită în multe feluri, în funcţie de cel care o percepe, de unghiul din care o priveşte.
“Poveştile” se vor sfârşi abia după ce se va sfârşi lumea. Poate că nici atunci. Vor continua să hoinărească prin spaţiu, căutând urechi care să le asculte. Şi găsindu-le!