«Bucuria nu este în lucruri, ci în noi înşine.» ~ Richard Wagner

«Medicina este soţia mea legitimă, iar literatura este amanta mea; când mă plictisesc de una, îmi petrec noaptea cu cealaltă.» ~ Anton Pavlovici Cehov

Bulgakov, Cehov, Cronin, Doyle, Keats, Maugham, A. Munthe, de Musset, Rabelais, von Schiller, dar şi Constantin Bălăceanu-Stolnici, Ion Cantacuzino, Gr. T. Popa (alias Paul Gore), Ion Vianu, V. Voiculescu şi C.D. Zeletin; tot atâţia medici-scriitori, poate cei mai cunoscuţi. V-aţi întrebat vreodată de ce sunt atraşi medicii de literatură, de ce simt nevoia de a scrie? Să fie oare principiile enunţate de Hippocrate, asumarea unor anumite şi serioase îndatoriri morale, ceea ce îi inspiră şi le stimulează avântul creator? “Dacă voi respecta acest jurământ şi nu îl voi călca, viaţa şi arta mea să se bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul.”
La lista neexhaustivă de mai sus am să mai adaug un nume: Melania Bancea, o Doamnă a medicinii, dar si a literaturii româneşti contemporane. Ca să nu fiu acuzat de blasfemie pentru că i-am rezervat un loc alături de titani ai literaturii, vă dau două argumente: a) scrie bine, cu un manierat simţ al umorului şi b) are enormul avantaj că este contemporană cu două milenii, dar şi martora incredibilelor transformări care le caracterizează. După părerea mea, dacă va şti să beneficieze de aceste majore privilegii, cu siguranţă va fi menţionată într-o viitoare Istorie a Literaturii.

“– Ştii, parcă văd acolo, înăuntrul creierului, cum se adună câţiva neuroni săltăreţi, îşi fac o canapea moale din grămada de substanţă albă în care se cuibăresc şi încep să se înghiontească, să se dea rotunzi şi să-şi dea coate, să se-ncaiere de să iasă scântei… După un timp, din atmosfera incandescentă care îi înconjoară, încep să se cristalizeze cuvinte, gânduri dezlânate, multe inutile, pe care le desfac cu gheruţele dendritelor şi le dau la o parte printr-o mişcare scurtă a codiţelor axonale… uneori însă din joaca lor ţâşneşte Întrebarea… Apoi, dacă tot au văzut că sunt în stare de ceva, încep să se frământe să găsească Răspunsul. Aici, e însă mai greu… Încep să foiască neliniştiţi… deja nu mai este doar o joacă… În cele din urmă, adorm… şi visează. Muzica este visul lor colectiv. De multe ori este şi Răspunsul. ( . . . )”

Fragment din “Dublu orb” de Melania Bancea,
un nou roman care urmează să fie încredinţat tiparului în 2010.

…
Ca de obicei, am formulat puţine întrebări, complet neconvenţionale şi (aparent) haotice. Scopul urmărit este acela de a vă invita pe dvs., cititorii, să continuaţi interviul prin intermediul secţiunii de comentarii, să aflaţi tot ceea ce v-ar putea interesa despre cărţile, persoana şi personalitatea amabilei doamne Melania Bancea.

1. OMUL

Câte meserii aveţi, doamnă Melania Bancea? (Mamă-soţie-stăpâna casei-soră-mătuşă-cumnată, medic, scriitor, blogger-internaut.)
Melania Bancea: Doar una, cea de medic. Celelalte au venit în mod firesc, odată cu vârsta. La 20 de ani, soţie; la 21, mamă, la 40 şi ceva scriitor şi ziarist, iar acum blogger…

Nu vă întreb, după binecunoscutul model, “Ce aţi făcut în ultimii 5 ani?”; vă întreb, în schimb, cum v-aţi împărţit între atât de multe ocupaţii?
M.B.: Nu ştiu. Sincer, nu ştiu. Am orele de consultaţii când nu pot face nimic altceva decât asta; în rest, probabil că le amestec, le suprapun, mai fur si din timpul de somn…

Cum vă simţiţi mai bine: olteancă sau ardeleancă? (Comuna dunăreană Rast ori reşedinţa de judeţ, recunoscut centru universitar, Târgu Mureş.) Continuare »

Tags: interviu, Scripta manent

«Fishes live in the sea, as men do a-land; the great ones eat up the little ones.» ~ William Shakespeare

În fiecare zi de joi vă spun că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi/suflete, altele în mai puţine. În schimb, în fiecare zi a săptămânii mă bucur atunci când: mă contraziceţi, mă completaţi ori, pur şi simplu, propuneţi Versurile de joi pentru săptămâna care urmează.

După cum v-am obişnuit în ultimele luni, propun câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. APA este indispensabilul laitmotiv al zilei. Continuare »

Toată ţara pe care o numim astăzi Moldova, împreună cu ţinuturile învecinate de către apus, au fost dintr’un început stăpânite de cuceritorii celor trei părţi ale lumei, Sciţii, dar fără să aibe locuinţe statornice, ci strămutându-se, după datina lor, dintr’un loc într’altul. După mai multe numiri ce deteră acestor ţări, hoardele lor care urmau unele după altele, Grecii chiemară pe locuitorii ţării, când Geţi, când Daci; în fine, sub stăpânirea Romanilor, le ziseră Daci peste tot. Iar după ce Decebal regele acestora, fu învins prin vitejia lui Nerva Traian, Dacii fiind toţi, parte stinşi, parte răspândiţi în toate părţile, toată ţara lor fu prefăcută în provincie romană, dată cetăţenilor romani şi împărţită în trei părţi, numite: Ripense, Mediterana şi Alpestre. Decea dintâi ţinea o parte a ţărei ungureşti şi ţărei româneşti, Transilvania se numea Mediterana şi în fine, partea cea mai mare a Moldovei noastre dintre Dunăre şi Prut, împreună cu marginile învecinate ţării româneşti, Alpestre. Iar după ce mai la urmă începu să scadă domnia Romanilor, Moldova fu adesea călcată de barbari, de Sarmaţi, Huni şi Goţi şi coloniile romane se văzură nevoite a se trage la munţi şi a-şi căuta scăparea în contra furiei barbarilor în partea muntoasă, în Maramureş. Apăraţi aci prin greutatea locurilor în curs de câteva secole, trăind sub legile şi domnii lor, în fine, văzând cât crescuse numărul locuitorilor, Dragoş, fiul lui Bogdan, îşi propuse să treacă munţii spre răsărit sub chip de vânătoare, însoţit de vreo 300 oameni. În această călătorie dete din întâmplare peste un bou sălbatic, căruia Moldovenii îi zic bour, şi luându-l la goană, descinse la poalele munţilor. Iar o tânără căţea de vânat ce avea, pe care o iubea foarte mult şi-i zicea Molda repezindu-se asupra fiarei, aceasta se aruncă în valurile unei ape curgătoare, unde vânătorii o uciseră cu săgeţile lor, iar căţeaua ce o urmărea cu fuga şi ‘n apă, se ‘necă în repedele ei unde. În memoria acestei întâmplări, Dragoş numi râul Moldova; locul unde se întâmplase aceasta, dete numele gintei sale Roman; iar capul bourului voi să rămână semn al noului său principat. [...Textul integral...]

«That charming and lovable German princess and poet, Carmen Sylva, Queen of Roumania, remembers yet that the flowers of the woods and fields “talked to her” when she was a girl * ( Read more )» ~ Mark Twain, “Does The Race Of Man Love A Lord?”

Am citit, nu cu mult timp în urmă, câteva pagini despre Regina Elisabeta a României şi energica ei implicare în instituirea unei societăţi filantropice funcţionale, inclusiv prin încurajarea doamnelor din regescu-i anturaj de a avea un rol cât mai activ în acest sistem de caritate. O altă iniţiativă lăudabilă a Reginei s-a manifestat în direcţia popularizării frumuseţilor României şi a promovării turismului înspre ţara sa de adopţie. Ea însăşi se fotografia adesea îmbrăcată în costum naţional românesc, dar le îndemna şi pe doamnele din propriul său alai să procedeze la fel, ridicând astfel, pentru prima oară în istoria modernă, românismul şi tradiţiile străvechi la rang european.

Fotografia alăturată reprezintă (probabil, dacă raţionamentul meu e corect) trei astfel de doamne din înalta societate românească, îmbrăcate în autentice straie ţărăneşti de la început de secol XX. Vedeţi şi: Foto 2, Foto 3.
Imaginile (cărţi poştale) mi-au fost puse la dispoziţie, cu foarte multă amabilitate, de către distinsa doamnă M.P. Originalele se găsesc în Spania, în colecţia particulară a acestei binevoitoare doamne. Îi mulţumesc şi pe această cale pentru gestul prietenos. Urmează şi alte fotografii la fel de preţioase.

*Traducerea citatului din Mark Twain: «Acea încântătoare şi adorabilă prinţesă şi poetă germană, Carmen Sylva, Regina României, îşi aminteşte că, în copilărie, auzea “cum îi vorbesc florile din păduri si cele de pe câmp” (…)» ( Clic aici pentru textul integral în limba engleză )