«Scrisul nu are nicio legătură cu felul în care persoanele comunică una cu cealaltă, ci doar cu modalitatea în care comunică diferite părţi ale minţii persoanei.» ~ Rebecca West

Am fost întrebat de mai multe ori de ce folosesc citate în deschiderea fiecărui articol. Nu am dat nimănui vreun răspuns bine conturat, nu am fost niciodată categoric în clarificarea acestei dileme. În schimb, obişnuiesc să prezint mereu următorul exemplu: una dintre cele mai mari bănci spaniole foloseşte drept slogan publicitar propoziţia Una sonrisa vale más que mil palabras. (Un zâmbet preţuieşte mai mult decât o mie de cuvinte.)
Prin extensie, este la fel şi cu citatele: unul bine ales poate să valoreze mai mult decât tot textul pe care îl precede. Sau îl înnobilează, îi conferă o plusvaloare (nu în sensul clasic al definiţiei din DEX, ci pur şi simplu îl îmbogăţeşte, îi atribuie un plus de noimă). Îl întăreşte şi îi oferă respectivului autor de articol un instrument imbatabil, strict necesar în susţinerea argumentării. Pasajul corect ales dovedeşte fără tăgadă că totul a (mai) fost scris cândva, vorba “Glossei”: Toate-s vechi şi nouă toate.

Citatul oportun, selectat după valoare, introduce discret tema. Completează ideile din articol sau le subliniază. Dă apă la moara autorului sau, în cazul nefericit, la cea a criticilor acestuia. Conferă eleganţă, dar şi mai multă credibilitate argumentelor folosite în articol. Poate introduce o nouă temă de discuţie şi analiză (în paralel cu articolul, sau chiar substuindu-l pe acesta). Citatul poate să fie inspirat, insipid, ezitant sau de-a dreptul catastrofal, în funcţie de entuziasmul creator de moment. Tensiunea născocitoare este influenţată de prea mulţi factori: culturali, sociali, economici, agenţi stresanţi, poate şi de fazele lunii sau de exploziile supernovelor (mă refer la stele aici, nu la vreun model de autoturism).

Am convingerea că vieţile noastre, ale tuturor, sunt marcate (dar şi pline) de citate. Undeva in subconştient tot a rămas agăţat câte ceva important din fiecare lectură parcursă. Nu trebuie să ai un grad maxim de instrucţie ca să reţii ceva ce iţi place (ori, pur şi simplu, să-l ai la indemână) şi apoi să-l reproduci la momentul oportun. De la Nu ştiu alţii cum sunt… din “Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă şi până la Romanul e o carte cu oameni din “Fragmentarium”-ul lui Mircea Eliade, există milioane de citate pe care le putem potrivi in funcţie de necesităţi.

Nu ştiu dacă v-am convins, dar eu am să citez in continuare. Dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru a-l contrazice pe regretatul Octavian Paler care scria: Don Quijote nu face “rating”. E doar celebru. Romanul lui Cervantes e “citat”, nu “citit”. Vreau să-i demontez logica, să-i arăt că mai şi citim, iar că exerciţiul citării poate deveni un admirabil preambul, dacă nu chiar o provocatoare invitaţie la lectură.