Mulţumesc, Valeriu Butulescu, pentru generozitate şi pentru cuvintele frumoase despre Carte; le “citesc” ca pe un îndemn la a continua. Îţi doresc, de asemenea, spor la scris în marile proiecte pe care le visezi!

umbra_marii_si_alte_confesiuniExcepţional volumul de eseuri în miniatură „Umbra mării şi alte confesiuni”, publicat de discretul şi subtilul scriitor Dan Costinaş, la editura clujeană (cu nume parcă predestinat) „Argonaut”.

Aşa cum sublinia prefaţatorul, nimeni altul decât prozatorul şi politicianul Varujan Vosganian, cartea este binevenită, deoarece „literatura română i-a rămas datoare mării şi Dan Costinaş plăteşte cu rafinament, partea sa de datorie”.

Într-adevăr, deşi avem de milenii ieşire la mare, n-am reuşit să ne impunem ca un popor al mării. Şi e greu de găsit o explicaţie. Să fie de vină litoralul nostru, redus ca întindere, supralicitat, totuşi, cu superlativul „Marea cea Mare”? Primele porturi (Histria, Tomis, Callatis) ni le-au făcut grecii. Ai noştri aduceau mierea, ceara, vinul şi grâul până la ţărm. Străinii le încărcau şi le duceau mai departe.

Ne-a strunit dorul de necuprins o teamă ancestrală faţă de ape? Sau am urmat, prudenţi, superbul îndemn al lui Shakespeare: „Să nu te-ncrezi nicicând în scânduri ude”. Deşi am declarat marea drept cel mai paşnic şi mai bun vecin al României, n-a fost chiar aşa. Marea noastră nu s-a remarcat prin ospitalitate, nici măcar în antichitate: Era prea rece pentru Poseidon şi pentru haremul său de nimfe, comparativ cu apele mitologice ale Eladei. Nu avea golfuri pentru adăpostit corăbii, era „neagră” în cerul gurii, bântuită fiind de furtuni devastatoare. Grecii au osândit-o primii. Poetul Pindar a numit-o Pontos Axeinos (Marea Neospitalieră), poate şi prin faptul că în jurul ei trăia o lume eminamente barbară. Avea o aură înfricoşătoare.

Nu întâmplător, Prometeu a fost înlănţuit dincolo de Bosforul Cimerian, undeva în Caucaz, pe un vârf înzăpezit, cu vedere la mare, frecventat de celebrii vulturi hepatofagi. Ahile a fost înmormântat la loc sigur, pe Insula Şerpilor (încă neocupată de prietenii de la Răsărit), aşa că n-a mai fost nevoie de paza unui Sfinx. Iar pentru marele poet Ovidiu, romanii n-au găsit pedeapsă mai aspră decât să-l exileze pe viitorul litoral românesc.

Nici istoria modernă nu a schimbat raportul dintre români şi mare. Mioritici prin definiţie, ai noştri au fost mai preocupaţi de zootehnia patriarhală decât de navigaţie sau pescuit. Oaia, calul şi măgarul ni s-au părut investiţii mai sigure decât barca şi delfinul Nu e de mirare că nici Vasco da Gama, nici Columb şi nici Magellan nu şi-au ridicat pânzele de pe coasta dobrogeană.

Comuniştii au investit ceva bani în şantiere navale. Ţara a devenit chiar exportatoare de vapoare; aveam la un moment dat flotă comercială, flotă de pescuit oceanic. Flote care ulterior şi-au pierdut flotabilitatea. Au fost declarate „mormane de fiare vechi” de către un distins revoluţionar în pulover, fiind practic sabordate în furnalele străinătăţii, printr-un amplu proces de jefuire metodică, alintat cu termenul academic de restructurare.

Neavând, din start, stofă de navigatori, n-am dobândit nici tradiţie. Eroii noştri naţionali, Păcală, Tândală, Bulă sau Tilică recurg foarte rar la ambarcaţiuni, aşa că e greu de imaginat un Ulise geto-dac, get-beget, altul decât Radu Mazăre. Pentru români, marea are înainte de toate valenţe balneo-climaterice, locul unde poţi să te bronzezi, să-ţi mai treci o aventură sentimentală în C.V., la capătul unui concediu pe cinste.

Relativa noastră indiferenţă faţă de mare transpare dureros şi în literatură. Camoes evocă admirabil marea în Lusiada, epopeea naţională a portughezilor. În epopeea noastră (naţională), eminamente terestră, Ion Budai Deleanu, cântă „toate câte făcu ţigănimea / când Vlad Vodă îi dete slobozenie.” De gustibus…

Am toată stima pentru poetul din Cigmău, care a dat prima operă valoroasă, de amploare, a literaturii noastre. Dar cine a investit „Ţiganiada” („Romiada”, dacă trebuie să ne pliem pe noile reglementări UE) cu titlul de „epopee naţională a românilor” n-a făcut decât să adâncească paralelismul nefericit „român-rom”, care bântuie azi, şi în Occident, şi în Orient.

Zbuciumul valurilor şi imensitatea copleşitoare a apelor se resimt, dramatic, în versurile lui Eminescu care, în plină forţă creatoare, vede pentru prima oară „sute de catarge” în 1981, la Constanţa. Sensibilitatea poetului e puternic marcată de acest contact. El îi trimite Veronicăi Micle o scrisoare, încheiată cu un viguros paradox: „Privirea mării linişteşte mai ales sufletele furtunoase”. Doi ani mai târziu, înainte de a se cufunda în tenebre, poetul scria: „Mai am un singur dor:/În liniştea serii/Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării”.

Şi alte nume mari ale literaturii noastre au abordat marea, dar, de cele mai multe ori, tangenţial, episodic. Chiar dacă Radu Tudoran propune o mare pentru copii şi tineret în romanul său „Toate pânzele sus”, iar Alexandru Mitru semnează excelenta carte „Basmele mării” totuşi, literatura noastră maritimă e subţire, nepermis de săracă pentru o ţară cu un litoral de 245 km lungime, care mai e şi condusă de un fost marinar.

Cu atât mai valoros şi temerar este demersul lui Dan Costinaş. Scriitorul s-a născut şi a copilărit sub zodia muntelui (la Petroşani). Amănuntul acesta are importanţa lui. Un element nou în mediul natural al omului devine repede dominant. Fără îndoială, marea, descoperită relativ târziu, îl fascinează pe autor. Şi nu o mare anume (Neagră, Galbenă, Albă sau Roşie – există mări de toate culorile), nu a noastră sau a altora, ci o mare abstractă, un univers lichid, de necuprins. Chiar dacă punctul de plecare al cărţii îl constituie coasta iberică, autorul tinde să evoce o mare conceptuală, generalizată până la refuz, deposedată de povara oricărei identităţii geografice.

Autorul abordează subiectul cu o sfiiciune feciorelnică. Explicabilă, dacă ne gândim la măreţia temei, la rangul înaintaşilor (Ovidiu, Hugo, Hemingway), la forţa şi dimensiunile mării, filtrate prin cristalinul minuscul al unui om. El se teme că o entitate de asemenea magnitudine nu încape în paginile unei cărţi. Modest, Dan Costinaş afirmă că suita de mini-eseuri semnate de domnia sa (unele structurate riguros aforistic), atinge doar consistenţa unei „umbre imuabile”: Umbra mării.

Viaţa riverană are farmecul ei, în pofida monotoniei induse de freamătul ritmic al valurilor, de ţipetele stridente ale pescăruşilor care spintecă briza sărată a serii. Ţărmul este linia de separare a două lumi. În faţa ta se întinde marea, un tărâm enigmatic, cu zei, comori şi epave ale imemorialei splendori, acoperite de ape adânci şi întunecate. Un refren constant: „aceleaşi 24 de ore”, cu brize regulate, suprimate uneori, pentru scurt timp, de „zbuciumul fatal”, prevestitor de tempestă. Aparent ostilă, marea reprezintă, de fapt, un prieten al omului. I-a dat hrană şi i-a legănat visul avântat pe căi necunoscute. L-a ajutat să evolueze, să crească. Privind în larg, omului i-au scăpărat în minte idei geniale.

Marea ne ajută constant, dar la mânie e aprigă, lovind fără cruţare. Trebuie respectată. Nu întâmplător, vechii eleni se închinau la atâţia zei şi semizei. Marea este şi va rămâne „Stăpâna catargelor”. În oglinda ei se poate răsfrânge, paşnic, „cerul înstelat”, dar vântul poate transforma totul în eminescienele „pusietăţi de mişcătoare valuri”. Pe mare, „îngerii păzitori” au o sarcină infinit mai grea. Marea este „ibovnica dedulcită”, tandră, dar imprevizibilă, ca orice femeie.

Sub un nevăzut „ochi magic” se perindă numeroase „năluci” şi „eresuri”, în care locuiesc „spiritele tuturor vapoarelor dispărute vreodată”.

Dar viaţa la ţărm are pulsul ei economic. „Bursa de pe chei” pune în valoare peştele adus din larg, după un procedeu străvechi, care convieţuieşte paşnic cu modernitatea. Nu Neptun, ci un tânăr electronist este „ocrotitorul luminii” din far. Soţia sa are ceva din sensibilitatea seducătoare a unei hesperide, dar este florăreasă.

Siesta, acest cuvânt care prin muzicalitatea sa îmbie la odihnă are origini riverane. Explicaţia e simplă. Căldura toridă a amiezii, acompaniată de percuţia monotonă valurilor îndeamnă la un somn binemeritat şi binevenit. Cuvântul, dar şi această „dulce terapie”, au fost preluate de multe neamuri în cadrul globalizării de neoprit.

Autorul este un poet care se reprimă. Fibra lirică devine pregnantă când pe fundalul imens conturat de cer şi mare, el remarcă şi răscumpără de la nişte copii, plătind patru acadele, inelul de aluminiu RYW-337 al unui porumbel călător. Acesta, venind poate de dincolo de curcubeu, de dincolo de spectrul descompus al luminii albe (ROGVAIV), asemenea unui Philipiddes al văzduhului, cade, dar nu înainte de a atinge ţărmul făgăduinţei. Gândul te duce la păsările cercetaşi, slobozite de Noe. Să nu uităm că Bunăvestirea Vechiului Testament este marcată de un porumbel.

Finalul ciclului ne ridică privirea deasupra liniei orizontului. Este o pledoarie pentru aripi. Omul a învăţat repede să plutească. Dar mersul pe ape nu l-a mulţumit. Visul său cel mare a fost zborul. Omul a invidiat păsările, încercând să se ridice spre zei, bătând aerul cu aripi din pene, ceară sau şindrilă. Icar şi Dedal au demonstrat, tragic, pentru prima oară, că numai imaginaţia poate învinge gravitaţia. Aripa, fie ea de vultur sau de Boeing 737 a purtat omenirea în zborul avântat al devenirii ei.

Autorul încheie cu un aforistic „Reflux temporal”, din care reţinem: „Marea e tulburătoare pentru că nu o putem domina. De veacuri ea ne stăpâneşte în mod absolut.” Sau: „Cu cât e mai adânc abisul, cu atât mai strălucitor este mărgăritarul.”

Celelalte confesiuni ale volumului ies uneori din perimetrul maritim. Autorul, un globe-trotter recunoscut, execută crochiuri miniaturale, inspirate de bogata sa experienţă de călător.

„Umbra mării şi alte confesiuni” este fără îndoială o reuşită literară. E asemenea unui strugure copt, căruia bruma îi conferă un certificat irevocabil de maturitate, dar şi un parfum inconfundabil şi un plus de dulceaţă.

( Valeriu Butulescu )

Tags: ,

This entry was posted on Thursday, May 19th, 2016 at 11:10 pm and is filed under Scripta Manent, Umbra mării. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed at this time.