Inspirat de o întrebare a lui LePetitPrince şi de un foarte scurt dialog, v. aici, m-am hotărât să scriu câteva considerente personale pe această temă atât de dragă mie. Cum ştiu că printre cititori se află şi câţiva traducători foarte buni şi cu multă experienţă (chiar dacă nu neapărat în poezie), aştept cu interes comentariile, sfaturile şi sugestiile lor tehnice. Nu în ultimul rând, mă interesează şi părerea cititorilor care, cu siguranţă, s-au confruntat de-a lungul vremii cu traduceri imbecile sau, dimpotrivă, cu unele de-a dreptul excepţionale. Dar iată-mi opiniile:

Dacă doreşti ca rezultatul muncii tale să fie cât mai apropiat de intenţia autorului tradus, ar trebui parcurşi câţiva paşi (minimi) obligatorii:

- să “intri” în poezie ~ adică să o citeşti de un număr suficient de ori, aproape că trebuie să o ştii pe de rost; pătrunde-i ritmul, nuanţele şi muzicalitatea;
- să te documentezi cât mai mult posibil ~ citeşte tot ce ai la îndemână despre poet şi viaţa lui, despre perioada în care a trăit şi a scris; familiarizându-te cu autorul şi cu epoca în care a creat, e mai simplu de intuit esenţa poemului;
- găseşte traduceri anterioare ale aceluiaşi poem ~ dacă există, e recomandabil să le citeşti, dar nu trebuie să te descurajezi (“niciodată n-am să pot traduce eu mai bine!”) — ba da, întotdeauna este loc pentru mai bine — şi nici să le preiei ca atare;
- ascultă multe păreri ~ discută cu apropiaţii despre mesajul “văzut” de ei în poemul respectiv;
- pe cât se poate, respectă textul iniţial ~ deşi părerile sunt împărţite aici, eu sunt adeptul uşoarelor abateri de la original (numai atunci când nu există alternativă şi doar în scopul asigurării clarităţii mesajului) şi al folosirii unor licenţe poetice, fără însă a abuza de acestea;
- pauza de la final ~ am observat că funcţionează: după ce termini traducerea, las-o la “dospit” câteva zile şi încearcă să nu te mai gândeşti la ea; de regulă, în 90% din cazuri, după această pauză, cu siguranţă mai găseşti câteva mici retuşuri de făcut.

Traducerea poeziei este o activitate foarte asemănătoare cu scrierea ei: trebuie să ştii ce vrei să spui, trebuie să simţi cum vrei să o spui, apoi să găseşti cuvintele potrivite. Nu neapărat în ordinea asta. Cam atât am vrut să demonstrez în rândurile de mai sus. (D.C.)

Giovanni Ruggeri: “Aceastǎ carte – fruct al unei mari strǎduinte de realizare, fie-mi îngǎduit sǎ o spun cu o modestie sincerǎ si cu o egalǎ franchete – vrea sǎ fie semnul unei profunde recunostinti adusa marilor valori culturale si religioase exprimate de poporul român si un gest personal de a multumi si onora memoria celui pe care nu mǎ sfiesc sǎ-l numesc un urias al credintei, al culturii, al bunǎtǎtii: Pǎrintele Zosim Oancea. ( . . . )”
Conferintele Bibliotecii ASTRA, iulie 2008

…
Ca de obicei, am formulat putine intrebari, complet neconventionale si (aparent) haotice. Scopul urmarit este acela de a va invita pe dvs., cititorii, sa continuati interviul prin intermediul sectiunii de comentarii, sa aflati tot ceea ce v-ar putea interesa despre lucrarile, persoana si personalitatea amabilului domn Ruggeri. Sper sa dovediti indulgenta fata de (eventuale) mici greseli de exprimare ori de nuanta.

OMUL
Carte de vizita: Giovanni Ruggeri, cercetator, jurnalist si eseist italian, absolvent de teologie la Pontificia Università Gregoriana din Roma; a scris numeroase articole si reportaje turistice despre România, a publicat mai multe carti despre legaturile dintre crestinism si modernitate si, nu in ultimul rand, este autorul cartii-album “Icoanele pe sticlă din Sibiel” (aparuta deocamdata in limbile: româna, italiana, engleza, germana si franceza), o scriitura plina de admiratie si dragoste, incantare si apreciere fata de România si cultura sa populara.

1. De ce tocmai România?
Giovanni Ruggeri: Pentru ca fiecare dintre noi are “nebuniile” lui! Sau, daca vreti o alta perspectiva, “De ce România m-a ales chiar pe mine?” Cu aceasta gluma amicala, prin care as vrea sa corespund nivelului de simt al umorului foarte agreabil al dumneavoastra, doresc sa exprim, in primul rand, surpriza pe care eu insumi am avut-o atunci cand am descoperit România pentru prima data, atunci cand m-am “indragostit” cu adevarat de aceasta tara, cand am hotarat sa ma implic atat de mult in promovarea unui loc de exceptie – Muzeul de icoane pe sticla din Sibiel (ca sa nu zicem nimic despre reportajele si articolele mele despre aproape toate destinatiile turistice din România) – si, in plan strict personal, faptul ca la un moment dat am vrut neaparat sa imi cumpar o mica casa batraneasca la Sibiel; o casa cu pivnita, sopron, grajd, gradina… Nota bene: ca orice italian harnic si cuminte, am si eu ceva economii dar, vorbind la propriu, nu sunt un om bogat, de pilda in Italia locuiesc in chirie; acum poate intelegeti mai bine de ce vorbeam mai sus despre “nebunie”…
Farmecul irezistibil al României, care m-a cucerit imediat, tine de radacinile culturale taranesti (stravechi) ale civilizatiei traditionale române, care pana astazi tot rezista, chiar daca destul de des doar in subsol. Sunt constient ca a vorbi despre “radacinile culturale taranesti” inseamna o multime de lucruri, pe care nu pot eu sa le lamuresc nici pe departe. Atunci imi permit sa ma refer, deocamdata, doar la cateva trasaturi majore: “civilizatia rurala” pentru mine inseamna (printre multe altele) un sentiment sacru al pamantului si al vietii, pentru care materia si spiritul sunt unite intr-o sinteza fundamentala esentiala: istoria si eternitatea merg intotdeauna alaturi si fiecare inauntrul celeilalte; inseamna si un ritm de viata unde omul are timpul sa vada, sa simta, sa munceasca, sa gandeasca, sa aiba constiinta “fizica” a trecerii timpului si a aproprierii destinului; mai inseamna o constiinta sensibila a materiei (frig, cald, lemn, soba, sapa, apa, vant, praf, gaina…) si o familiaritate naturala cu cerul (divinitatea). In acelasi timp, dorinta mea de a cunoaste România (constient fiind ca nu exista o cunoastere adevarata fara dragoste) mi-a deschis incet-incet marea panorama a Culturii române, pe care o admir pur si simplu ca un autodidact (inclusiv in ceea ce priveste limba… si se vede!) dornic de a descoperi – incepand cu cateva “afinitati elective” – chipuri si voci deosebite din România.
Acum trebuie sa fac un mic pas inapoi, ca sa pot raspunde imediat unor observatii (tacute, dar sesizabile) de-ale dv. si de-ale cititorilor: imaginea pe care mi-am format-o despre civilizatia rurala, si despre fosta(?) Românie rurala, nu este nici idilica, nici ireala si nici partiala. Ea este, pur si simplu, simbolica: cand ma retrag la Sibiel (chiar daca pana astazi, acest lucru insemna pentru mine exclusiv munca la Muzeu, acasa si in gradina) sau cand ma plimb undeva prin tara, dimensiunile enumerate mai sus – foarte pe scurt si doar partial – sunt mai apropiate de mine; le simt mult mai clar in România si asta imi permite sa le am ca orizont interior si exterior extrem de important, poate chiar vital, pentru reflectie si meditare. In sfarsit, marturisesc ca România face parte, surprinzator, din cautarile mele a “raspunsurilor” la cateva intrebari esentiale, intrebari permanente care, pana la urma, coincid cu “marea intrebare” care eu sunt pentru mine insumi. “Factus mihi magna quaestio: devenisem o mare intrebare pentru mine insumi”, spunea Sf. Augustin.
In rest, va dau cuvantul meu ca, fiind un om foarte constient, realist si pragmatic – deci de loc “cu capul in nori” –, cunosc destul de bine România ca sa nu imi fac iluzii nici cu privire la problemele mari ale tarii (inclusiv in ceea ce priveste dezvoltarea, mediul, promovarea imaginii, a turismului si a culturii s.a.m.d.), dar nici in legatura cu românii printre care, marturisesc, nu am intalnit niciodata pana acum persoane “pe calea de mijloc”: in România gasesti sau oameni de exceptie si de o extraordinara valoare ori – imi pare rau sa spun asa, dar din pacate chiar asa mi s-a intamplat – oameni despre care uneori este mai bine nici sa nu vorbim.

2. De la Bergamo la Sibiel sunt exact 1388 km (prin Zagreb si Belgrad) sau 1591 km (prin Viena si Budapesta). Cum vi se par: multi, putini?
G.R.: Prea multi pentru mult prea putinul timp liber de care pot sa beneficiez, nici multi si nici putini pentru dorinta mea de a cunoaste cat mai temeinic oameni si locuri (ceea ce presupune conditii lor de viata). Se deschide o lume intreaga cand vorbim despre civilizatia habsburgica (Austria), maghiara (Ungaria) sau cea sloveno-croato-sârba (Ljubljana, Zagreb, Belgrad). Si, nu in ultimul rand, România – incepand din Banat si pana in Transilvania, ca sa ramanem in cadrul figurat al calatoriei mele Bergamo-Sibiel: de la Deta pana la Deva sau din Arad pana in Sibiu! Cand vin cu avionul, nu vad mai nimic; cand vin cu masina, sunt atat de grabit incat trebuie sa fiu mereu atent la radar! “N-avem timp.”: ce saracie (si ce tristete)! Timpul inseamna viata. Si viata este atat de bogata, frumoasa (Austria, Ungaria, Slovenia… Romania…), dar este necesar sa ai ochi (si suflet) pentru a vedea diferentele dintre oameni, locuri, anotimpuri…
Ca sa nu fiu acuzat ca am ocolit intrebarea, acesti “km” sunt uneori destul de multi de la “Bergamo” la “Sibiel”, daca iau in considerare modurile diferite de actiune sau de gandire; insa aceeasi distanta devine aproape zero daca am in vedere ca oamenii, oriunde s-ar afla, au sperante, sufera, se tem, iubesc.

3. In 2003, cand Don Quijote se pregatea sa intre in cel de-al cincilea veac al nemuririi sale, Dl. Giovanni Ruggeri descoperea România. Nu aveti, uneori, senzatia ca va luptati cu morile de vant?
G.R.: Nu, pentru ca destul de frecvent – din pacate – situatia este si mai dureroasa: nu sunt nici macar morile nici vant, pur si simplu nu este nimeni, nu este nimic. De cand am inceput sa ma implic in promovarea României si curand apoi a Muzeului din Sibiel, am stiut ca sunt singur; nu numai in România ci si, poate in primul rand, chiar in Italia! Credeti ca “italienii” (permiteti-mi sa generalizez o singura data), in majoritatea lor, iubesc si apreciaza România? Nici vorba! In ceea ce priveste România, pana acum am intalnit numai putini români – dar in general de mare valoare – care au apreciat ceea ce imi propusesem eu sa fac si m-au ajutat, in majoritatea cazurilor, prin prietenia lor si printr-un sprijn potrivit competentelor (in niciun caz unul de tip financiar).
Despre institutii ce sa mai spun? Exista oameni si oameni… De pilda, sunt unii care promit mari si munti si apoi nu respecta nici cele mai elementare reguli de buna educatie, pe de alta parte exista functionari sau inalti oficiali care, fascinati de marele sacrificiu si de extraordinara opera a Parintelui Oancea si impresionati de straduinta mea, se implica in mod concret pentru a sprijni actiunea mea in favoare Muzeului si – asa sper si mai mult – pentru a sprijni chiar Muzeul. Insa voi reveni asupra acestui aspect mai departe. Acum, in ceea ce priveste intrebarea dv. si referindu-ma in mod precis la Sibiel : sufar cand pentru un Muzeu unic, de mare valoare – a costat sacrificii enorme si este marturia vie a genialitatii sfinte a parintelui Zosim Oancea care, dupa 15 ani de inchisoare si munca silnica, a reusit sa ctitoreasca, in plin comunism, acest Muzeu – timp de 10 ani nu s-a facut nimic pentru a imbunatati conditiile si a pastra bine icoanele si pana astazi nici nu se stie in mod precis, concret si sigur daca se va face ceva (si ce anume) sau nu, pe viitor. Icoanele se degradeaza in mod ireparabil, icoane valoroase, vechi de 200-300 de ani se pierd datorita conditiilor improprii de conservare. Mergeti la Muzeu acum, in februarie, mergeti in martie: veti “muri” de frig si veti vedea cum se degradeaza icoanele. Muzeul a aparut prin sacrificiile localnicilor din Sibiel si cu sprijnul Consiliului Ecumenic al Bisericilor din Europa si astazi este administrat de Biserica Ortodoxa Româna din Sibiu/Sibiel: nu pot sa cred – nu vreau sa cred – ca Biserica Ortodoxa si satul Sibiel vor accepta distrugerea progresiva a acestui patrimoniu religios, artistic si uman de o inestimabila valoare. Responsabilii Muzeului trebuie sa inceapa imediat un “razboi pasnic” impotriva imobilismului. Va propun sa promovam cu totii o campanie: România pentru Muzeul din Sibiel! In ceea ce ma priveste, iar responsabilii Muzeului stiu foarte bine acest lucru, eu am fost si voi fi mereu alaturi de orice initiativa serioasa si concreta de a face ceva bun pentru Muzeu, pentru ca este vorba de un popor care s-a exprimat prin acest Muzeu si prin icoanele lui. Iubesc Sibielul si ma alatur oricarui om cinstit si harnic care doreste SA FACA ceva – nu doar sa vorbeasca aiurea – pentru Muzeu.

4. Constantin Noica, Lucian Blaga, Dumitru Stăniloae – numele a trei titani, pe care le-ati rostit intr-un interviu recent. Enumerati-mi, va rog, trei adjective, cate unul pentru fiecare din cele trei mari personalitati.
G.R.: Cunostintele mele de cultura româneasca sunt prea putine ca sa imi pot permite o “judecata” asa de importanta. Totusi, daca chiar insistati, eu as zice – Noica: domnesc; Blaga: intens; Staniloae: comunicativ. Eu am reusit sa citesc foarte putin din Opera autorilor mentionati si numai prin prisma “intereselor” mele, si anume: cultura traditionala româneasca, sentimentul religios al vietii, relatia românitatii cu cultura occidentala. Singurul lucru cu care nu mi-e rusine, este acela ca eu i-am descoperit pe acesti mari români singur, prin cercetarile mele de om dornic de a-i cunoaste pe cei apropiati lui (aceleasi orizonturi culturale) in cultura româneasca. As avea nevoie sa gasesc pe cineva dispus sa ma invete limba si cultura româneasca.

5. Ce ati lua din România pentru a duce in Italia, dar si viceversa: ce ati aduce definitiv de acolo in România?
G.R.: Iubesc Italia (asa cum este ea, imperfecta), iubesc România (asa cum este ea, imperfecta). Dar daca insistati, din România as duce in Italia cel putin marea liniste si noptile instelate, care la noi au fost furate definitiv de catre asa numita “civilizatie”. Din Italia as duce in România cel putin franchetea amabila si experienta indelungata a libertatii, ca sa aiba omul curajul linistit de a spune “da” cand simte “da” si acela de a spune “nu” cand simte “nu”.

MUZEUL
In spatele Muzeului, al colectiei de icoane pe sticla, al insusi satului Sibiel straluceste figura –de acum legendara– a parintelui ortodox Zosim Oancea. Despre acest “urias al credintei, al culturii si al bunatatii”, cum chiar dv. il numeati nu de mult, am citit pe site, in cartea dv. si in toate interviurile si conferintele la care ati participat.

6. L-ati cunoscut personal? In ce masura v-a marcat destinul? (Spuneti-ne ceva despre Sfintia Sa, ceva ce n-ati scris/spus niciodata.)
G.R.: Este unul din regretele mele mai mari: din pacate nu l-am cunoscut personal pe parintele Zosim Oancea, nimanui din Sibiel nu i-a trecut prin cap sa ma prezinte atunci cand eu ma duceam in sat incepand cu anul 2003 (este adevarat ca, la vremea respectiva, parintele locuia in Sibiu, unde s-a si stins din viata in 2005). Dar am citit cartile si textele lui, am vazut inregistrari video, am vorbit cu multi oameni care l-au cunoscut foarte bine de mult timp. Eu sunt convins ca a fost un “om sfant”. De ce? Pentru ca el a inteles si suportat inchisoarea ca pe un loc unde a fost trimis de catre Dumnezeu ca sa il cunoasca mai mult, sa il iubeasca mai mult si sa il slujeasca acolo unde oamenii sufereau. Nimeni nu poate sa spuna asa ceva daca nu este un sfant, adica un om pentru care Dumnezeu este Dumnezeu, un om care – constient de slabiciunile si pacatele lui – totusi doreste cu adevarat si din suflet sa il iubeasca pe Dumnezeu. Stiti ceva? Va spun o impresie care mi-a fost confirmata personal de draga nepoata a parintelui Zosim, d-na Smaranda Badilita: Parintele Oancea nu “mirosea” de loc a “preot”. El a fost un sacerdot, preot din crestet si pana in talpi, iar felul lui de a fi si de a vorbi are legatura cu o vocatie religioasa adevarata, fara nimic legat de “atmosfera ecleziastica” – in sensul banal si superficial al cuvantului. Apoi, fiind un sfant, era chiar si un domn, un adevarat «signore»: desi a avut mereu cuvinte foarte severe impotriva comunistilor si a securistilor, NICIODATA nu am depistat in cuvintele lui vreun semn de resentiment. Parintele Zosim – asa povestesc batrinii din Sibiel, si cu asta termin – era un om detasat de ideea de avere; orice ban care ajungea in mainile lui era destinat bisericii si muzeului, deci satului. Asta spune ceva despre credinta lui adevarata.
Parintele Zosim, chiar daca nu l-am cunoscut personal, mi-a marcat destinul pentru ca marturisirea lui imi aduce, pe cai nebanuite, un sprjin esential in eforturile mele de cautare a unei intelegeri si trairi a crestinismului. Religia crestina se afla astazi intr-o situatie de groaza: bisericile vorbesc un limbaj mereu mai indepartat de oameni, iar oamenii traiesc o viata redusa la consum si la prostii. Eu nu pot sa accept o biserica indepartata de lume si o lume indepartata de biserica; este o mare pierdere pentru toti. Dar cautarea unei intelegeri a crestinismului astazi presupune exigente intelectuale, morale si comunitare extrem de mari, despre care nici nu putem sa vorbim aici (si, fireste, peste orice ingusta limita confesionala, pe care totusi eu o respect foarte mult: de pilda, fratele meu este preot catolic si cativa preoti, teologi si intelectuali ortodocsi români extraordinari sunt printre cei mai buni prieteni ai mei). Pe scurt: spiritul si marturisirea sfanta a bunatatii si a credintei sincere a parintelui Zosim sunt alaturi de mine si ma sprijina in cautarile mele. Pentru parintele Zosim, Iisus a fost cu adevarat – in viata lui, nu in predici – “calea, adevarul si viata”. Acest lucru este imensul dar al lui pentru mine si numai asta ma intereseaza.

7. Icoanele provin de la Nicula si din nordul Transilvaniei, de pe Valea Muresului, din zona Fagarasului si cea a Brasovului, de pe Valea Sebesului si din Marginimea Sibiului. Ati vizitat toate aceste locuri?
G.R.: Din pacate nu am fost la Nicula, dar am vizitat aproape toata România, multe dintre destinatiile turistice si culturale majore: Maramures, Bucovina, Transilvania, Delta Dunarii. Cunosc destul de bine tara si, chiar din acest motiv si datorita marii sale bogatii, va spun ca – paradoxal – “nu” o cunosc atat de bine cum as vrea. Dar sper sa nu mor maine si sa mai vad cate ceva.

CARTEA
“Icoanele pe sticlă din Sibiel” respira prin toate paginile sale (deocamdata in limbile: româna, italiana, engleza, germana si franceza) admiratie si dragoste, incantare si apreciere (ale autorului) fata de România si cultura sa populara. In decembrie 2008 ati lansat cartea la Venetia, iar in urma cu doar cateva zile, la Paris.

8. Urmeaza si alte evenimente de acest gen? (Ma gandesc bunaoara la proiecte similare in orase cu mari concentrari de cetateni români: Londra, Munchen, Madrid etc.)
G.R.: Pe 12 februarie am prezentat cartea la Ambasada României din Paris, in prezenta IPS Iosif, Mitropolitul pentru Europa Occidentala si Meridionala, iar in lunile martie si mai voi face acelasi lucru la Institutul Cultural Roman din Budapesta (19 martie), Szeged (20 martie), Viena (25 martie) si Berlin. Sunt foarte recunoscator fostului Ambasador al României in Franta, actual Ministru al Afacerilor Externe, Excelenta Sa dl. Theodor Baconschi, pentru ca prezentarea de la Paris a avut loc datorita intelegerii si a bunavointei de care a dat dovada in primul rand cand a fost Ambasador la Paris; acelasi lucru trebuie spus in ceea ce priveste directorii ICR mentionate. Dupa exemplul de mare valoare dat de IPS Iosif la Paris, de IPS Laurentiu Streza in România si de cativa (foarte putini, din pacate) preoti ortodocsi din Italia, sper din suflet ca Biserica Ortodoxa Româna prezenta in tarile occidentale sa doreasca sa fie alaturi de mine in aceasta actiune de promovare si prezentare a icoanelor pe sticla si a Muzeului din Sibiel, care, pe plan mai larg, inseamna si prezentare a patrimoniului cultural si turistic al României. Din acelasi motiv sper ca autoritatile de Stat ale României sa ma ajute pe planul international, prin intermediul Ambasadelor si al Institutelor Culturale Române. Tot cei care au asistat la prezentarile mele inteleg perfect ca Muzeul din Sibiel este un simbol nemaipomenit al culturii si al spiritualitatii române, cu implicatii foarte importante si pe planul turistic. Este un fel de “reclama puternica” pentru România nobila si profunda, un “brand” cu adevarat apreciat daca il prezinti in mod serios, eficient si pasionat. La urma urmei, Sibielul nu inseamna numai “Muzeu” (chiar daca el insusi exista incat exista Muzeul!) ci Transilvania, România, deci un circuit cu mai multe destinatii de vizita. Demersurile pe care le fac pentru Muzeul din Sibiel si, in general, pentru cultura româneasca traditionala, deci si pentru promovarea fluxului turistic din strainatate spre România, au mare nevoie de sprijnul institutiilor românesti, bisericesti si de stat deopotriva, ca si de multi oameni binevoitori care macar sa doreasca sa faca ceva. România are mari probleme, toate urgente, importante si prioritare, fiecare dintre noi are propriile problemele; insa nu este imposibil sa faci ceva, oricat de putin, ce poti tu, pentru un patrimoniu care este si al tau si al urmasilor tai. Eu sunt mereu la dispozitia institutiilor centrale si locale ale României si a comunitatilor de români din Europa ca sa promovam impreuna România adevarata, inclusiv – si nu numai – prin prisma acestei minunate lectii de darnicie, jertfa si genialitate a Parintelui Oancea si a satului Sibiel.

9. Asa cum se obisnuieste in interviurile din Zia®ul de la 5, va las ultimul cuvant:
G.R.: Draga domnule Dan Costinas, foarte rar mi s-a intamplat ca in România cineva sa-mi daruiasca ceva, cu foarte putine exceptii, vorbesc aici de cativa prieteni de suflet. Dumneavoastra mi-ati daruit privirea atenta si prietenoasa asupra incercarilor mele si un ajutor real pe plan editorial si jurnalistic. Eu va multumesc mult, in mod public, si va spun ca radacinile CULTURII romanesti (si ale lumii) nu tin in primul rand de academii si de institutii – pe de alta parte categoric indispensabile si meritoase! – ci de inteligenta si generozitatea oamenilor ca Dumneavoastra. Va doresc numai bine si va astept, impreuna cu cititorii Dumneavoastra, la Sibiel. La multi ani, dragi cititori! La multi ani Zia®ului de la 5!

Călin Hera: “Nu sunt obişnuit cu vorbele mari. Mă sperie. Desigur, nu pot fi ipocrit, îmi place când se vorbeşte bine despre ceea ce fac.” Am scris saptamana trecuta un Elogiu Poetului cu nume de zeiţă. In loc sa primesc comentariile si observatiile cititorilor, m-am trezit cu un raspuns din partea autorului poeziei propuse in acea zi de joi. Onorat de aceasta vizita, mi-a trecut prin cap sa solicit un microinterviu omului/jurnalistului/prozatorului/poetului Călin Hera.

In ciuda faptului ca am trimis intrebarile cu numai 20 de ore inainte de aparitia acestui articol, am primit raspunsurile in timp util; bonus, o fotografie. Intrebarile sunt putine, neconventionale si (aparent) haotice.
Principalul scop urmarit este acela de a va invita pe dumneavoastra sa continuati interviul prin intermediul sectiunii de comentarii, sa aflati tot ceea ce v-ar putea interesa despre scriitura, persoana si personalitatea măiestritului domn Hera:

1.
Cum e să ai nume de divinitate păgână?
Îmi place numele meu. E destul de rar si sună bine. Îmi place atât de mult încât astă-vară am făcut o expeditie pe Muntele Olimp, împreună cu câtiva prieteni vechi, să-l gâdilăm pe Zeus la tălpi.

2.
Litoralul românesc sau cel bulgăresc/grecesc/turcesc?
Prefer muntele. Marea, însă, mă iscă mereu. La noi, cel mai mult îmi place la Sfântu Gheorghe. La greci, m-am îndrăgostit de două insule. Am fost si la bulgari, la all inclusive, când erau copiii mai mici. La turci n-am fost.

3.
Gazetar, Prozator, Poet, Familist convins, Şofer de Ticoroşu, Informatician numai atât cât e nevoie (lista e incompletă, iar ordinea este total aleatorie); de ce are ziua numai 24 de ore?
Prima masină pe care mi-am cumpărat-o a fost un Tico. Pe vremea aia nu eram familist. În schimb, mai ieseam la fotbal. Ziua avea atunci tot 24 de ore, deci asta nu s-a schimbat. Cele mai interesante mi s-au părut, mereu, orele 3 dimineata.

4.
Pălinca: de prune sau de cireşe?
De prune, desigur. Prunele sunt fructele mele preferate. Proaspete, uscate, sub formă de magiun (cu nuci) si, bineînteles, atunci când zeama lor transparentă face mărgele.
Cele mai bune cirese au fost cele din curtea de acasă. Ciresul acela nu mai e, însă.

5.
Ce şanse are Proza Arhiscurtă să câştige teren în 2010?
Proza Arhiscurtă, la propăsirea căreia m-am înhămat în urmă cu 5 ani, împreună cu amicii mei din Pahico, cunoaste un succes nebănuit în blogosferă. Ceea ce mă încântă. Dacă vom avea grijă, viitorul acestui gen literar va deveni, în curând, prezent. A.Dama are dreptate: mai are nevoie de cărti si de critici literari care s-o ia în serios. Deci, sunt sanse

6.
Parter sau ultimul etaj?
Am copilărit la parter. A fost o vârstă la care mă simteam viteaz atunci când săream fără să ating pervazul. Acum îmi place perspectiva pe care ti-o dă ultimul etaj. Dar nu se mai pune problema săritului.

7.
Există Cultură (adevarată) online? Este acesta începutul viitorului?
Asta e marea descoperire pe care am făcut-o de când blogăresc (e aproape un an de atunci): am descoperit o viată culturală vie si foarte interesantă. Da, e foarte multă zgură în blogosferă. Cu putin efort si cu suficientă pasiune, poti descoperi însă o lume extraordinară. Am doar un regret: că în copilăria mea nu exista asa ceva.
Viitorul? Nu stiu. O parte importantă a lui – cu sigurantă!

8.
Banii sau viaţa?
Banul e ochiul dracului.
Serios vorbind, nu mi-ar plăcea să trăiesc într-un falanster, dar nu m-aş supăra dacă m-aş trezi cu o rentă care să-mi permită să mă bucur mai mult de viată. Deci, sunt banal.

9.
Scheletul din sertar: vreun proiect editorial iminent?
N-am superstitii, aşa că pot vorbi despre asta. Răspunsul e da!

10.
Aşa cum se cuvine, vă las ultimul cuvânt:
Sărut mâinile doamnelor şi domnişoarelor care citesc acest interviu şi strâng bărbăteşte mâinile bărbatilor care le lasă să o facă.

Multumesc omului/jurnalistului/prozatorului/poetului Călin Hera pentru prezenta domniei sale aici şi pentru timpul acordat, pentru cuvintele frumoase şi pline de duh cu care ne-a onorat. Cu deosebita consideratie,

Dan Costinaş

– Dialog cu Florentina Stefanescu de la Directia de Comunicare si Relatii Internationale a Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private.

Legea nr. 204/2006 privind pensiile facultative si Norma nr. 12/2006 privind participantii la un fond de pensii facultative stabileste ca, in afara de  persoanele angajate potrivit Codului Muncii, a functionarilor publici, a tuturor persoanelor care obtin venituri din salarii sau venituri asimilate acestora, asa cum este stabilit potrivit Codului fiscal, sunt eligibile si urmatoarele persoane:

• persoanele autorizate sa desfasoare si sa obtina venituri din activitati independente
• membrii societatilor cooperative
• persoanele care realizeaza venituri din activitati profesionale
• persoanele care realizeaza venituri din activitati agricole

(Cititi articolul)

(Fragmentul a fost preluat din cotidianul Evenimentul Zilei, cu respectarea prevederilor Comunicatului CRP privind protejarea drepturilor intelectuale.)

Vineri, 23 februarie, la sediul  Grupului pentru Dialog Social a avut loc masa rotunda cu tema Anticoruptia incotro?, moderata de Andrei Cornea. La dezbatere au participat ministrul Justitiei, Monica Macovei, reprezentanti ai partidelor politice, ai societatii civile si mass-media.  

Va prezentam in continuare fragmente din aceasta dezbatere. (Cititi articolul)

(Fragmentul a fost preluat din Revista 22, cu respectarea prevederilor Comunicatului CRP privind protejarea drepturilor intelectuale.)