Ce făceaţi fix pe 12 noiembrie 2006 la ora 00.00? E foarte posibil ca răspunsul dv. să fie doar o discretă ridicare (întrebătoare) din umeri. În schimb eu pot să vă spun, cu precizie de ceasornic elveţian pur, că acum exact 4 (patru) ani aveam mari emoţii lângă ceva care se năştea şi care foarte timid a fost numit “primul număr” al Zia®ului de la 5. Încă nu ştiam, la vremea aceea, cu exactitate ce vreau să fac cu el, ce şi cum va fi, dacă ori cât va rezista pe o piaţă haotică, aflată într-o perpetuă transformare.

Nu vă plictisesc cu cifre, statistici, grafice şi alte măscări de acest gen; în primul rând pentru că nu le consider relevante: nu sunt mari, dar nici cele mai mici — oricum, nu mă consider în competiţie cu nimeni, dar cred că în general rezultatul e unul pozitiv. Din punctul meu de vedere, dacă nu am făcut prea mult bine, cel puţin nu am făcut rău nimănui. M-a întrebat odată cineva (cu o doză mare de răutate în voce, după părerea mea) că de ce ţin cu tot dinadinsul să las impresia că sunt deţinătorul adevărului absolut şi că le ştiu eu pe toate. I-am răspuns foarte sincer, şi repet acum şi aici, că nu numai că NU le ştiu pe toate, dar chiar ştiu foarte puţine; vorba cuiva, puţin adaptată, cu cât citesc mai mult cu atât îmi dau seama cât de puţin ştiu. Nu spun pe cine am citat, ca să nu vină iar “vocea” să spună că le ştiu eu pe toate! Mă bucur dacă patru oameni, în cei patru ani, au citit aici ceva care i-a interesat, ceva care i-a pus pe gânduri, ceva care i-a îndemnat să adâncească cercetarea pentru a completa informaţia citită ori au fost cu 5 minute mai buni, atunci chiar a meritat efortul depus pentru redactarea şi creşterea Zia®ului. Sunt foarte mândru de câteva dintre textele originale, de aproape toate fotografiile preluate din fototeca familiei, de multe titluri sau denumiri de rubrici. Nu cred că Patronul (spiritual) al Zia®ului ar avea vreun motiv de supărare ori de nemulţumire până acum.

Într-un an 2010 de apogeu al crizelor de tot felul, în condiţii de severă austeritate, vă invit cu drag să împărţim prăjitura din imagine; ofer câte o felie întreagă fiecărui invitat, indiferent cât de mulţi sau puţini vor fi aceştia. Astăzi şi în continuare.
Cu deosebit respect,
Dan Costinaş

Am fost întrebat de mai multe ori de ce folosesc citate în deschiderea fiecărui articol. Nu am dat nimănui vreun răspuns bine conturat, nu am fost niciodată categoric în clarificarea acestei dileme. În schimb, obişnuiesc să prezint mereu următorul exemplu: una dintre cele mai mari bănci spaniole foloseşte drept slogan publicitar propoziţia Una sonrisa vale más que mil palabras. (Un zâmbet preţuieşte mai mult decât o mie de cuvinte.)
Prin extensie, este la fel şi cu citatele: unul bine ales poate să valoreze mai mult decât tot textul pe care îl precede. Sau îl înnobilează, îi conferă o plusvaloare (nu în sensul clasic al definiţiei din DEX, ci pur şi simplu îl îmbogăţeşte, îi atribuie un plus de noimă). Îl întăreşte şi îi oferă respectivului autor de articol un instrument imbatabil, strict necesar în susţinerea argumentării. Pasajul corect ales dovedeşte fără tăgadă că totul a (mai) fost scris cândva, vorba “Glossei”: Toate-s vechi şi nouă toate.

Citatul oportun, selectat după valoare, introduce discret tema. Completează ideile din articol sau le subliniază. Dă apă la moara autorului sau, în cazul nefericit, la cea a criticilor acestuia. Conferă eleganţă, dar şi mai multă credibilitate argumentelor folosite în articol. Poate introduce o nouă temă de discuţie şi analiză (în paralel cu articolul, sau chiar substuindu-l pe acesta). Citatul poate să fie inspirat, insipid, ezitant sau de-a dreptul catastrofal, în funcţie de entuziasmul creator de moment. Tensiunea născocitoare este influenţată de prea mulţi factori: culturali, sociali, economici, agenţi stresanţi, poate şi de fazele lunii sau de exploziile supernovelor (mă refer la stele aici, nu la vreun model de autoturism).

Am convingerea că vieţile noastre, ale tuturor, sunt marcate (dar şi pline) de citate. Undeva in subconştient tot a rămas agăţat câte ceva important din fiecare lectură parcursă. Nu trebuie să ai un grad maxim de instrucţie ca să reţii ceva ce iţi place (ori, pur şi simplu, să-l ai la indemână) şi apoi să-l reproduci la momentul oportun. De la Nu ştiu alţii cum sunt… din “Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă şi până la Romanul e o carte cu oameni din “Fragmentarium”-ul lui Mircea Eliade, există milioane de citate pe care le putem potrivi in funcţie de necesităţi.

Nu ştiu dacă v-am convins, dar eu am să citez in continuare. Dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru a-l contrazice pe regretatul Octavian Paler care scria: Don Quijote nu face “rating”. E doar celebru. Romanul lui Cervantes e “citat”, nu “citit”. Vreau să-i demontez logica, să-i arăt că mai şi citim, iar că exerciţiul citării poate deveni un admirabil preambul, dacă nu chiar o provocatoare invitaţie la lectură.

Titlul va poate induce in eroare; nu vorbim aici despre Alexandre Dumas – tatal si nici despre fii-su.

Ma gândesc pur si simplu la 26 ianuarie, la perioada sumbra de dinainte de XII 1989, la privatiuni si la mijloacele de informare (a maselor) contemporane. De ce la mass-media? Nu de altceva, dar sunt sigur ca majoritatea ziarelor publica si astazi articole legate de o anumita semnificatie a zilei de 26 ianuarie, iar pe inserat, la tv emisiunile de stiri vor incepe cu imagini din cimitirul Ghencea unde zeci de cetateni (in fiecare an aceiasi, doar mai batrâni cu un an?!) s-au adunat sa-si comemoreze impuscatul si care se plâng de conditiile grele din capitalismul actual.

Eu personal nu-i aprob, dar nici nu ii condamn. Sunt adeptul libertatii total neingradite de exprimare. Ca intotdeauna când vine vorba despre viata, nu avem de-a face cu alb sau negru, nu exista o culoare bine definita, ci mai degraba un clar-obscur pe care il resimte fiecare in felul sau. Nu sustin nicidecum ca e mai usor acum, nici ca era mai bine inainte. Dar ca prefer greutatile de azi lipsei libertatii de atunci asta da, o afirm cu tarie! Pe mine personal dintotdeauna m-a deranjat mai putin continutul de soia din salam ori ideea de a cumpara pâinea, zaharul si uleiul pe cartela. Dar am urât si am condamnat ingradirea drepturilor si a libertatilor fundamentale: nu puteam sa calatoresc in lumea larga, accesul strict controlat la valorile culturii universale, suspiciunea generalizata intretinuta cu o diabolica si interesata maiestrie – sunt doar câteva dintre racilele sistemului apus acum doua decenii. Ma tem ca d. Brucan a fost prea optimist atunci când a prezis cei douazeci de ani de care am avea nevoie pentru a ne reveni.

Nu critic faptul ca ni se readuc in memorie evenimentele; comentez doar superficialitatea cu care o face comunicatorul. Ne prezinta in fiecare an imaginile grotesti ale unor amarâti care profita de ocazie si de prezenta jurnalistilor pentru a-si striga ofurile in cimitir.
Nu avem voie sa uitam ce a fost, dar mai important mi se pare sa reprimam din fasa orice posibilitate de intoarcere la acele vremuri.

Sunt deja (aproape) doi ani de cand vorbim, citim, scriem, comentam si ne isterizam intr-una pe tema crizei care ne macina economiile — cele mai mult sau mai putin proeminente.
SUA, G7, UE, G20, Japonia, Rusia, Europa Occidentala, Peninsula Iberica, Peninsula Scandinava, tarile baltice, tarile balcanice, Europa Centrala si de Est, Asia Orientala, lovitura de stat planetara masonica — sunt cuvintele care apar cel mai des in context atunci când vine vorba despre globalizarea crizei.
Pe planeta sunt inregistrate (dupa unii autori) 195 de state independente, in care traiesc azi peste 6,976 miliarde de suflete.
Nu ne spune nimeni, ori nu intereseaza pe nimeni, ce se intâmpla in tarile impropriu numite in curs de dezvoltare; vorbim de fapt de lumea a treia si chiar a patra: Afganistan, Angola, Bangladesh, Benin, Bhutan, Burkina Faso, Burundi, Cambodgia, Capul Verde, Ciad, (Insulele) Comore, Congo, Djibouti, Eritrea, Etiopia, Gambia, Guinea-Bissau, Guinea Ecuatoriala, Haiti, Kiribati, Laos, Lesotho, Liberia, Madagascar, Malawi, Maldive, Mali, Mauritania, Mozambic, Myanmar, Nepal, Niger, Republica Centrafricana, Rwanda, Samoa, São Tomé si Principe, Senegal, Sierra Leone, (Insulele) Solomon, Somalia, Sudan, Tanzania, Timor, Togo, Tuvalu, Uganda, Vanuatu, Yemen, Zambia, Zimbabwe.

De fapt, cred ca locuitorii acestor tari sunt deja imuni la efectele banalei crize mondiale: zeci de milioane de subnutriti, milioane de refugiati, sute de mii de vaduve, zeci de mii de afectati de holera, hepatita, sida, gripa ori calamitati naturale. Eventual mai pot fi prejudiciati doar norocosii, cei care câstiga, din munca lor cinstita, 1 dolar pe zi. Impozabil.

Despre chinurile pre-revolutionare si brusca evadare din colivia rosie, imediat dupa ianuarie 1990, am mai scris aici si cu alte ocazii. Faptul ca imi doream foarte mult sa vad si cu proprii ochi ceea ce pana atunci “vazusem” doar cu ochii mintii este deja notoriu; recunosc si ca, de multe ori, am sacrificat “importantul” de dragul calatoriilor din primavara pana-n toamna si viceversa. Dar nu despre umblete vreau sa vorbesc azi, ci despre un alt subiect – cel putin la fel de important, desi pare banal la prima vedere.

Probabil ca nu voi avea prilejul sa inteleg vreodata, in calitatea mea de mare bautor de cafea, de ce – mai ales in ultimii ani de dictatura – ni se interzicea accesul la Cafea adevarata! Pentru cei care nu au trait acele vremuri de trista amintire (la propriu), ori cei care populau meridiane normale, mai prietenoase, este imposibil de imaginat asa ceva: o viata fara Cafea adevarata. Misterul a fost ingropat odata cu cei doi care gaseau o satisfactie deosebita in a ne dicta totul: cati copii sa facem, in care duminica putem circula cu masina, cat ulei de soia avem voie sa consumam intr-o luna, numarul maxim de metri cubi de gaz metan pe cap de locuitor, ce sa citim, la ce etaj sa locuim si – nu in ultimul rand – ce sa turnam (drept cafea) in apa clocotinda din ibric.
Surogatul pe care il denumisem, cu un zambet stramb in coltul gurii, nechezol, si care continea maxim 20% cafea – probabil ca si aceea maturata (la propriu) de prin calele vapoarelor, ca sa fie mai ieftina – a fost impus pe piata in primii ani ai deceniului 9. Din punctul meu de vedere, argumentul cu lichidarea datoriei externe a Romaniei nu sta in picioare, cel putin in acest context al cafelei. Nu sunt economist, dar se spune ca si atunci, la fel ca si astazi de altfel, un kilogram de cafea pura este mai ieftin decat aceeasi cantitate de erzat. Si atunci de ce ne-au chinuit? Doar pentru a ne demonstra ca ei sunt cei mai tari si ca trebuie sa dansam dupa cum ne canta ei?

Nu le doresc altceva decat ca, acolo unde se perpelesc ei acum, sa le plesneasca buza dupa o cafeluta din cand in cand. Si sa primeasca, dupa fapta si rasplata, cate un ibric plin de nechezol clocotit pe care sa-l bea dintr-o sorbire. Fara zahar si, daca se poate, fara apa.

Nebun este acela ce vede lumea asa cum e, nu cum ar trebui sa fie.
Vi se pare chiar atât de anormala dorinta mea de a beneficia de putina normalitate? Sunt, oare, total rupt de realitate si iesit din peisaj? Repet ce am mai spus si cu alte ocazii: Nu stiu cât mai am de trait, 5 zile, 5 ani sau 5 decenii… Râvnesc si eu, in acest rastimp, la câteva lucruri banale:

* Sa mi se ofere alternativa de a calatori civilizat in tara mea, sa pot ajunge la granita de vest in 4-5 ore pe o autostrada adevarata (nu cum mi s-a intâmplat, si nu o data, sa fac de la Otopeni in Drumul Taberei 3 ore sau sa parcurg distanta Bucuresti – Constanta in 8 ore cu trenul!).

* Sa fiu tratat cu respectul cuvenit oricarui onorabil contribuabil, sa terminam pentru totdeauna cu sfidarea scârnava la care suntem zilnic supusi, de la chioscul de ziare din statia de metrou si pâna la cel mai inalt, generic vorbind, “ghiseu”.

* Sa vad cu ochii mei cum aceasta tara câstiga (la propriu, saci de bani) din exploatarea turistica a minunatiilor cu care a fost binecuvântata. Nu trebuie sa uitam ca Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga si in traista.

* Sa apuc ziua când salariul (si, de ce nu, undeva cândva pensia) – pentru o munca similara cu cea a omologului meu european – sa ajunga la un nivel decent.

* Tânjesc dupa vacanta pe care o voi petrece peste mari si tari, fara teama oribila de a fi supus oprobriului public si asimilat cu unii concetateni care ne fac de râsul neprietenoaselor curci si lebede.

Am sa ma opresc aici cu lista; e doar o Oda scurtissima, ca pentru clavecin (fara orchestra).
De-ar fi sa ma apuc sa insir aici toate ofurile, as umple zece pagini de doruri. Inclusiv acela privind tichia de margaritar.

Chiar cer prea mult?

Dan Costinas

Mâncare din belsug, să ne fie masa-masă, stropita la greu cu lichide distilate sau de fermentatie astfel incât, daca nu reusim sa facem macar o indigestie, cel putin sa ne situam undeva in apropierea pragului unei foarte barbatesti come alcoolice. Intr-adevar, asa ne masuram cel mai exact virilitatea: in numarul de beri, sticlele de vin, de whisky ori de vodca pe care le putem dovedi inainte de a cadea sub masa.

Banuiesc ca nici acei putini care isi aleg destinatii (din ce in ce mai) exotice pentru petrecerea vacantelor de sarbatori nu fac exceptie de la regula pur româneasca. Se imbuiba, acolo departe de casa, tragându-si câte un sut in ficat/colecist/etc. cu fiecare dumicat sau dusca exotica. “Traditia” este suficient de bine inradacinata ca sa se manifeste si la mii de mile departare de casa.

Orice sarbatoare e compusa din trei acte: Ajun, Ziua Z si Ziua de dupa. Cea de-a treia e si cea mai grea: balonari, mahmureli, tristeti cu gândul ca trebuie sa reintram in rutina, cicaleli si traficul cotidiene – tot mai putin suportabile. Avem noroc tot cu creierul uman, acesta fiind programat sa uite repede; deja din Ziua Z+2 incepem sa ne gândim la urmatoarea sarbatoare, unde trebuie sa avem mâncare din belsug, să ne fie masa-masă, stropita la greu cu lichide distilate sau de fermentatie astfel incât, daca nu reusim sa facem macar o indigestie, cel putin sa ne situam undeva in apropierea pragului unei foarte barbatesti come alcoolice.

Noroc ca nu avem prea multe zile (oficial libere) de sarbatoare intr-un an.

Dan Costinas

Ma simt dator sa va cer scuze pentru barbarismul folosit in titlu; mi-ar fi fost mai simplu sa gasesc un echivalent si sa evit siluirea inutila a limbii române, dar am preferat termenul “marketer” tocmai pentru a sublinia grotescul extrem al situatiei. Scenariul este urmatorul: Niste banci (cu capital majoritar strain, dar asta nu e relevant aici) au platit niste tineri (adica pe marketeri) sa gaseasca o cale de a atrage banii altor tineri (target, ca sa vorbim pe intelesul lor), in fonduri albe pentru zilele negre de dupa (actul pensionarii, n.n.) Ce ma oripileaza la produsul acestor creiere incinse dar, se zice, experte in marketing, PR si advertising este tocmai caracterul morbid al gadget-urilor alese pentru a convinge: proteza dentara de rezerva, bastonul adus in dar la aniversare sau cadrul metalic pentru mers care scoate in evidenta silueta (!)
Nu stiu câti tineri s-au lasat convinsi de aceste reclame, câti clienti au ales fondul X sau fondul Y dupa ce au cântarit “ofertele”; ceea ce pot sa va spun cu siguranta este faptul ca eu personal, daca m-as mai incadra in limita de vârsta pentru pensia obligatorie, nu mi-as putea dori altceva decât sa cotizez constiincios la una dintre banci apoi, cu vreo doua saptamâni inainte de a indeplini conditiile de pensionare, sa plec dracu’ pe lumea cealalta, fara bastonul sau cadrul lor de aluminiu eloxat si cu dintii personali din dotare…

Nu vreau sa critic anapoda cu orice pret si nici nu intentionez sa le amintesc preacreativilor designeri de idei dialogul “De senectute” al lui Cicero (experienta, intelepciunea si seninatatea lui Cato, opuse vigorii si elanului tineresc al lui Scipione Africanul).
Ceea ce ma enerveaza cel mai tare este tocmai conceptia eronata (si total paguboasa) a românilor in general, resemnarea totala in fata momentului inevitabil al retragerii din activitate, o idiotenie speculata la maxim de expertii locali in branding extrem. Ce mai asteapta pensionarul român? Ziua in care vine postasul (sau, mai nou, banii pe card), inceputul lunii ca nu cumva sa piarda medicamentele compensate, ziua când se afiseaza costul piperat al intretinerii si pe aceea când vine cititorul de contor electric dar, nu in ultimul rând, isi asteapta – impacat – sfârsitul.

Dupa capul meu (de nemarketer, n.n) aici ar fi trebuit sa actioneze neuronul creativ: Statul nu va poate oferi un trai decent dupa pensionare. Noi va oferim linistea si siguranta de care aveti nevoie. De ce sa nu asteptati cu nerabdare vârsta când nu va mai suna ceasul dis-de-dimineata, când veti putea citi zecile de carti cumparate si necitite din lipsa de timp liber, când veti putea calatori din Alaska in Australia si din Mongolia in Paraguay fara gândul intoarcerii la stresul cotidian de la serviciu…

Dan Costinas

Mai sunt câteva ore pâna la celebra depunere, deja anuntata cu zeci de surle si trâmbite.
Unii au numit-o “Lotiunea de cenzura”, adica un fel de frectie administrata unui picior inlemnit in inertie. Altii, chiar din interiorul formatiunii initiatoare, au mari dubii privind oportunitatea, dar si eficienta acestei actiuni. Incoerenta si bâlbâiala din ultimele saptamâni, dorinta indecenta de a fi la putere cu orice pret (ce-i aia doctrina?!), dovedeste – pentru a câta oara – ca electoratul nu conteaza; prostimea sa-si vada mai departe de plata impozitelor, sa lase politica in seama specialistilor.

Ce ma ingrijoreaza pe mine mai tare este faptul ca nu aud discutându-se, concret, programe sau masuri clare, ferme pe care le vor lua “dupa”. De promisiuni desarte, fara acoperire, ori demagogic-electorale m-am saturat pâna peste cap. Vreau fapte.
De acord, ii dam jos pe actualii. Inca nu stim cine ar putea veni in schimb, ce vom pune in loc. PSD-ul o depune, dar nu pare sa stie exact pe câti dintre parlamentarii proprii se poate bizui la vot: vreo cinci sunt bolnavi, câtiva sunt plecati in strainatate, iar altii se opun fatis initiativei.
Incoerenta se manifesta la vârf: ba isi asuma guvernarea, ba ramân in opozitie, ba nu mai vor guvernare de dreapta, ba parca ar accepta o intelegere cu tabara adversa. Bietul alegator nu mai intelege nimic, iar i se promit marea si sarea, apoi i se spune ca nu exista resurse, ori ca mostenirea e grea. Curata iresponsabilitate!

Toata lumea vorbeste de scenarii si variante, care mai de care mai suprarealiste, lupta pare a fi pe viata si pe moarte; toti vor sa doboare actualul guvern, dar nu se inghesuie sa propuna altul in loc, in timp ce dinspre Cotroceni se aude hahaiala celui care a reusit – din nou – performanta de a-i incaiera pe toti contra tuturor. Tipic. Intre timp, One-man-party, cel care se autorecomanda “In slujba Crucii si a Neamului Românesc”, câstiga teren. Si nu numai in Pipera!

Dan Costinas

Gândul, 4 august 2007:
Editorial semnat de Cristian Tudor POPESCU

Biserica Ortodoxă este o putere în stat. Dincolo de legătura ei cu divinitatea, care e problema credincioşilor, BOR este o instituţie importantă pentru unitatea statului român, pentru micşorarea răului din România prin alte mijloace decât ale poliţiei şi procuraturii, pentru formarea opiniei publice. În ziua de azi, nu ne dau afară din ţară modelele şi reperele spirituale şi morale. Patriarhul României trebuie să fie o astfel de lumină călăuzitoare, un refugiu sufletesc ultim în momentele de criză ale naţiunii, dar şi un sprijin nevăzut în infernul vieţii de zi cu zi. Să dea Dumnezeu ca Sfântul Sinod să se gândească bine la asta. (Cititi articolul)

(Fragmentul de mai sus a fost preluat din cotidianul Gândul, cu respectarea prevederilor Comunicatului CRP privind protejarea dreptului la proprietate intelectuala.)