Odinioară, intelectualii, mult mai puţini la număr ca astăzi, formau un fel de sectă, care respingea sistematic orice contact cu profanii. Sediul acestei preţioase secte era la cafeneaua Brofft — singura rimă posibilă la moft — peste drum de Capşa, în prăvălia caselor Zerlendi, unde acuma se află Luvrul de Bucureşti. Acolo — precum odinioară muzele în Parnas — se adunau intelectualii spre a-şi împărtăşi înaltele cugetări şi inspiraţiuni, gustând un fel de ambrozie, compusă din puţin lapte, puţin „jvarţ” şi puţin zahar, şi numită în limba vulgară „capuţin”. De aceea, profanii invidioşi, cari nu erau admişi să se apropie de intelectuali, i-au poreclit pe aceştia: „capuţinişti”, de unde, apoi, orice dezbatere prea mult prelungită despre lucruri ideale, despre înalte chestiuni de artă, litere, ştiinţe, s-a numit „capuţinism”. Aceea a fost prima perioadă, cum am zice perioada eroică, a capuţinismului şi capuţiniştilor.

Cafeneaua Brofft, poate tocmai din cauza mândriei excesive a intelectualilor, a început să-şi piarză încetul cu încetul clienţii, cari consumau altceva decât capuţin. Ar fi lucru oarecum explicabil: omul inferior se găseşte foarte strâmtorat într-o atmosferă prea înaltă. Ce să caute un biet mojic de rând acolo unde se strâng persoane de elită?… Din pricina intelectualilor, sau din altă pricină, puţin importă, cafeneaua Brofft, mergând din ce în ce mai slab, a trebuit până la urmă să se desfiinţeze. Dar intelectualii nu puteau rămânea pe drumuri; trebuiau deci să-şi caute un nou sediu numaidecât… Atâtea chestiuni arzătoare de estetică, de filozofie, mai ştiu eu de ce! reclamau soluţiuni urgente. Capuţiniştii îşi aleseră un local mult mai frumos şi mai confortabil decât cel vechi; îşi strămutară sediul la Fialcowsky, cafenea-cofetărie celebră mai ales pentru beltelele ei.

Aci — lucru foarte ciudat! şi care nu s-ar putea explica decât prin teoria evoluţiunii — aci s-a făcut o schimbare însemnată în moravurile intelectualilor. De unde, la Brofft, erau foarte exclusivi şi din cale-afară discreţi, discutând pe şoptite, aşa ca să nu le poată profanii auzi înaltele înţelepciuni — la noul sediu, începură să primească alături cu ei, deocamdată la mese învecinate, apoi chiar la masa lor proprie, muşterii cari nu luau capuţin, oameni cu totul nedemni a se numi intelectuali. Apoi, dezbaterile capuţiniste începură să se facă în gura mare, aşa că toată lumea profană de cafenea şi cofetărie, ba, vara, chiar din Piaţa Teatrului, le putea auzi perfect. Dar dacă zic că lumea profană le putea auzi, asta nu însemnează că le şi putea pricepe. Numai aleşii le-au putut pricepe, şi asta a făcut un mare bine public: încet-încet, şi din ce în ce mai numeroşi, începură să iasă, din rândurile poporului, o sumă însemnată de tineri a căror vocaţiune era să fie intelectuali. Până aci, nu se ştiuseră număra, neavând un semnal de raliare, o eclesie. Aceasta a fost perioada clasică a intelectualilor. .

În curând, potrivit principiului evoluţiunii, eclesia a numărat aşa de mulţi adepţi, încât Fialcowsky nu i-a mai putut încăpea şi ei au pornit care-ncotro să propovăduiască… Azi, mai mult ca totdeuna, la noi mai mult decât oriunde, intelectualii sunt, am putea zice, inspiratorii, diriguitorii opiniei publice, mai ales când e vorba de mişcarea „culturală”. Ei fac ploaie şi vreme bună[lii] , ei tarifează preţurile succeselor şi decernă laurii, ei condamnă, îngăduie sau încununează — în literatură, în teatru, în arte, în ştiinţe, în fine în tot: ei! ei, intelectualii!

Aceste exemplare de lux ale omenirii mişună astăzi prin toate unghiurile publice. Lipsiţi cu desăvârşire de vreo falşă fudulie, intelectualii intră în toate localurile de consumaţie şi se amestecă bucuros cu toţi comunii muritori… Asta e o tactică iezuitică, aşa crez eu; căci, pentru a renunţa aceşti aleşi la mândria lor legitimă şi a se apleca aşa cu dinadinsul la contactul nostru, trebuie că au un scop; şi acela desigur nu poate fi altul decât luminarea maselor ignorante.

O dată cu ieşirea de la Fialcowsky, care numaidecât s-a desfiinţat şi el ca şi Brofft, eclesia capuţinistă a trecut din perioada clasică în perioada politică: de la revelaţiune la apostolat. Iată-i… La orice masă de la berării, birturi, cafenele, dacă sunt trei muşterii, unul desigur este un intelectual. Ce face el, omul ales, alături cu cei doi profani? Îşi îndeplineşte misiunea: propagă, luminează, vulgarizează. Sunt chelneri cari, după cât au prins pe apucate din dezbaterile şi conferinţele intelectualilor, pot face marţ pe un profesor de universitate, mai ales dacă l-or lua repede.

Dar mai la urmă, o să mă-ntrebi dumneata:

— Bine, după câte mi-ai scris aci, cam înţeleg eu ce sunt intelectualii; dar atâta nu mi-e de ajuns; aş voi să-mi dai o definiţiune mai scurtă şi mai limpede; să-mi spui desluşit: ce este un intelectual?

— Bucuros, răspund eu; iată:

Omul care despreţuieşte orice ocupaţie de imediată utilitate şi pentru el şi pentru lume şi se dedă la nobila profesiune de gânditor — se numeşte un intelectual. Sunt mii şi mii de unelte-n lume: glonţ şi năvod, plug şi sapă, teslă şi rândea, ciocan şi nicovală, cot şi terezii — cine le mai ştie pe toate? — un întreg arsenal inchizitorial! fără acesta omenirea n-ar putea stoarce binele ei din sânul naturii, din sânul mamei crude, care mai totdeuna trebuie apucată strâns în cleşte, canonită, bătută până la sânge, ca să-ţi dea o picătură de lapte. Ei!… Intelectualul e prea blând fiu ca să-şi maltrateze cumva mama. Mâna lui, care n-are altă menire decât să treacă uşor pe frunte-i, s-ar murdări la atingerea vreuneia dintre uneltele de tortură. Intelectualul a venit în existenţa terestră înarmat cu o uneltă mult mai nobilă, o zestre divină: gândirea!

Acu… deştept ori ba, spiritual ori nerod, cu scaun la minte ori lovit cu leuca — astea sunt întrebări absolut indiferente; e destul că poate zice cu toată siguranţa:

„Eu?… Eu sunt un intelectual!”

(Un articol semnat de Ion Luca CARAGIALE ~ 1899)

Mare lucru-n lume e şi-nvăţătura!
Ţine loc de multe, chiar şi de talent…
Printr-o bună şcoală, rafinezi natura:
Din viţel poţi scoate un bou eminent.

Nu încape vorbă, între animale,
Un aşa specimen greu să mai găseşti
Să citească zilnic feluri de jurnale,
Rumegând atâtea ştiri politiceşti.

Astfel, eminentul, în curent cu toate,
Iată, pe nepotu-i tânăr l-a-ntâlnit:
„Unchiule, cum mergem?” — „Excelent, nepoate!
A mai grea problemă s-a şi resolvit”.

„Unchiule, iar glume!” — „Ba deloc, băiete!
Sunt de-acord cu toţii, foarte sigur ştiu…
Şi m-ascultaţi pe mine, eu citesc gazete:
Tu nu ştii nimica, eşti un agiamiu.

Mă-ndoiam eu însumi: m-am convins în fine,
C-am scăpat de-acuma de orice nevoi:
Ni sunt deopotrivă voitori de bine
Şi au multă milă cei mai mari de noi.

N-au pierit zadarnic, astă primăvară,
Dintre noi atâţia ca la zalhan.!
Drepturile noastre sfinte triumfară:
O s-avem islazuri, dacă ni le-or da…”

A rămas viţelul ca un gură-cască,
Fericit că-n fine sacra speţ-a lui
O avea de-acuma din belşug să pască
Ş-o purta mai lesne greul jugului.

(Fabula a aparut in “Convorbiri critice” si este semnata de Ion Luca CARAGIALE ~ 1 ianuarie 1908)

Se va depune, sau nu se va depune? Va trece, nu va trece? Se vor coagula alte alianţe, ori nu se vor coagula? Fie vor fi excluşi din partid cei care nu o votează, fie rămân. Nu se ştie.
Dar să dăm cuvântul câtorva membri de vază ai partidului iniţiator (sau nu?):

“Textul va fi gata până sâmbătă, apoi va fi lecturat de Comitetul Executiv Naţional.” Sau nu.
“(…) retragerea moţiunii de cenzură s-ar putea întâmpla dacă liberalii vor fi de acord ca PSD sa facă parte dintr-un viitor Guvern.” Aha.
“Noi trebuie să arătăm că nu susţinem un guvern de căcat.” (!)
“(…) pentru parlamentarii PSD trebuie să fie foarte clar că cine nu votează acum pleacă din partid.” Oare?
“Se tem cei cu dosare grele, cei care ţin cu dinţii de putere, cei care nu lasă loc generaţiilor tinere, politicienii roşi de vulnerabilităţi, depăşiţi de timpuri şi de evenimente, inclusiv de la PSD.” De unde se ştia de dosare cu câteva zile înainte?
“(…) nu are decât să-i excludă din PSD pe toţi membrii.” He-he.
“Problema nu se pune de Ion Iliescu, Adrian Năstase sau Sorin Oprescu, se pune problema de un partid mare şi puternic.” ~ d. Ma®ean de la 5

După cum se vede, totul e foarte clar, situaţia debordează de fermitate. Curat fermitate!

Epilog:
CAŢAVENCU: Fraţilor! După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi veselia!… Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional!

Dan Costinas