1.
Fluturele zboară dezordonat în conul de lumină format de razele soarelui care pătrund printr-o fereastră înaltă. Pentru o clipă, pare singura fiinţă vie rămasă pe pământ, apoi în conul de lumină se ridică fuiorul de fum al lumânării ţinute în mână de preotul transfigurat şi transpirat care, după ce inspiră adânc, descoperind parcă lumina orbitoare, reia slujba, spărgând tăcerea.

Şi rosteşte cuvintele clar, nu trebuie să cunoşti liturghia ca să înţelegi ce spune, semn că este sigur pe harul cu care a fost investit.
Dincolo de conul de lumină, în penumbră, credincioşii ascultă slujba. Bătrânele, îngenuncheate pe pernuţele uzate de atâta folosire, îngână cuvintele preotului, bărbaţii, cu aer de muncitori forestieri, stau comod cu fundul pe călcâie, se sprijină în pumnii strânşi şi privesc podeaua încremeniţi. Câţiva turişti se foiesc, neobişnuiţi cu poziţia pe care au adoptat-o din respect pentru cei din jur, pe care-i privesc curioşi. Ochii lor fug de la preot la frescele afumate, la icoanele catapetesmei, la fluturele care, continuându-şi zborul, iese din conul de lumină şi se aşează pe umărul unui bărbat în haină de piele. O femeie în blugi, o frumuseţe trecută, pare a fi singura care a remarcat alegerea fluturelui şi zâmbeşte.
Nu pentru zâmbetul ei nepotrivit este privită cu spaimă de stareţă, ci pentru legătura apărută în plan astral între moaştele Sfântului şi ea, pentru atenţia pe care i-o acordă şi îngerul bisericii, în ciuda faptului că ea nu „vede” nimic.
Corul măicuţelor acoperă brusc glasul preotului. Drepte, mândre, cu cărţile de rugăciune în mâini, mai toate tinere şi cu ochelari, seamănă între ele doar pentru cel care nu are răbdarea să le analizeze trăsăturile, privirile triste sau jucăuşe, mâinile muncite sau extrem de delicate. [ Cand aveti timp, cititi aici tot romanul, prin generozitatea autorului insusi, Vlad T. Popescu ]

«Dacă omul îşi datorează existenţa maimuţei, atunci în mod sigur, nu maimuţei în curs de dezvoltare, nu maimuţei evoluţioniste, cea care încearcă să se depăşească dând naştere unui urmaş superior trebuie să-i fie recunoscător, ci, dimpotrivă, unei aberaţii genetice, care doar maimuţărea maimuţa. Unui pui de maimuţă fără blană, cu câteva smocuri de păr, cu grave deficienţe de instinctualitate (echivalentul oligofreniei), care nu prea putea să se ţină în patru picioare, cu urechile atrofiate şi care, în loc să ţipe cu toată gura semnale, emite nişte sunete monotone şi foarte slabe. Dacă ne-am imagina corespondentul unui asemenea mutant în lumea noastră, umană, ne-am îngrozi. Nu trebuie să ne mai întrebăm de ce nu mai evoluează omul, de ce se lasă aşteptat de atâta vreme un supraom. Poate că a apărut de mai multe ori, dar l-am pus în borcan, în formol, convinşi că natura nu suportă anomalii, noi, urmaşii unei maimuţe degenerate.»
[ Cititi aici fragmentul ]

«Gândul este mai real decât faptul. Aşteptarea morţii mă înfioară mai tare decât întâmplarea acesteia. Anticipată, o nenorocire este cu mult mai greu suportabilă decât realizarea ei. La fel, o bucurie este mai intensă închipuindu-mi un eveniment fericit faţă de aceea încercată la producerea lui. Rememorată, viaţa îmi apare cu mult mai vie decât atunci când am trăit-o în prezent. Remuşcarea ne dezvăluie culpa ascunsă într-o acţiune pe care am săvârşit-o fără nici o strângere de inimă.»
[ Cititi aici fragmentul ]

P.S. In mod exceptional saptamana aceasta, Versurile de joi vor fi publicate… vineri!
P.P.S. Cu scuzele de rigoare, trebuie sa modificam din nou data: Versurile de joi vor aparea doar sambata!
UPDATE: Am primit acordul autorului sa public in Zia®ul de la 5 fragmente din carte.