Păreri celebre (se schimbă cu F5):

Citatepedia.ro este un site deschis participării tuturor doritorilor. Trebuie doar ca atunci când găsiţi un citat interesant, să îl adăugaţi prin completarea unui formular simplu. Cu siguranţă că v-a impresionat o frază în ultima carte pe care aţi citit-o! Dacă v-ar plăcea să participaţi, dar aveţi nelămuriri, puneţi o întrebare prin formularul de contact.

Noi nu trebuie să uităm, iar Istoria nu trebuie să ierte “binefacerile”, unele importate de-a gata, dar şi altele – mult prea multe – avortate de creierele autohtone, puse în practică cu forţa imediat după 23 august 1944: crime odioase, răzbunări, teroare, colectivizare cu arma la tâmplă, totalitarism, cenzură, privaţiuni, egalitarism teoretic, transformarea culturii în instrument de propagandă, nepotism şi clientelism politice şi de clan, cultul personalităţii şi control social absolut. Ca să amintesc aici doar o infimă parte din binele instalat odată cu maligna Ciumă roşie.

“Nu trebuie să arzi cărţi ca să distrugi o cultură. Ajunge să faci ca lumea să nu le mai citească.” – spunea tot bătrânul Ray.

Dar iată că, în România cel puţin, comuniştii au făcut-o! Au masacrat cultura scrisă, au încercat să spele creierele cetăţenilor, să excludă orice urmă a ceea ce reprezenta literatura anterioară anului 1944. De ce? Simplu, pentru a nu se putea face comparaţii; “Literatura marxist-leninistă este mai presus de orice, tot ce a existat înaintea ei este de acum înainte netrebuincios.” Au distrus biblioteci, au confiscat mii de volume, au întocmit liste cu cărţi interzise, au ars ori au reciclat capodopere (prin topire, împreună cu maculatură ordinară). Cine poate evalua adevărata dimensiune a genocidului cultural produs în acei 45 de ani? O crimă cu nimic mai puţin condamnabilă şi abominabilă decât exterminarea fizică a sutelor de mii de români ucişi pe altarul imposturii ridicate la rang de ideologie.

Această activitate criminală înfăptuită de regimuri succesive în intervalul 1944-89 pe tărâmul culturii scrise s-a manifestat şi împotriva a zeci (ori poate sute) de mii de pagini nepublicate, confiscate cu brutalitate de la scriitori/poeţi neobedienţi. Cine poate şti câte premii Nobel pentru literatură nu au fost aruncate astfel la closetul Istoriei de către activişti rudimentari şi animaţi doar de sentimente ostile faţă de ceva ce nu le era accesibil?! O extrem de scurtă documentare mi-a permis să întocmesc o listă cu doar câteva nume ilustre (din cei peste o mie ! de autori prădaţi, la propriu, de cârmuitorii care considerau că-şi pot proteja astfel caracterul nelegitim): Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Eusebiu Camilar, Ion Caraion, Virgil Carianopol, Paul Goma, Radu Gyr, Ovidiu Papadima, Dumitru Stăniloaie, Nicolae Steinhardt, Petre Ţuţea şi mulţi, foarte mulţi, mult prea mulţi, alţii.

Din fericire, la fel ca în romanul lui Ray Bradbury, cărţile nu au murit! Ele au supravieţuit şi în România: unele în memoria Oamenilor, altele în bibliotecile exilaţilor, dar şi în multe alte neştiute şi ferite locuri. La fel cum Dragostea nu moare, nici Cultura nu moare; ea, dimpotrivă, renaşte (de câte ori e nevoie) chiar şi din propria-i cenuşă, mai frumoasă, mai puternică, simbol al reînnoirii veşnice.

N.B. De fiecare dată când întâlniţi în Zia®ul de la 5 tălmăciri (ale unor texte, fie ele citate sau versuri) în dreptul cărora nu este menţionat numele traducătorului sau sursa, puteţi fi siguri că sunt strădanii originale.