« (…) aţi uitat ce v-a zis profu’ de română despre originea numelor. Quintus, Sextil, Septimiu, Octavian… al cincilea, al şaselea, al şaptelea, al optulea… Tavi-i al optulea. » ~ Melania Bancea, în “Al Optulea”
Trebuie neapărat să încep cu un compliment: excelent efectul găsit şi exploatat cu ingeniozitate în titlul cărţii! Felicitări pentru binevenita lecţie de latină, condusă cu măiestrie spre un iscusit joc de cuvinte: prenumele Octavian (Octavius) – din aceeaşi clasă cu nu mai puţin celebrele Quintus, Sextus, Septimus, Nonus şi Decimus – derivat din rădăcina octavus (al optulea!) apare cu consecvenţă mai mult în imaginaţia şi amintirile naratoarei, decât în realitate. Ai mereu sentimentul inexplicabil că ubicuul Tav este un personaj real, prezent, dar impalpabil.
Aceeaşi apreciere de ***** (dintr-un maxim de 5) pentru verosimilitate! Întreaga naraţiune este 100% plauzibilă, un crâmpei credibil din viaţa unor oameni perfect normali. Cronologic vorbind, “Al Optulea” a apărut la un an după “Iubire cu înlocuitori”. Acum, la cald, imediat după terminarea lecturii, senzaţia mea este că asist la un al doilea debut (!) că ordinea firească a celor două poveşti ar fi taman invers, deşi este evident că protagonistele sunt personaje distincte. Îmi revine obsesiv în minte o anecdotă despre un tenor celebru şi răspunsul lui la întrebarea “Când aţi cântat pentru prima dată?” – Prima dată nu am cântat pentru că eram răguşit, am cântat direct a doua oară… Continuare »
«- De ce nu încerci să alungi răul din tine procedând, de pildă, aşa ca mine?
- Scriind, adică!
- Da. Nu-i atât de greu.» ~ Melania Bancea, în “Iubire cu înlocuitori”
Iniţial am fost tentat să scriu doar câteva considerente critice despre forma scriiturii, despre imaginaţie versus experienţă personală şi modele literare, despre sinceritate şi frumuseţea exprimării. Am avut de ales între o prezentare de tip Temitizarea exhaustivă şi relaţional caducă… Incongruenţa fenomenologică şi introspectiv cromatică… (Toma Caragiu, în “Mefisto”) şi una simplă, folosind doar cuvinte din vocabularul activ. Tocmai pentru că nu vreau să fiu acuzat de subiectivism, de speculaţii teoretice ori de vreo sistematizare intenţionat scorţoasă a comentariului, pentru că nu vreau să deformez, nici măcar involuntar, mesajul mini-romanului, am să mă limitez la foarte puţine păreri personale. Important e că sunt scrise “la cald”, imediat după consumarea lecturii:
O apreciere de ***** (dintr-un maxim de 5, dacă-mi este îngăduit acest tip de clasificare) pentru verosimilitate! Toate întâmplările descrise sunt 100% plauzibile, crâmpeie credibile din viaţa românilor – aşa cum era ea în urmă cu două decenii. Nici nu mă interesează procentele de ficţiune şi autobiografie atâta timp cât, în locul medicilor din carte, personajele ar fi putut la fel de bine să fie ingineri, avocaţi, profesori, artişti sau altă categorie aparţinând aceleiaşi clase sociale. În perioadă descrisă, viaţa era la fel de insipidă şi lipsită de perspective pentru toţi aspiranţii la normalitate; nu numai că nu se întrezărea vreo luminiţă, dar părea că tunelul nu mai are vreun capăt… Continuare »
Motivul: mi-a apărut pe bookblog.ro cea de-a doua recenzie, Despre urât şi alţi demoni. Reflecţii şi exclamaţii »»»»» Prima recenzie publicată, aici: La Sombra del Viento
Autor: Horia Pătraşcu
Rating: 
Editura Fundaţiei Axis
Anul apariţiei: 2005
174 pagini
ISBN: 973-7742-21-4
Argument pro:
“Suntem şi în carte, şi în afara cărţii. Suntem de două ori în afara coperţilor cărţii: ca autori şi ca cititori, şi de două ori în interiorul lor: ca simple personaje şi ca personaje care scriu şi citesc propria lor carte.” ~ Horia Pătraşcu, Viaţa mea e un roman
1.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi s-a întâmplat, de câteva ori în viaţă, un fapt straniu, rămas inexplicabil până în zilele noastre: când am ajuns la ultimul semn de punctuaţie, cel care marchează finalul cărţii, am simţit imboldul de a o lua de la capăt, de a relua lectura abia încheiată.
[ Mai departe... ]
«Asta se întamplă întotdeauna: ţi se pare că iubita seamănă cu tot ceea ce ţi se povesteşte despre dragoste. Dar poate că de data aceasta seamănă într-adevăr.» ~ Mircea Eliade
Autor: Maitreyi Devi
Carte: Na Hanyate
Continut: Dragostea nu moare (de Maitreyi Devi) vs. Maitreyi (de Mircea Eliade) ~ O necesara si perfecta echilibrare de tip Samarasya, imbinare YIN si YANG din metafizica chineza.
CARTEA INTAI
1 SEPTEMBRIE 1972. ZIUA MEA DE NASTERE. Dragii mei prieteni Goutami si Parbati – doar datorita insistentei voastre am hotarat sa o serbez, dar voua nici nu v-a trecut prin cap ca in seara asta, in toiul evenimentului, cu toata muzica, recitarile si rasetele din jurul meu, am fost tot timpul cu gandul departe. Suvoiul timpului, ca un vartej, m-a emotionat si m-a purtat cu sine, nu inainte spre viitor, ci inapoi, adanc in trecut.
E miezul noptii, poate chiar doua dimineata. Sunt singura pe veranda. De aici nu pot cuprinde tot cerul cu privirea. Jumatate din Carul Mare, ca un etern semn de intrebare, priveste in jos spre mine – intrebari, intrebari. De ce revine mereu aceasta intrebare, dupa atatia ani si ani? Intr-o vreme obisnuiam sa ma intreb de ce trebuia sa mi se intample tocmai mie o asemenea poveste fara urmari? Acum vad ca de fapt ea nu a avut nici inceput si nici sfarsit. Stelele stralucesc, martore mute ale suferintelor multor oameni, asa cum astazi ma urmaresc pe mine. Cerul intreg imi soarbe fiinta. Ma simt de parca n-as mai fi aici, desi sunt chiar foarte prezenta. Continuare »
Loading ...
