Aţi citit “Rămăşiţele zilei”? Dar filmul, l-aţi văzut? Cu un Anthony Hopkins de zile mari, ca de obicei, şi o Emma Thompson care te face să uiţi cât e de antipatică în viaţa de zi cu zi. Atunci s-ar putea să vă placă şi culegerea de nuvele a lui Kazuo Ishiguro intitulată: Nocturne. Cinci poveşti despre muzică şi amurg. Că e vorba despre muzică în fiecare dintre ele (scriitorul fiind şi chitarist în realitate), nu e nicio îndoială atâta timp cât eroii lor sunt aproape toţi instrumentişti. Nu dintre cei ce strălucesc pe marile scene, ci meseriaşi cinstiţi, care-şi câştigă traiul ciupind corzile chitarei şi/sau violoncelului sau suflând în saxofon. Dar amurg? Oare de ce? Să vedem!

În Un baladist de altă dată, e vorba de un cuplu de vârstă mijlocie care hotărăşte să se despartă, în ciuda faptului că eroii încă se iubesc. El: cântăreţ aflat pe panta descendentă a succesului, pe care speră s-o urce din nou apelând la un artificiu folosit de alţii din ”şoubiz”, adică schimbarea soţiei cu una mai tânără şi mai ochioasă. Ea: o campioană a supravieţuirii la Hollywood, unde unele tinere sunt educate în unicul scop de a-şi găsi un soţ celebru şi bogat. Ca semn final de iubire, viitorul fost soţ îi dedică o serenadă, la Veneţia, ajutat de un chitarist polonez care cântă cu diverse formaţii, în cafenelele din Piaţa San Marco.

A doua: Fie ploaie, fie soare. Ei, pe asta o las pentru la sfârşit, că tare mi-a mai plăcut!

Malvern Hills. Eroul, tot chitarist, ajuns cam la fundul sacului, se retrage la sora lui care ţinea o cafenea în vestul Angliei, unde se întâlneşte cu un cuplu elveţian cam ciudat, cu un soţ veşnic entuziast şi o nevastă acră şi ciufută. Cei doi sunt muzicieni şi ei, aşa că dispoziţia acriturii se schimbă la 180 de grade după ce-l aude pe tânăr cântând. Din păcate şi aici avem de-a face cu un amurg, şi anume cel al relaţiei dintre cei doi elveţieni care se pare că se vor despărţi după această călătorie.

În nuvela care dă titlul culegerii, Nocturnă, ne reîntâlnim cu soţia din Un baladist de altă dată, acum divorţată de cântăreţul tomnatic şi pregătindu-se să-şi refacă viaţa. Evident, cum aspectul în lumea din care-i place să facă parte contează atât de mult, s-a supus unei operaţii estetice. Eroul nuvelei, un saxofonist talentat dar urât, a fost convins de managerul lui că lucrul care-i împiedică ascensiunea e tocmai aspectul lui fizic, aşa că s-a supus şi el unei operaţii asemănătoare. Ambii se recuperează într-un hotel unde urma ca a doua zi să-i fie decernat titlul de “Cel mai bun jazzman” unui fost coleg de trupă. Într-un acces de nesăbuinţă, doamna respectivă fură trofeul şi i-l înmânează colegului ei de suferinţă, în semn de sinceră apreciere. De aici începe o adevărată aventură prin hotel, la orele nopţii, în încercarea celor doi de a pune la loc trofeul sustras.

Cu ultima nuvelă, Violonceliştii, cercul se închide şi ne regăsim în Veneţia, martori ai unui cuplu ciudat: un tânăr maghiar şi o americancă de vârstă mijlocie, care se erijează, în numele unor calităţi de instrumentistă de frunte, în mentorul lui, sensibilizându-i modul de interpretare a pieselor din repertoriu. Mai departe nu povestesc, că nu vreau să deconspir chiar totul, lăsându-vă bucuria cititului.

Să revenim la cea de-a doua nuvelă. Ray, Emily şi Charlie sunt prieteni din timpul studenţiei. Pe primii doi îi leagă pasiunea comună pentru un anumit tip de muzică, pe ultimii doi, căsnicia; care e însă în impas, motiv din care Charlie îl cheamă în vizită pe Ray şi-l roagă s-o facă pe Emily să revină asupra deciziei de a-l părăsi. Pe scurt, amicul ar cam trebui să facă figură de prost, ca astfel, prin comparaţie, soţul să iasă în avantaj. Restul e de-a dreptul delirant. Ray trage cu ochiul în agenda Emily-ei, plecată la serviciu, şi, de nervi, văzând în ce termeni se referea aceasta la el, mototoleşte vreo două pagini; după care, realizând că va ieşi scandal, îl sună pe Charlie, plecat intempestiv într-o călătorie de afaceri, să afle cum ar putea remedia dezastrul. Soluţiile sugerate de acesta frizează absurdul la modul cel mai comic cu putinţă. Ray va trebui să însceneze un accident provocat de câinele unor vecini antipatici, specializaţi în vizite inoportune. Pentru asta, va trebui să ”producă” un miros de câine, care o va asigura pe Emily că autorul e potaia aia enervantă, motiv pentru care îi dictează ”reţeta”: ”Oala de mărime medie [...] Pui în ea o jumătate de litru de apă. Adaugi două cuburi de supă de vită, o linguriţă de chimen, o lingură de boia iute, două linguri de oţet, o mână bună de foi de dafin. [...] Pe urmă, adaugi un pantof de piele sau o gheată, cu vârful în jos, în aşa fel încât talpa să nu fie acoperită de lichid. Asta ca să nu fie niciun miros de cauciuc ars. Aprinzi focul, dai amestecul în clocot şi-l laşi să fiarbă la foc mic. O să simţi mirosul destul de repede. [...] Reţeta originală a lui Tony Barton era cu limacşi, însă asta pe care ţi-am dat-o eu e mai subtilă. O să obţii exact putoarea de câine.” Mai departe nu vă mai zic nimic. În mare, cred că v-aţi făcut o idee. Tot ce pot să vă asigur e că am râs cu lacrimi, minute în şir, de mi-a sărit tot somnul, motiv pentru care am reuşit să citesc toate nuvelele, ca acum să pot povesti despre ele.

Melania Bancea, octombrie 2010

Hanif Kureishi. Never heard of him, deşi aflu de pe internet că e un scriitor, scenarist şi dramaturg celebru al Angliei zilelor noastre. Am găsit totuşi în bibliotecă o carte a lui: “Intimitate şi alte povestiri”. Nu ştiu s-o fi cumpărat eu; poate că am primit-o cadou cândva. Oricum, titlul sună bine, aşa că am citit-o. Asta, după ce încercasem un roman autohton, scris de o femeie. N-o să dezvălui titlul şi numele autoarei pentru că nu-mi place să fiu rea. Oricum, important e că nu merită să-mi pierd timpul cu el şi, mai ales, pe al vostru în caz că m-aş fi decis să scriu despre el.

Deci, Intimitate. Subiectul poate fi rezumat într-o frază: un bărbat de vârstă mijlocie se hotărăşte să-şi părăsească partenera şi pe cei doi copii pentru o alta. Ca gen, aş încadra-o la nuvele, dar totodată poate fi considerat şi un roman foarte scurt. Impresia pe care mi-a lăsat-o lectura lui este aceea că navighez deasupra unei suprafeţe accidentate, din care nu reuşesc să vizualizez decât o parte a detaliilor. Mă întorc atunci din drum, recitesc un fragment, încercând să pătrund în profunzime, în cute şi crevase, uneori în mlaştină. Câteodată reuşesc; alteori, curiozitatea mă împinge să sar peste detalii şi să merg mai departe. Dar nu pentru mult timp, pentru că mă ruşinez de superficialitatea mea, aşa că revin la cele insuficient aprofundate, spre lămurire completă. Senzaţia cu care rămân este că va trebui s-o reiau, mai ales pentru părţile pentru care n-am avut receptori la prima lectură.

Cartea e de o sinceritate brutală pe alocuri, e testamentul unei relaţii care n-a fost niciodată iubire, e istoria unei dezertări. Autorul îşi pune eroul să se raporteze la alte cupluri care trec sau au trecut prin aşa ceva, spre a-şi limpezi trăirile. Aceasta nu-l ajută însă cu nimic, pentru că fiecare pereche trece printr-o experienţă irepetabilă. Oricum, decizia lui e evidentă încă de la primele rânduri, aşa că nu-ţi rămâne decât să încerci să-i înţelegi resorturile. Lucru pe care îl reuşeşti sau nu, în funcţie de istoria personală şi de disponibilitatea de moment.

Romanul e bine scris, te captivează de la prima până la ultima pagină. Finalul însă mi se pare forţat şi neconvingător. Pentru un tip atât de analitic şi de complicat, nu va fi niciodată “pace sub măslini”, indiferent cine-i va fi aleasa.
Melania Bancea, septembrie 2010

Autorul acestui roman mi-a fost recomandat, într-un e-mail, de Mihaela. Vorbea despre el în termeni entuziaşti, aşa că am luat-o de bună şi m-am grăbit să-mi procur o carte scrisă de el (Eduardo Mendoza – Adevărul despre cazul Savolta). Dar ştiţi cum se întâmplă de obicei: una este ce-ţi propui şi alta este ce faci, aşa că am purtat-o după mine o vacanţă întreagă până când am reuşit s-o deschid. Primele pagini merg dificil, din cauza numelor spaniole destul de lungi, care îngreunează identificarea personajelor. Mai ales că avem de-a face cu destul de multe, nu doar cu unul-două. În plus, lectura te prinde anevoie şi din cauza formatului de tip colaj, a alternării fragmentelor narate de către autor cu cele povestite de către personajul principal, cu fragmente din declaraţiile date de el unui judecător newyorkez, cu articole din ziare şi părţi din rapoarte poliţieneşti.
Aparent, e un policier de început de secol trecut. Destul de departe de ritmul celor cu care ne-am obişnuit în ultimul timp, pentru că se desfăşoară într-o societate şi un interval de timp în care informaţia se transmite greoi, sincopat, în parte datorită mijloacelor tehnice precare, dar şi din pricina tulburărilor sociale ale epocii descrise.

Povestea în sine e destul de alambicată, dar -odată intrat în miezul ei- te prinde într-atât încât nu-ţi vine să laşi cartea din mână până nu-i descâlceşti iţele. Un afacerist olandez este convins de către un tânăr avocat spaniol să deschidă o fabrică de armament în Barcelona. Întreprinderea prosperă, dar olandezul înnebuneşte, aşa că asociaţii spanioli reuşesc să-şi însuşească mare parte din acţiunile ei, devenind bogaţi şi faimoşi. Avocatul se poate astfel căsători cu aleasa inimii, o frumoasă fată din lumea bună, care moare însă un an mai târziu, dând naştere unui băiat. Copleşit de disperare, acesta se retrage din afacere şi îşi deschide un obscur birou de avocatură, continuând însă să-şi frecventeze foştii asociaţi şi amici. După treizeci de ani, îşi face apariţia în scenă un tânăr francez, ”cenuşiul şi perfidul Lepprince”, despre care se ştiu prea puţine lucruri, dar care reuşeşte după nici un an să devină mâna dreaptă a domnului Savolta şi posibilul lui viitor ginere. Cu ocazia unei petreceri de Anul Nou, asociatul principal al afacerii este însă asasinat sub ochii familiei şi ai musafirilor, moment din care începe ancheta poliţienească dar şi istoria contorsionată şi nefericită a lui Javier Miranda Lugarte (ce v-am zis eu de nume!). Planul acţiunii se schimbă des, când în păturile înalte ale societăţii barceloneze, când în cele mijlocii, când în cele de jos, cu descrieri amănunţite dar şi cu dialoguri sugestive. În a doua parte a romanului, autorul renunţă la tehnica de tip colaj şi se axează pe cea a naraţiunii fluente, moment din care ţi-e aproape imposibil să te mai desprinzi din atmosfera ei sumbră şi încărcată.

O carte despre urmările războiului, anarhism, mişcări muncitoreşti, conflicte interetnice, politicianism, dragoste romantică şi căsătorii din interes, trădare, profesionalism, idealism, adulter, ”o scrisoare pierdută”, crime, arestări, ospicii de nebuni, urmăriri ca-n filme, pacturi încălcate, răzbunări ş.a.m.d. La un moment dat, ai impresia că ai nimerit în mijlocul unui joc de puzzle în care lipseşte schema recompunerii, aşa că te laşi pe mâna scriitorului, sperând să fie de bună credinţă şi să nu te pună pe piste false. Lucru pe care nu-l face, pentru că povestea e destul de complexă ca să mai fie loc şi pentru aşa ceva.

Un roman trist, despre o lume aflată în criză economică şi morală; un happy-end amar şi îndoielnic.
Melania Bancea, august 2010

Trebuie neapărat să încep cu un compliment: excelent efectul găsit şi exploatat cu ingeniozitate în titlul cărţii! Felicitări pentru binevenita lecţie de latină, condusă cu măiestrie spre un iscusit joc de cuvinte: prenumele Octavian (Octavius) – din aceeaşi clasă cu nu mai puţin celebrele Quintus, Sextus, Septimus, Nonus şi Decimus – derivat din rădăcina octavus (al optulea!) apare cu consecvenţă mai mult în imaginaţia şi amintirile naratoarei, decât în realitate. Ai mereu sentimentul inexplicabil că ubicuul Tav este un personaj real, prezent, dar impalpabil.

Aceeaşi apreciere de ***** (dintr-un maxim de 5) pentru verosimilitate! Întreaga naraţiune este 100% plauzibilă, un crâmpei credibil din viaţa unor oameni perfect normali. Cronologic vorbind, “Al Optulea” a apărut la un an după “Iubire cu înlocuitori”. Acum, la cald, imediat după terminarea lecturii, senzaţia mea este că asist la un al doilea debut (!) că ordinea firească a celor două poveşti ar fi taman invers, deşi este evident că protagonistele sunt personaje distincte. Îmi revine obsesiv în minte o anecdotă despre un tenor celebru şi răspunsul lui la întrebarea “Când aţi cântat pentru prima dată?” – Prima dată nu am cântat pentru că eram răguşit, am cântat direct a doua oară… Pentru mine, cea de-a doua carte este prima şi viceversa. Poate şi pentru faptul că ambele au fost concepute/scrise aproximativ concomitent; sunt ca două pâini provenind din acelaşi aluat: nu sunt identice, dar au acelaşi gust şi numai pura întâmplare a făcut ca una din ele să fie introdusă în cuptor înaintea celeilalte; la fel de bine putea să fie şi invers.

«Dar păsările, când se duc, un’ se duc?»
Mi se pare a fi una dintre cele două propoziţii cheie din roman. De fapt, oamenii sunt păsări (!) pare că citim printre rânduri: naratoarea însăşi retrăieşte intens propria metamorfozare din răţuşca cea urâtă într-o lebădă graţioasă şi mult invidiată de suratele-i mai puţin norocoase; masculii (pretins) feroci se umflă în pene pe lângă păsăruici (pretins) sfioase. Mda, se pare că – într-adevăr – unii oameni chiar sunt păsări! Am fost avertizat, înainte de a începe să citesc cartea, că textul conţine mai multe scene erotice. Fără să fiu neapărat pudibond, dar nici abuziv de necuviincios, mie personal nu mi s-a părut că respectivele descrieri ar fi excesiv de fierbinţi, ori că ar putea leza cititorul neavizat, depăşind în vreun fel limitele unei normalităţi curente. Faptul că se insistă pe diferenţa dintre a face dragoste şi a face sex mi se pare chiar binevenit şi totodată salutar.

«eram sfâşiată între două culori: alb şi negru. Nu descoperisem încă griul. Compromisul albului cu negrul.»
Patru cuvinte de aur alcătuiesc cea de-a doua propoziţie cheie. Nefericirea celui obligat să aleagă, mai ales atunci când este conştient că, indiferent de opţiune, rezultatul este oricum dezastruos. Compromisul albului cu negrul. Să fie griul soluţia salvatoare? Nu cred că vom afla vreodată.

În concluzie, din nou impresia generală este una extrem de favorabilă. Nu este intenţia mea aceea de a inventa noi termeni de teorie literară, dar cred că deosebirea esenţială dintre o scriitură încadrată fără niciun echivoc în curentul realist şi cea de faţă – căreia i-am atribuit ad-hoc însuşirea de verosimilitate – este aceea că dacă în primul caz reflectarea realităţii se face exclusiv prin componentele ei esenţiale şi obiective, la cea de-a doua luăm în considerare şi aspectele secundare, subiective, spirituale, de conştiinţă etc. La fel ca în viaţa reală.

Iniţial am fost tentat să scriu doar câteva considerente critice despre forma scriiturii, despre imaginaţie versus experienţă personală şi modele literare, despre sinceritate şi frumuseţea exprimării. Am avut de ales între o prezentare de tip Temitizarea exhaustivă şi relaţional caducă… Incongruenţa fenomenologică şi introspectiv cromatică… (Toma Caragiu, în “Mefisto”) şi una simplă, folosind doar cuvinte din vocabularul activ. Tocmai pentru că nu vreau să fiu acuzat de subiectivism, de speculaţii teoretice ori de vreo sistematizare intenţionat scorţoasă a comentariului, pentru că nu vreau să deformez, nici măcar involuntar, mesajul mini-romanului, am să mă limitez la foarte puţine păreri personale. Important e că sunt scrise “la cald”, imediat după consumarea lecturii:

O apreciere de ***** (dintr-un maxim de 5, dacă-mi este îngăduit acest tip de clasificare) pentru verosimilitate! Toate întâmplările descrise sunt 100% plauzibile, crâmpeie credibile din viaţa românilor – aşa cum era ea în urmă cu două decenii. Nici nu mă interesează procentele de ficţiune şi autobiografie atâta timp cât, în locul medicilor din carte, personajele ar fi putut la fel de bine să fie ingineri, avocaţi, profesori, artişti sau altă categorie aparţinând aceleiaşi clase sociale. În perioadă descrisă, viaţa era la fel de insipidă şi lipsită de perspective pentru toţi aspiranţii la normalitate; nu numai că nu se întrezărea vreo luminiţă, dar părea că tunelul nu mai are vreun capăt…

Frapantă mi se pare asemănarea dintre grupul de personaje feminine din carte – cu grad de instrucţie, preocupări, dar şi probleme similare – şi cele patru prietene din Sex and the City. Spre marea şi plăcuta mea surprindere, am constatat că HBO a difuzat prima serie abia în 1998, iar cartea jurnalistei Candace Bushnell (colecţia de eseuri care a stat la baza scenariului pentru serial) a apărut tot în 1997, deodată cu “Iubire cu înlocuitori”!

Ultimele două capitole au, în viziunea mea, o reală valoare de document istoric.
În doar câteva pagini sunt descrise zilele tulburi de la sfârşitul lui decembrie 1989, acea urzeală incredibilă de evenimente, printre care se petreceau: uimirea şi oportunismul, speranţa şi teama, neîncrederea şi bucuria eliberării…
Noi nu trebuie să uităm, iar Istoria nu trebuie să ierte “binefacerile”, unele importate de-a gata, dar şi altele – mult prea multe – avortate de înfierbântatele creiere autohtone, puse în practică cu forţa imediat după 23 august 1944: crime odioase, răzbunări, teroare, colectivizare cu arma la tâmplă, totalitarism, cenzură, privaţiuni, egalitarism teoretic, transformarea culturii în instrument de propagandă, nepotism şi clientelism politice şi de clan, cultul personalităţii şi control social absolut. Ca să amintesc aici doar o infimă parte din “binele” instalat odată cu maligna Ciumă roşie.

Titlul este excelent ales; jocul de cuvinte înlocuitori (ai partenerilor “legali” de viaţă) – cu înlocuitori (denumirea oficială a surogatului pentru aşa-zisa cafea de tip “nechezol”) sugerează discret cele două mari teme ale cărţii.

Fidel străduinţei mele de a fi cât mai obiectiv posibil, am să menţionez şi vreo două aspecte apreciate cu mai puţine stele (tot dintr-un maxim de 5):
- În ciuda celor minim 3 perechi de ochi obligatorii (autor-corector-redactor) care veghează la acurateţea textului dintr-o carte, tot au mai scăpat câteva greşeli de tipar; nu multe şi nu grave, din fericire. Şi, tot din neatenţie, câteva rânduri sunt “sărite” de la locul lor firesc.
- Poate că sunt eu prea exigent în apreciere, dar ţin la această părere: atunci când se folosesc citate sau cuvinte într-o limbă străină, atenţia acordată corectitudinii ortografierii trebuie să fie maximă! Am găsit un caz singular; nu grav, dar trebuia semnalat ca un avertisment pentru scrierile viitoare.

În concluzie, impresia generală este una extrem de favorabilă. Rareori mi-a fost dat să citesc un roman (realist) de debut mai lipsit de inhibiţii şi atât de bine închegat.

Despre urât şi alţi demoni

February 1st, 2010 | Scrie pe bookblog |

 


Autor: Horia Pătraşcu
Rating:
Editura Fundaţiei Axis
Anul apariţiei: 2005
174 pagini
ISBN: 973-7742-21-4

Argument pro:
“Suntem şi în carte, şi în afara cărţii. Suntem de două ori în afara coperţilor cărţii: ca autori şi ca cititori, şi de două ori în interiorul lor: ca simple personaje şi ca personaje care scriu şi citesc propria lor carte.” ~ Horia Pătraşcu, Viaţa mea e un roman

1.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi s-a întâmplat, de câteva ori în viaţă, un fapt straniu, rămas inexplicabil până în zilele noastre: când am ajuns la ultimul semn de punctuaţie, cel care marchează finalul cărţii, am simţit imboldul de a o lua de la capăt, de a relua lectura abia încheiată.
[ Mai departe... ]

Autor: Maitreyi Devi
Carte: Na Hanyate
Continut: Dragostea nu moare (de Maitreyi Devi) vs. Maitreyi (de Mircea Eliade) ~ O necesara si perfecta echilibrare de tip Samarasya, imbinare YIN si YANG din metafizica chineza.

CARTEA INTAI
1 SEPTEMBRIE 1972. ZIUA MEA DE NASTERE. Dragii mei prieteni Goutami si Parbati – doar datorita insistentei voastre am hotarat sa o serbez, dar voua nici nu v-a trecut prin cap ca in seara asta, in toiul evenimentului, cu toata muzica, recitarile si rasetele din jurul meu, am fost tot timpul cu gandul departe. Suvoiul timpului, ca un vartej, m-a emotionat si m-a purtat cu sine, nu inainte spre viitor, ci inapoi, adanc in trecut.
E miezul noptii, poate chiar doua dimineata. Sunt singura pe veranda. De aici nu pot cuprinde tot cerul cu privirea. Jumatate din Carul Mare, ca un etern semn de intrebare, priveste in jos spre mine – intrebari, intrebari. De ce revine mereu aceasta intrebare, dupa atatia ani si ani? Intr-o vreme obisnuiam sa ma intreb de ce trebuia sa mi se intample tocmai mie o asemenea poveste fara urmari? Acum vad ca de fapt ea nu a avut nici inceput si nici sfarsit. Stelele stralucesc, martore mute ale suferintelor multor oameni, asa cum astazi ma urmaresc pe mine. Cerul intreg imi soarbe fiinta. Ma simt de parca n-as mai fi aici, desi sunt chiar foarte prezenta. As putea sa plec vreodata? Aceasta e lumea mea. Chiar acum, in dormitor, sotul meu doarme linistit. Câta incredere are in mine! El nici nu ma cunoaste prea bine, desi ma iubeste atât. Pâna una-alta sunt toata a lui, dar trebuie sa fi simtit ca pentru mine mai exista ceva; dar nu regreta, cum de altfel n-o fac nici eu. Viata mea e implinita.
Simt ca am oferit acestei lumi tot ce am putut sa ofer. Simt ca am cunoscut splendoarea dragostei supreme, o dragoste care s-a transformat in obsesie, o dragoste mistuitoare ca un foc. M-am implinit si am un sentiment de desavârsire tocmai pentru ca i-am oferit Mentorului meu tot ce aveam mai bun in mine. Si atunci de ce, incepând de ieri, viata mea a luat asa o intorsatura?
(©2010 D.C. ~ Traducere prima pagina din Book One, It Does Not Die: A Romance)

A aparut si in limba romana la editura Amaltea:
Cartea poate fi achizitionata si de aici.
Costa doar 19 12,35 lei.

«Dacă omul îşi datorează existenţa maimuţei, atunci în mod sigur, nu maimuţei în curs de dezvoltare, nu maimuţei evoluţioniste, cea care încearcă să se depăşească dând naştere unui urmaş superior trebuie să-i fie recunoscător, ci, dimpotrivă, unei aberaţii genetice, care doar maimuţărea maimuţa. Unui pui de maimuţă fără blană, cu câteva smocuri de păr, cu grave deficienţe de instinctualitate (echivalentul oligofreniei), care nu prea putea să se ţină în patru picioare, cu urechile atrofiate şi care, în loc să ţipe cu toată gura semnale, emite nişte sunete monotone şi foarte slabe. Dacă ne-am imagina corespondentul unui asemenea mutant în lumea noastră, umană, ne-am îngrozi. Nu trebuie să ne mai întrebăm de ce nu mai evoluează omul, de ce se lasă aşteptat de atâta vreme un supraom. Poate că a apărut de mai multe ori, dar l-am pus în borcan, în formol, convinşi că natura nu suportă anomalii, noi, urmaşii unei maimuţe degenerate.»
[ Cititi aici fragmentul ]

«Gândul este mai real decât faptul. Aşteptarea morţii mă înfioară mai tare decât întâmplarea acesteia. Anticipată, o nenorocire este cu mult mai greu suportabilă decât realizarea ei. La fel, o bucurie este mai intensă închipuindu-mi un eveniment fericit faţă de aceea încercată la producerea lui. Rememorată, viaţa îmi apare cu mult mai vie decât atunci când am trăit-o în prezent. Remuşcarea ne dezvăluie culpa ascunsă într-o acţiune pe care am săvârşit-o fără nici o strângere de inimă.»
[ Cititi aici fragmentul ]

P.S. In mod exceptional saptamana aceasta, Versurile de joi vor fi publicate… vineri!
P.P.S. Cu scuzele de rigoare, trebuie sa modificam din nou data: Versurile de joi vor aparea doar sambata!
UPDATE: Am primit acordul autorului sa public in Zia®ul de la 5 fragmente din carte.