“Lumea de astăzi nu mai citeşte ca altădată!” a devenit un stereotip uzat de prea multele expuneri pe toate gardurile media. Nu zic, un minim sâmbure de adevăr se găseşte în fraza asta, dar puţini sunt cei care amintesc şi motivele pentru care se citea mai mult altădată. Parcă se feresc să spună că, practic, nu aveai de unde alege; din când în când se făcea coadă la câte o piesă de teatru ori un film care scăpa privirii (de regulă) agere a cenzorilor, foarte vigilenţi când era vorba de apărarea măreţelor înfăptuiri şi de evitarea spurcării înaltelor idealuri. Internetul de-abia ce ieşea prin anii ’80 din faşa propriei sale istorii.

De acord, este evident (şi totodată trist) că se citeşte mai puţin; dar ceea ce ar trebui să îngrijoreze cel mai tare este calitatea îndoielnică a scriiturii în sine alese pentru publicare, indiferent că vorbim despre literatură autohtonă ori despre traduceri, şi care – cel puţin după declaraţiile editorilor, mai ales după vreun târg (inter)naţional de carte – se vinde precum covrigii fierbinţi. Problema este cu ceea ce se vinde. Diferenţa dintre Literatură şi produsul vândut/citit astăzi este similară cu deosebirea dintre un sân natural şi unul înnobilat cu diverşi compuşi macromoleculari, de genul siliconului.
Practic, azi nu se mai citeşte, ci se consumă; se înghit pe nemestecate tone întregi de (era să scriu maculatură, dar m-am abţinut) texte scrise şi vândute ca pe bandă rulantă, adăugate pe lista de FMCG (Fast moving consumer goods) alături de Red Bull, Clorox, Coca-Cola şi Tampax.

Lumea de astăzi nu mai citeşte ca altădată – perfect adevărat. Citeşte altfel. Şi altceva.
Să nu disperăm; mai sunt încă aproape nouă decenii întregi din acest secol XXI, timp berechet ca viitorul să ne poată oferi surprize. Cine ştie? Poate se va inventa un fel de “citrat de sildenafil” care să trateze cu succes această disfuncţie a sistemului de hrănire a ceea ce astăzi numim, uneori impropriu, intelect.

Dan Costinaş

Inspirat de o întrebare a lui LePetitPrince şi de un foarte scurt dialog, v. aici, m-am hotărât să scriu câteva considerente personale pe această temă atât de dragă mie. Cum ştiu că printre cititori se află şi câţiva traducători foarte buni şi cu multă experienţă (chiar dacă nu neapărat în poezie), aştept cu interes comentariile, sfaturile şi sugestiile lor tehnice. Nu în ultimul rând, mă interesează şi părerea cititorilor care, cu siguranţă, s-au confruntat de-a lungul vremii cu traduceri imbecile sau, dimpotrivă, cu unele de-a dreptul excepţionale. Dar iată-mi opiniile:

Dacă doreşti ca rezultatul muncii tale să fie cât mai apropiat de intenţia autorului tradus, ar trebui parcurşi câţiva paşi (minimi) obligatorii:

- să “intri” în poezie ~ adică să o citeşti de un număr suficient de ori, aproape că trebuie să o ştii pe de rost; pătrunde-i ritmul, nuanţele şi muzicalitatea;
- să te documentezi cât mai mult posibil ~ citeşte tot ce ai la îndemână despre poet şi viaţa lui, despre perioada în care a trăit şi a scris; familiarizându-te cu autorul şi cu epoca în care a creat, e mai simplu de intuit esenţa poemului;
- găseşte traduceri anterioare ale aceluiaşi poem ~ dacă există, e recomandabil să le citeşti, dar nu trebuie să te descurajezi (“niciodată n-am să pot traduce eu mai bine!”) — ba da, întotdeauna este loc pentru mai bine — şi nici să le preiei ca atare;
- ascultă multe păreri ~ discută cu apropiaţii despre mesajul “văzut” de ei în poemul respectiv;
- pe cât se poate, respectă textul iniţial ~ deşi părerile sunt împărţite aici, eu sunt adeptul uşoarelor abateri de la original (numai atunci când nu există alternativă şi doar în scopul asigurării clarităţii mesajului) şi al folosirii unor licenţe poetice, fără însă a abuza de acestea;
- pauza de la final ~ am observat că funcţionează: după ce termini traducerea, las-o la “dospit” câteva zile şi încearcă să nu te mai gândeşti la ea; de regulă, în 90% din cazuri, după această pauză, cu siguranţă mai găseşti câteva mici retuşuri de făcut.

Traducerea poeziei este o activitate foarte asemănătoare cu scrierea ei: trebuie să ştii ce vrei să spui, trebuie să simţi cum vrei să o spui, apoi să găseşti cuvintele potrivite. Nu neapărat în ordinea asta. Cam atât am vrut să demonstrez în rândurile de mai sus. (D.C.)

Chiar daca am depasit deja cu cateva zile jumatatea lunii septembrie, se cuvine sa facem o reparatie mai mult decat necesara: nu trebuie sa uitam ca 23 aprilie, pe langa deja ilustrele semnificatii pe care le omagiem cu totii (Sf. Gheorghe, William Shakespeare, Miguel de Cervantes, Ziua fortelor [armate] terestre, Ziua [UNESCO] a cartii si a copyright-ului si multe altele, nationale ori universale) mai inseamna ceva foarte important – Ziua Bibliotecarului Român, un eveniment pe care il trecem cu vederea prea usor. E foarte adevarat ca o astfel de stire nu creste audientele, dar cred ca merita mai multa atentie – macar atunci, de ziua Lor.

Bibliotecar! Personal consider ca aceasta nu este o meserie, o profesiune oarecare, nu este un cod (243202) dintr-un neinsemnat nomenclator al ocupatiilor, ci este mai degraba o Vocatie; mai cred ca exista o predestinare, nu e suficienta doar dragostea pentru carti si literatura, dedicarea este obligatorie. Modest, discret, erudit, ordonat, meticulos, cuminte si cu minte, are permanent sub control cartile din Templul sau, asa cum paznicul unui far se ingrijeste de buna functionare a proiectorului de semnalizare. Ambii sunt constienti de importanta vitala a activitatii lor, chiar daca obstea ii neglijeaza nepermis de mult.

N-o spun numai eu, ci si unul dintre deja clasicii (in viata) ai Marii Literaturi Universale:
[...] il libro è una creatura fragile, soffre l’usura del tempo, teme i roditori, le intemperie, le mani inabili. Se per cento e cento anni ciascuno avesse potuto liberamente toccare i nostri codici, la maggior parte di essi non esisterebbe più. Il bibliotecario li difende dunque non solo dagli uomini ma anche dalla natura, e dedica la sua vita a questa guerra contro le forze dell’oblio, nemico della verità. ~ “Il nome della rosa”, Umberto Eco

Intr-o traducere aproximativa, ultima fraza ar suna cam asa: “Bibliotecarul le apara (cartile – n.m.) nu numai de oameni, dar si de natura; el isi dedica viata acestui razboi impotriva uitarii – inamicul adevarului.”

Glorificaţi “Paznicul”! Fără lumina “Farului” său vom orbecăi la nesfârşit prin ceaţă!

Şi scrisul, şi cititul sînt ocupaţiuni solitare. Scrisul implică, totuşi, un orizont de dialog, o sumă, potenţial infinită, de interlocutori. Cititul rămîne, dimpotrivă, în spaţiul privat. Dacă nu devine o profesiune (cazul istoricilor şi criticilor literari), el nu e decît întîlnirea discretă dintre cititor şi textul citit, respectiv dintre cititor şi el însuşi. Evoluţia mentalităţilor, cultura blogului şi a forumului sau un anumit mod de a te raporta nevrotic la propria singurătate au creat însă o specie nouă: cititorul ofensiv, lacom de comunicare, grăbit să iasă, arţăgos, pe scenă. (Cititi articolul)

Banii, energia, mobilitatea, hrana, sanatatea, munca, familia, comunicatiile, vecinii — doar cateva dintre principalele teme (unele ramase din mandatul trecut, altele complet noi) de pe agenda Parlamentului European.

In serviciul dv.:
• Posta cetateanului european
• Petitii
• Acces la documente
• Ombudsman
• Europe Direct

Noi (cetatenii Europei) i-am trimis acolo, tot noi trebuie sa ne obisnuim sa beneficiem de drepturile pe care le avem si sa le cerem socoteala!

Fragmentul a fost preluat din Cotidianul de joi 25 iunie:
un articol semnat de dl. Ambasador Teodor BACONSKY

Cum e posibil ca o imagine să fie confundată cu adevărul însuşi al lucrurilor?
Nimic mai simplu. Dacă în locul adevărului ţi se prezintă o mie de minciuni, reluate obsedant, sfârşeşti prin a crede orice. Cunoaşteţi proverbul: „Când doi îţi spun că eşti beat, du-te şi te culcă“…
Principiul intoxicării mediatice funcţionează similar: dacă toate televiziunile spun ceva, afirmaţia devine mai întâi verosimilă, apoi convingătoare şi, pe urmă, incontestabilă. (Cititi articolul)

Pentru majoritatea, nu există fotografii… Şi nici proteste radicale la scară mondială, cu demonizarea făptaşilor. Dar a încerca să „clasifici“ răul, să vorbeşti de gradele lui, de un rău imprescriptibil şi de un rău scuzabil, dacă nu chiar legitim e, pînă la urmă, a te înscrie în cataloagele lui. Nu există ură dreaptă şi nu există răzbunare justă. E concluzia colonelului Steven Kleinman, care, martor al unor scene de tortură în Irak, a putut spune: „Oricît ţi-ai dori răzbunarea, trebuie să ai integritatea de a spune nu“. Colonelul Kleinman a fost, în consecinţă, evacuat din Bagdad. (Cititi articolul)

Despre criza învăţămîntului şi despre consecinţele acestei crize asupra educaţiei se vorbeşte peste tot în lume. Criză avem şi noi, cu singura deosebire că, la noi, ea nu e subiect de dezbatere publică. În cel mai bun caz, vorbim despre precarităţile materiale ale „sistemului“: salarii mici, infrastructură şubredă. Din cînd în cînd, se pomeneşte cîte ceva şi despre calificarea tot mai discutabilă a profesorilor sau despre diminuarea autorităţii lor asupra unor elevi tot mai „emancipaţi“. Dar problemele de fond, consecinţele imensei rupturi dintre exigenţele lumii de azi şi educaţia de tip tradiţional, reconfigurarea „modelelor“, redefinirea şi redistribuirea valorilor pe care vrem să le asumăm de-aici înainte rămîn, pentru ambianţa autohtonă, teme marginale, futilităţi. (Cititi articolul)

Cred sincer ca viitorul — nu foarte indepartat — apartine Africii. Cât mai curând, tot mai multe minti se vor lumina si tot mai multe perechi de ochi vor fi indreptate inspre continentul numit (intr-un mod necuviincios, consider eu) negru. Aceasta mutare masiva a interesului nu trebuie sa aiba in vedere bogatia insuficient explorata de resurse minerale si materii prime naturale, ori mâna de lucru foarte ieftina si imensitatea unei virtuale piete de desfacere pentru produsele occidentale. Continentul african, al doilea ca marime dupa Asia, are de oferit mult mai multe valori. Daca am pune pe o balanta imaginara ceea ce, de-a lungul istoriei, li s-a impus si mai ales ce li s-a luat cu forta pe de o parte si ce li s-a oferit pe de alta parte, daca numim “dezechilibru” ceea ce vedem este prea putin spus.

Am primit zilele trecute un album de arta africana. Impresionant! Din Nigeria (care are mai multi locuitori decât Rusia) si pâna in Arhipelagul Seychelles (cu o populatie cam la nivelul Andorrei), din Tunisia si pâna in Africa de Sud, numai arta si iar arta. Adevarata. Nu sunt plastician nici din nastere si nici de formatie, dar când ceva imi place, spun cu tarie: imi place! Nu numai ochiului, ci si imaginatiei.

Cartea asta e plina de lucruri interesante; de pilda ne demonstreaza cum s-au inspirat, la sfârsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, unii avangardisti europeni (si, prin ei, curentele respective) din arta africana: Picasso (si cubismul), Matisse (si fauvismul), Van Gogh si Gauguin (si postimpresionismul). Odata cu ei, prin influenta africana pomenita mai sus, s-a schimbat ceva in perceptia asupra artei in general, dialogul artist-consumator a devenit mai sofisticat si mult mai profund. Putem oare sa afirmam deja ca Arta africana a câstigat razboiul cu academismul si naturalismul batrânului continent si sta la baza Artei abstracte moderne?

Dan Costinas

Daca as avea posibilitatea sa o fac, m-as apuca de un proiect grandios de claustrare, urmata de eliminarea unor cuvinte irosite fara niciun dram de decenta cumpatare. S-au folosit o data, gata! Devin numai bune de lepadat la cosul de gunoi al vocabularului national. Mai ales atunci când esti blamat pentru folosirea lor repetata, neadecvata si abuziva, in contextul in care ai (sau ar trebui sa ai!) alternative la indemâna. Aprecierea sau ar trebui sa ai! din paranteza alaturata ilustreaza principiul conform caruia necunoasterea limbii române sau a subtilitatilor acesteia nu te exonereaza de consecintele folosirii ei necorespunzatoare.

De pilda, as interzice utilizarea barbarismelor din categoria: a (se) focusa, a agrementa, a concluziona, a fi determinat (cu sensul de a fi hotarât), job, target, trend, hosting, PR, VIP, exit-poll, baby-sitter si nepermis de multe altele.

Nu pledez nicidecum pentru incorsetarea limbii române si nici pentru folosirea cuvântului “soarece” in loc de mouse in informatica. Consider doar ca este necesara exercitarea unui autocontrol si a unei filtrari mai stricte in cazul importurilor de cuvinte, fie ele neologisme ori numai componente de jargon. Insusirea fara nicio limita a barbarismelor (in acele cazuri pentru care exista deja corespondente in limba româna) poate fi nociva pentru ca ataca fundamentul lexical al limbii, constituit in mod natural pe parcursul a mai multe secole.

Orice bautor adevarat de cafea stie ca aceasta licoare are o savoare dumnezeiasca atunci când e servita din cel mai fin portelan. De câte ori ma zgârie la urechi câte un barbarism, ramân cu aceeasi senzatie de gust artificial pe care ti-o da bautul cafelei dintr-un pahar de plastic. De unica folosinta.

Dan Costinas