Urâtă deosebit este moartea oamenilor veseli.
Nu toţi suntem deopotrivă vii; cei veseli sunt mai vii decât ceilalţi. Moartea lor ne loveşte cu revoltă şi cu scârbă, ca paradoxele unui răutăcios stupid. Partea cea mai bună din viaţa lui Anatole France a fost lupta împotriva prostiei; şi el a dus-o aşa cum trebuie: vesel. Insistenţa patetică sau elegiacă asupra morţii lui, însă, pare faptă de prost-gust şi păcat contra sfântului duh. Moartea celui vesel te face doar ursuz. Continuare »

Intelectualii! Iată un soi preţios de cetăţeni, de lipsa căruia patria noastră nu se poate plânge. Slavă domnului! avem destui.

Odinioară, intelectualii, mult mai puţini la număr ca astăzi, formau un fel de sectă, care respingea sistematic orice contact cu profanii. Sediul acestei preţioase secte era la cafeneaua Brofft — singura rimă posibilă la moft — peste drum de Capşa, în prăvălia caselor Zerlendi, unde acuma se află Luvrul de Bucureşti. Acolo — precum odinioară muzele în Parnas — se adunau intelectualii spre a-şi împărtăşi înaltele cugetări şi inspiraţiuni, gustând un fel de ambrozie, compusă din puţin lapte, puţin „jvarţ” şi puţin zahar, şi numită în limba vulgară „capuţin”. De aceea, profanii invidioşi, cari nu erau admişi să se apropie de intelectuali, i-au poreclit pe aceştia: „capuţinişti”, de unde, apoi, orice dezbatere prea mult prelungită despre lucruri ideale, despre înalte chestiuni de artă, litere, ştiinţe, s-a numit „capuţinism”. Aceea a fost prima perioadă, cum am zice perioada eroică, a capuţinismului şi capuţiniştilor. Continuare »

1909:

Petrecerile cu mult înainte pregătite rar se întâmplă să iasă bine; câtă vreme, cele încinse aşa din întâmplare, pe negândite, aproape totdeuna izbutesc frumos…
De ce oare? – De ce, de nece – nu trebuie să ne batem mereu capul să filozofăm, să tot căutăm cauza la orşice… Continuare »

«N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întîiul tron din lume.» ~ Mihail Kogălniceanu

Imnul lăutei româneşti, (cca. 1800)

O, lăută a Moldovii! tu ai fost de tot uitată
Continuare »

«Literatura este o investiţie de geniu care plăteşte dividende în toate vremurile ulterioare.» ~ John Burroughs

SPLEEN, (1930)

Sunt obosit, deşi nu vin din luptă,
Şi-s trist, o, trist, deşi fără motiv,
Culoarea idealei zări e suptă,
Iar soarele mai greu şi mai masiv.

Nimica sfânt. Nimica bun. Nici o cadenţă.
Doar lenevii solare, şi atât,
Plus o grozav de lungă decadenţă
Şi-un ştreang – cu care nu te strângi de gât.
[...Citiţi şi alte poezii din volumul "Quasi" de Dumitru Iacobescu...]

În direct:
«O minune, oricât ai privi-o, îţi apare în fiecare zi altfel. » ~ L.N. Tolstoi

Orice minune durează… până când este găsită explicaţia!
La fel s-a întâmplat şi cu astronautul de pe faţada unei catedrale vechi de câteva secole bune.

Cu ocazia “săpăturilor” făcute în ultimele 24 de ore în vederea clarificării chestiunii, am aflat şi o noutate: din cele mai străvechi timpuri, restauratorii de clădiri şi monumente istorice şi-au transmis – de la o generaţie la alta – un riguros secret profesional: obligativitatea de a strecura câte un element contemporan, bine camuflat printre cele arhaice, originale. Legenda spune că aceia care nu au respectat cu stricteţe regula nescrisă, dar veche de mai multe veacuri, au mai trăit doar atât cât să-şi poată vedea ruinat rezultatul muncii, apoi au fost smulşi de diavol dintre cei vii şi aruncaţi în tenebre.

În 1992, Jerónimo Garcia – şeful echipei însărcinate cu restaurarea faţadei principale a Catedralei din Salamanca – a hotărât să respecte tradiţia înaintaşilor săi şi a ales drept simbol modern silueta unui cosmonaut, pe care a mascat-o foarte bine printre elementele dantelăriei originale. Eventualii cunoscatori ai limbii portugheze gasesc aici mai multe detalii.
(Foto: ©2010 D.C. ~ “Astronautul din Salamanca”)

Basorelief cu eroi
de Nichita Stănescu

Soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină,
chiar aşa cum au fost găsiţi, împuşcaţi în frunte,
ca să fie vazuţi s-au aşezat în vitrină,
respectându-şi întocmai mişcarea lor ultimă,
profilul, braţul, genunchiul, mişcarea lor ultimă,
când au fost împuşcaţi pe neaşteptate în frunte
sau între omoplaţi cu o flacără mai subţire
decât un deget de copil care arăta luna.
Continuare »

1874:

DOMNULUI C. C. CORNESCU

Amice,
Când mi-ai dat mai întâi să citesc manuscriptul tău, intitulat Manualul vânătorului 1, ai arătat dorinţa ca să-i fac eu o precuvântare. Mai apoi ţi-ai luat seama şi m-ai scutit de această măgulitoare sarcină.
În cazul din urmă, rău nu te-ai gândit, căci eu, după ce am răsfoit cartea ta, m-am luat în adevăr cu plăcere pe urmele tale de vânător; dar, pe când tu te ocupai cu gravitate a-ţi alege cea mai bună puşcă, a o încărca cu cea mai potrivită măsură, a o îndrepta pe cea mai nimerită linie; pe când tu dresai, de mic şi cu o minunată răbdare, pe prepelicarul tău, ca să asculte la semnalele consacrate: Pst! Pil! şi Aport!; pe când tu, în fine, studiai cu luare-aminte caracterele fizice şi etice ale celor mai obicinuite subiecte însufleţite de vânătoare, eu, ca un nevânător ce sunt, m-am apucat să colind răstimpii şi spaţiile, căutând cu ochii, cu auzul şi cu inima, privelişti, răsunete şi emoţiuni vânătoreşti. Continuare »

«Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele.» ~ George Orwell, “Ferma animalelor”

În general când auzim “Orwell”, gândul ne zboară automat la Ferma animalelor şi la O mie nouă sute optzeci şi patru, eventual la Zile birmaneze şi la Omagiu Cataloniei.
Se ştie mai puţin că indianul Eric Arthur Blair (numele real al lui George Orwell), naturalizat în Anglia, a fost mai degrabă jurnalist şi eseist şi abia apoi romancier.
Am ales pentru astăzi eseul “A Nice Cup of Tea”, publicat în ianuarie 1946. Continuare »

Toată ţara pe care o numim astăzi Moldova, împreună cu ţinuturile învecinate de către apus, au fost dintr’un început stăpânite de cuceritorii celor trei părţi ale lumei, Sciţii, dar fără să aibe locuinţe statornice, ci strămutându-se, după datina lor, dintr’un loc într’altul. După mai multe numiri ce deteră acestor ţări, hoardele lor care urmau unele după altele, Grecii chiemară pe locuitorii ţării, când Geţi, când Daci; în fine, sub stăpânirea Romanilor, le ziseră Daci peste tot. Iar după ce Decebal regele acestora, fu învins prin vitejia lui Nerva Traian, Dacii fiind toţi, parte stinşi, parte răspândiţi în toate părţile, toată ţara lor fu prefăcută în provincie romană, dată cetăţenilor romani şi împărţită în trei părţi, numite: Ripense, Mediterana şi Alpestre. Decea dintâi ţinea o parte a ţărei ungureşti şi ţărei româneşti, Transilvania se numea Mediterana şi în fine, partea cea mai mare a Moldovei noastre dintre Dunăre şi Prut, împreună cu marginile învecinate ţării româneşti, Alpestre. Iar după ce mai la urmă începu să scadă domnia Romanilor, Moldova fu adesea călcată de barbari, de Sarmaţi, Huni şi Goţi şi coloniile romane se văzură nevoite a se trage la munţi şi a-şi căuta scăparea în contra furiei barbarilor în partea muntoasă, în Maramureş. Apăraţi aci prin greutatea locurilor în curs de câteva secole, trăind sub legile şi domnii lor, în fine, văzând cât crescuse numărul locuitorilor, Dragoş, fiul lui Bogdan, îşi propuse să treacă munţii spre răsărit sub chip de vânătoare, însoţit de vreo 300 oameni. În această călătorie dete din întâmplare peste un bou sălbatic, căruia Moldovenii îi zic bour, şi luându-l la goană, descinse la poalele munţilor. Iar o tânără căţea de vânat ce avea, pe care o iubea foarte mult şi-i zicea Molda repezindu-se asupra fiarei, aceasta se aruncă în valurile unei ape curgătoare, unde vânătorii o uciseră cu săgeţile lor, iar căţeaua ce o urmărea cu fuga şi ‘n apă, se ‘necă în repedele ei unde. În memoria acestei întâmplări, Dragoş numi râul Moldova; locul unde se întâmplase aceasta, dete numele gintei sale Roman; iar capul bourului voi să rămână semn al noului său principat. [...Textul integral...]

(Până către sfârşitul veacului al 14-lea când a ars mănăstirea Sf. Pafnutie, se găsea acolo, într-un dulap, la păstrare — scrisă, probabil, de vreun călugăr cârpocitor de slove, cum erau mulţi pe vremurile acelea — o cronică în care se povestea fioroasa-ntâmplare petrecută, în castelul contelui Fékete Láioş, cu prilejul Paştelui din anul de la facerea lumii 6659, iar de la mântuire 1151. Conţinutul acelei cronice arse s-a păstrat însă prin tradiţie, din generaţie în generaţie, de către călugări, şi mai târziu a fost, după o viaţă-ntreagă de cercetări adânci, reconstituită de către savantul Laurentius Ferax (vulgo, Lorenz Reichlich). După versiunea acestuia, foarte rară, o dăm şi noi aci.) Continuare »