A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

Noi nu suntem de pe când poveştile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de ocă de fer la un picior şi tot i se părea că-i uşor.
Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţâţă, era cam proastă; dar şi soacră-sa nu era tocmai hâtră.
Întru una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-şi scăldă copilul, îl înfăşă şi-i dete ţâţă, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă şi-l dezmerdă, până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gânduri ş-apoi începu a se boci cât îi lua gura: “Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu!”
Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvârli fusul din mână şi furca din brâu cât colo şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:

— Ce ai, draga mamei, ce-ţi este?!
— Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
— Când şi cum?
— Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
— Îl văd. Şi?
— De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!
— Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!

Şi, cu ochii pironiţi în drobul de sare de pe horn şi cu mânile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amândouă, ca nişte smintite, de clocotea casa. Pe când se sluţeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră pe uşă, flămând şi năcăjit ca vai de el. [...Textul integral...]

«De-ar fi-n lume numai mâţe – tot poet aş fi?» ~ Cugetările sărmanului Dionis

160 de ierni cu Poetul genial si aspiratia sa catre desavarsire. Eminescu este ţara a cărei capitală este România, scria candva profesorul Zagan; perfect adevarat, in ciuda vocilor care au inceput sa-l conteste pe poet, mai ales dupa 1990. Nu este momentul, nici locul potrivite si nu sunt eu cel mai in masura sa decretez daca a fost nationalist (in sensul rau sau bun al cuvantului) sau nu, daca proza lui e xenofoba ori ba etc. Ceea ce cred eu, nespecialistul, ca trebuie consemnat, mai ales in zi de sarbatoare, este faptul ca intreaga sa opera, dar mai ales poezia, a avut un efect binefacator asupra dezvoltarii ulterioare a Literaturii române.
La fiecare jumatate a lunii ianuarie ma intreb cum as putea sa alatur câteva cuvinte astfel incât sa ramâna pe hârtie (ori pe ecran) ceva ce n-a mai fost scris? Dificila dilema, credeti-ma! Cisterne intregi de cerneala s-au consumat in ultimul secol doar pentru a-i preaslavi versul. Nici nu ii mai pomenesc aici pe detractorii sai, alti multi hectolitri de cerneala otravita. Cu cât mai mult si mai des citim ce a scris El, constat eu, ajungem sa ne cunoastem mai bine si sa ne intelegem – ca specie muritoare in general si ca români in particular.

Imagine: “Mihai Eminescu” ~ ©2008 Christophe Bodard

Dar sa revenim la Versurile de joi — 15 ianuarie: acesta a fost motivul lesne de intuit pentru care am decis sa le public vineri. Continuare »

Dicţionarele au fost întotdeuna considerate ca contingentul cel mai însemnat al genului plictisitor. Răsfoirea unor asemenea cărţi nu se face decât la momente solemne în viaţa şcolărească, la traducerea unui autor sau la prepararea unui examen, şi atunci, vorba o dată găsită, nenorocitul caută să se sustragă cât mai repede de sub acea atmosferă savantă, dar obositoare.

Iată, însă, un dicţionar, apărut zilele acestea — Dicţionarul universal al limbii române de Lazăr Şaineanu — care pare a respira un aer mai simpatic şi unde percurgerea unei pagini îţi satisface nu numai curiozitatea, ci-ţi insuflă dorinţa de a nu bate în retragere. Prin ce mijloc a reuşit autorul să facă întrucâtva interesante nişte materiale obicinuit atât de aride? Prin faptul, cred, că el nu s-a mărginit în opera sa de a înregistra un singur factor de cultură, ci a căutat să îmbrăţişeze toate manifestaţiunile vieţii ale unui popor modern: literatură, ştiinţe, arte, meserii, industrie, comerţ etc. Astfel, acest dicţionar universal oferă o imagine redusă, dar precisă a culturei noastre actuale, întrucât ea se oglindeşte în limbă. [...Textul integral...]

Cu cât se accentuează criza aceasta economică şi finanţiară, care ne bântuie de atâta vreme fără s-avem speranţă a scăpa aşa de curând, cu atât mi se lămureşte mai bine amintirea lucrurilor de pe vremea războiului din urmă ruso-româno-turc. N-am pretenţia să pricep economia politică şi, prin urmare, nu voi căuta să fac vreo paralelă între starea actuală economică şi starea în care se afla ţara noastră până în ajunul marelui război. Ştiu însă că lumea toată se plângea tot aşa de amar ca şi astăzi de lipsa banilor pe piaţă. O sumă de negustori mari scrâşneau, văzându-şi apropiata cădere; iar cât despre negustorii mici, aceia erau mai leşinaţi decât muştele apucate pe neaşteptate de o toamnă aspră şi timpurie d-abia îşi mai trăgeau sufletul. Când ajunsese criza în toiul ei şi lumea era cuprinsă de ultima deznădejde, iată că se declară războiul. M-am dus la un prieten, băcan mare, la poziţie principală în Podul Mogoşoaii; îl ştiam la marginea prăpastiei: faliment sigur în negoţ şi casele, care erau proprietatea nevestii, ipotecate cu vârf. [...Textul integral...]