Lumea a fost creată pentru a fi iubită.
Cu bune şi cu rele; aşa cred eu. Ador începuturile “de la zero”, venerez primele capitole, îmi plac nespus inaugurările, preţuiesc enorm drumurile nebătătorite şi iubesc frăgezimea debuturilor. Cu toate acestea, există un detaliu pe care îl consider vrednic de cel mai profund dispreţ.

Nu vă aşteptaţi la cine ştie ce dezvăluiri senzaţionale.
Pur şi simplu n-am putut suferi niciodată/detest/şi voi urî întotdeauna ziua de luni şi tot ceea ce presupune ea: trezitul de dimineaţă, traficul imposibil, figurile antipatice şi obosite ale celorlalţi, maldărul de probleme lăsate pentru a fi rezolvate luni etc. Parcă şi cafeaua are gust mai rău lunea.
Îmi veţi spune că şi în celelalte zile ne trezim, îi înjurăm pe ceilalţi participanţi la trafic, mai întâlnim figuri acre şi o mare parte din maldărul pe care nu am reuşit să-l finalizam luni. În principiu, da, aveţi dreptate, dar nu este acelaşi lucru; începând chiar de marţi, culorile devin din ce în ce mai puţin sumbre. Se declanşează numărătoarea inversă: 4 zile, 3, 2 etc. Vineri ne trezim cu plăcere, traficul e aproape divin, toată lumea zâmbeşte binevoitor, începem să clădim deja maldărul pentru lunea viitoare şi aşa mai departe.

N-am tratat niciodată cu deferenţă articolele sau comentariile din presă care încep astfel:
“Un grup de cercetători/experţi/oameni de ştiinţă/… americani/britanici/japonezi/australieni/… au studiat/descoperit/…” Le-am considerat întotdeauna ca fiind doar invenţii gogonate, exagerări inutile şi subiecte bune pentru decrepiţi.

Chestiunea “de ce urăm ziua de luni” nu putea să scape acestor născocitori de ştiri de prisos. Explicaţia lor se bazează pe faptul că dormim prea mult sâmbătă şi duminică – aha, acum e foarte clar! – şi din cauza asta ne vine greu să începem noua săptămână. Zice omul de ştiinţă/expertul/cercetătorul/… Este o situaţie asemănătoare ca la contractarea unui credit: ne bucurăm atunci când îl obţinem, ne culcăm pe urechea asta, apoi realizăm în ce ne-am băgat. Evident, într-o zi de luni. Când şi cafeaua pare să aibă un gust mai rău. Lunea a fost creată pentru a fi urâtă.

Controversa Carte tipărită sau Carte electronică (cu varianta ulterioară audio – care se situează oarecum pe un alt palier) se dezbate deja de mai mulţi ani, în paralel cu globalizarea comunicaţiilor virtuale şi cu inventarea redactării şi mai apoi a publicării electronice. Cu multe argumente pro, dar şi cam tot atâtea contra, polemica nu se va sfârşi în viitorul apropiat. Problema nu poate fi tranşată nicidecum în câteva fraze. Este mult mai complicată decât pare la o primă vedere şi, până la urmă, se reduce la o chestiune de opţiune şi de preferinţe.

Eu personal prefer cărţile adevărate – în înţelesul clasic al cuvântului. Fie ele capsate, broşate sau cusute; cărţi cu copertă moale sau cele cartonate; cu sau fără supracopertă; editate într-unul sau mai multe volume; ediţii princeps sau populare.
Această predilecţie nu mă împiedică să mă documentez adeseori din texte electronice, chiar să citesc fragmente ori cărţi întregi virtuale. Este mult mai comod de căutat, dar şi o metodă extrem de rapidă de a găsi informaţia necesară pe internet. “Cititul pe sticlă” este tot mai răspândit în această era post-secolul vitezei.

Există voci care compară cititul (unui text) virtual cu sexul virtual – cel puţin în contextul calităţii şi al complexităţii satisfacţiei –, sunt scriitori sau editori care nu concep nici măcar să vorbească despre o alternativă la tiparul clasic şi cu atât mai puţin să accepte noul val. Pe de altă parte, adepţii tipului progresist de lectură deja cântă prohodul la înhumarea cărţii tipărite. Nu pot să fiu de acord cu niciuna dintre variantele “extremiste”. În schimb, accept următoarele:
– cartea tipărită are un “miros” aparte, ceva care creează dependenţă;
– preţul cărţilor este indecent de mare, raportat la veniturile cumpărătorilor;
– cititul este o experienţă personală, mult mai uşor de realizat când ţii în mână o carte;
– e mai uşor de accesat şi cercetat informaţia într-o bibliotecă virtuală;
– n-am auzit de vreo bibliotecă să fi fost închisă datorită expansiunii cărţilor electronice;
– mai multe cărţi înseamnă “exterminarea” copacilor;
– de aceea susţin ideea de reciclare;
– un posibil răspuns la dilema noastră: nici banii nu au dispărut odată cu apariţia cardurilor bancare…

Scenarii putem să depănăm până mâine, dar nimeni nu ştie cu certitudine ce ne rezervă viitorul. Două elemente vor fi esenţiale în continuare, după părerea mea: talentul scriitorului şi opţiunea cititorului.

Întâlnim problema fumatului pe toate gardurile europene; maimarii Uniunii susţineau de curând că anual mor, numai datorită fumatului pasiv, aproape 100.000 de persoane. RIP, dar nu despre fumat e vorba astăzi, ci despre citit. Cititul pasiv.

Una dintre marile edituri româneşti foloseşte drept slogan formula “Cititul nu dăunează sănătăţii”. O alegere inspirată, dar ce ne facem cu cei care nu citesc, dar adoră să fie în centrul atenţiei? Învaţă câteva cuvinte rare pe de rost şi fac paradă de spoiala lor de doi bani. Pe aceştia îi numesc eu cititorii pasivi. De ce unora le place să citească şi altora nu? De ce ar trebui să citim? Ce citim? Cum să citim? – sunt doar câteva întrebări simple, directe; dacă încercăm măcar să ne imaginăm câte un răspuns sincer (între patru ochi cu propria conştiinţă), deja am schiţat un mare pas înspre rezolvarea dilemei.

De ce (să) mai citim?
- pur şi simplu pentru a învăţa ori a afla ceva nou;
- pentru a mai auzi şi alte păreri, altele decât cele proprii;
- ca antidot împotriva plictiselii, ori pur şi simplu pentru amuzament;
- ca mijloc de a-i înţelege şi a-i accepta pe ceilalţi;
- pentru a avea subiect de discuţie cu alte persoane preocupate de aceleaşi teme;
- pentru antrenarea imaginaţiei;
- este imperios necesar atunci când suntem dascăli;
- este absolut obligatoriu înainte de a ne apuca să scriem noi înşine…

Mă opresc aici pentru a vă da posibilitatea să continuaţi lista.

Sunt într-o mare criză de timp. Azi în niciun caz şi cred că nici mâine. Aş citi/merge la teatru etc. dar nu am când. Muncesc enorm. Dacă ar avea ziua măcar 25 de ore. Am uitat; la câte am pe cap. Nu se poate, a trecut deja atâta timp? Doar ştii cât suntem de ocupaţi 24/24. Timpul zboară. Îmi pare rău, sunt aşa de prins toată săptămâna. Îmi geme agenda de cât e de încărcată. Am devenit un adevărat workaholic. Nu am timp nici să mor. Hai pa.
De câte ori pe zi, săptămână, lună, trimestru, an etc. rostiţi sau auziţi cel puţin una dintre propoziţiile de mai sus? Chiar aşa să fie? Parcă nimeni nu mai are timp de nimic.

Ştiu, e trendy şi în plus sună foarte bine, imaginea unui om excesiv de ocupat are aproape întotdeauna impact. Dacă suntem atât de ocupaţi încât nici pentru noi nu mai avem timpul minim necesar, atunci de unde să mai pretindem timp pentru ceilalţi? Cred că am devenit atât de preocupaţi de imagine, încât uităm să trăim normal.
Scria Octavian Paler: “Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru puţină tandreţe. Când să facem şi asta murim.” El zicea, el auzea. De două mii şi ceva de ani, toţi facem la fel: ignorăm ce ne spun părinţii, bunicii, înţelepţii. Când ne aducem aminte de cuvintele lor şi le dăm dreptate, e deja prea târziu.

În orice ţară, în orice epocă, în orice colectivitate, Timpul este cea mai de preţ investiţie. Întreaga societate (familia, colegii, prietenii, duşmanii, vecinii, trecătorii, toţi!) ar avea de câştigat dacă noi toţi am cumpăra cât mai multe acţiuni listate la Bursa Timpului; ar fi o investiţie minimă, cu rezultate spectaculoase. Am acorda mai multă atenţie tuturor celor din jur, iar lumea ar deveni cu siguranţă mai frumoasă, dar poate şi ceva mai bună.

Of, astazi este din nou luni. V-am mai spus ca nu-mi place deloc aceasta prima zi din saptamana: nici iarba nu creste, parca toate se seteaza sa mearga anapoda, secundele se dilata si par minute, minutele, ore s.a.m.d. Lunea sunt mai mult de trei ceasuri rele iar, cel putin din punctul meu de vedere, ziua asta e absolut cea mai urata dintre toate, chiar decat una de vineri-13! Tocmai ce luasem hotararea de a va recomanda o carte a lui Dan Miller (autor foarte apreciat peste ocean) aparuta recent si in limba romana la editura Amsta, cand am facut o descoperire senzationala: am gasit o balada! dar si pe autorul acesteia, eseist si poet contemporan, istoric al crestinismului timpuriu, doctor al Universitatii Paris IV-Sorbona.

Despre poeziile domnului Cristian Bădiliţă am de gand sa scriu ceva mai pe larg peste trei zile, la Versurile de joi, iar despre cartea domniei sale “DUMNEZEU DE LA MANCHA” tot asa, foarte curand. Pana atunci, va propun sa ne delectam cu Balada zilei de luni; si, ca sa nu raman dator, voi scrie cateva cuvinte si despre cartea amintita, poate este cineva interesat in gasirea unor solutii la indemana pentru rezolvarea problemei acestei zile ingrozitoare:

Adio, zi de luni!, de Dan Miller Pentru toti cei carora le este groaza sa se duca la munca luni dimineata, un set de sfaturi inspirationale despre cum sa gasesti intr-o era nesigura, acea profesie care sa-ti aduca implinire. Urasti ziua de luni? Daca DA! atunci ce anume te tine legat de slujba ta actuala? Daca raspunsul este: pentru ca iti ofera un venit constant ce reprezinta promisiunea unei pensii asigurate, atunci pregateste-te sa fii foarte dezamagit. In economia volatila de azi, sa vii la program, la o slujba pe care o urasti, nu implica nici un fel de siguranta.

Balada zilei de luni, de Cristian Bădiliţă Nici o minune-n tîrgul aţipit pe dealul sur de la-nceputul lumii, dacă e luni miroase-a lîncezit torcînd la părul blond al săptămînii dacă e luni comerţul stă închis şi cumperi pîine de la frizerie în urma unui tragic compromis care milenii încă o să ţie dacă e luni am barbă şi nu ies de sub cearşaf nici să mă pici cu ceară, melancoliile-mi dau ghies şi gîndurile negre mă-mpresoară dacă e luni mă sinucid un pic cu lacrimile tale de cucută, sub şoldurile tale de-arseníc dacă e luni visez o fată slută care mă înveleşte-n giulgiu (sic!) şi pofticioasă buzele-mi sărută; dacă e luni, prietene, îţi zic cu resemnare: e o zi pierdută.

(Trebuie sa recunosc ca am citit varianta online a cartii “DUMNEZEU DE LA MANCHA” pornind chiar de pe pagina de internet a autorului; naturaletea scriiturii m-a captivat intr-atat, incat am citit-o dintr-o suflare. Va mai dau inca un citat din carte, un scurt fragment care mie mi se pare extraordinar: «Nicio carte n-a schimbat lumea, câteva au întors-o cu capul în jos pe termen mai lung sau mai scurt. În Evul Mediu aş fi fost bibliotecar într-o mânăstire benedictină sau poet-mercenar într-un circ ambulant. În Antichitatea târzie, ah, mult prea târzie, am aruncat în valuri cenuşa singurului manuscris păstrat de la prozatorul Isus din Nazaret. Vă rog să mă credeţi pe cuvânt, nu m-am făcut degeaba crescător de capre şi cultivator de porumb în secolul întâi după Era Voastră.»)

Ma intreba deunazi cineva cum ar putea folosi, la plural, zicala “Ai carte, ai parte.” Avea D-sa de gestionat o anumita circumstanta in care se facea vorbire de mai multe lucruri de acelasi fel. Cum alaturarea cărţi – părţi mi s-a parut total nefericita, l-am sfatuit sa modifice contextul – chiar daca aceasta operatiune il costa mai mult timp. Nu stiu ce varianta a ales stimabilul pâna la urma, dar eu unul nu mai scap de spectrul juxtapunerii Ai cărţi, ai…din părţi! De atunci ma urmareste si imi tulbura linistea aceasta sintagma colocvial-argotica, “din părţi”.

Asa s-a nascut ideea unui top ad-hoc al meseriilor care “se merita”:

III. Pe un onorabil loc 3 te clasezi daca ai cel putin unul dintre urmatoarele job-uri: Human Resources, Training & Labor Relations Director (teoretic esti un fel de Sf. Petru, cel care detine cheile Raiului si le pazeste cu sfintenie); ca Key (cakefonie intentionata) Account Manager ai de-a face exclusiv cu VIP-uri si multinationalele lor, nu bagi in seama toate buticurile de la colt de strada; apoi nici nu indraznesc sa va spun cât de importanta e pozitia suprema, aceea de CEO, aici chiar nu mai conteaza limba româna, deoarece in fisa postului scrie, sec, doar atât: “Responsible for carrying out the policies of the board of directors on a day-to-day basis.” Clar ca Guten Tag, nu?

II. Aici, pe pozitia secunda, ajungi numai daca ai un business al tau personal; nu conteza daca sediul social este intr-o garsoniera la etajul cinci dintr-un bloc vechi de zece (desi in codul CAEN ai trecut inclusiv “santier naval, reparatii nave” – las’ sa fie acolo ca nu se stie niciodata de unde sare… pachebotul) , important este sa fie business-ul tau. Sa nu ajungi sluga nimanui, nici macar a celui mai tare board of directors.

I. Cu voia dumneavoastra ultimul pe lista, dar pe locul fruntas, #1 across the nation, mult detasat de urmaritori, te situezi doar daca legea – care este egala pentru toti – pentru tine este mai egala decât pentru ceilalti. Conform principiului sanatos: Câinii latra, pietrele ramân. Stiti vorba cântecului popular cu piatra: “S-asa-mi vine câteodata…”

Am vrut sa introduc in acest mini-top si breasla scriitorilor, din care cu cinste face parte si amicul cu contextul in care avea nevoie de un plural pentru “Ai carte, ai parte.” N-am reusit, strict din motive tehnice. Este adevarat ca marii autori de mari topuri se limiteaza si ei la maxim 100 de entries sau 20 ori chiar 10; eu am ales varianta prescurtata, Top 3. Oricât m-as fi straduit sa fiu indulgent cu onorabila scriitorime, mai sus de pozitia 456 nu reuseam sa-i salt. Si aici aparea dificultatea tehnica: editorul de text ma anunta insensibil ca ma aflu mult Outside the printable area. Si atunci i-am inclus “din părţi”. Adica nu fragmentat, ci deloc.

“Semnal de alarma: Oamenii nu mai comunica!” se agita sociologii de pe mai toate meridianele actualei trepte de (ne)civilizatie. “Criza comunicarii” titreaza presa pe prima pagina, ori editorii pe copertele unor bestselleruri din colectia Learn how to… Toata lumea indeamna pe toata lumea sa comunice, chiar daca ulterior constata fiecare ca nu are ce sa comunice sau ca, de fapt, nimic nu intereseaza pe nimeni. Sau, in cel mai fericit caz, unii se prefac a fi plini de curiozitate, cand de fapt isi urmaresc doar propriul interes. Toti se gandesc exclusiv la ei insisi, doar eu ma gandesc la mine.

Cred ca este cel putin exagerata prejudecata conform careia nu poti trai singur, ca ai nevoie (ca de aer) de prezenta celorlalti si de comunicarea cu acestia. Asa-zisii specialisti intr-ale comunicarii se marginesc la a critica lipsa relationarii si nepriceperea de a comunica conform unor principii imuabile enuntate cu emfaza. N-am auzit ca vreunul sa ia in discutie lipsa dorintei de a te apropia de ceilalti. E mult mai la indemana asa, sa-i consideri pe toti nepriceputi de la inaltimea distinctiei conferite de calificarea in stiinta relatiilor interumane. Mai ales ca incapacitatea este mai usor de demonstrat si (apoi) de manipulat decat (in)disponibilitatea. Un individ care nu vrea este mai periculos decat cel care nu poate.

Ideea preconceputa ca este inuman sa nu cauti apropierea de semeni si intelegerea ori aprecierea acestora, poate fi clasata ca fiind inutila. Si ajungem atunci la cuvintele intelepte ale inepuizabilului celebru irlandez citat mai sus: Singura si cea mai mare problema in comunicare este iluzia ca aceasta a avut loc.

Cand scriu, ma straduiesc intotdeauna sa nu fiu partinitor. Incerc sa ma detasez de interesul imediat al vreunei parti implicate, sa ma desprind de raza de influenta a subiectului si sa-l analizez cat se poate de corect, la rece, de la distanta. Ca nu reusesc de fiecare data, e drept. Dar am constiinta impacata ca macar am incercat. Subiectivitatea este o componenta a ADN-ului speciei umane. E cam ca si cu mustata: daca doresti, o poti rade si de trei ori pe zi, ea tot mijeste dupa alte cateva ceasuri. Cu cat te indarjesti sa scapi de ea, cu atat se incapataneaza sa rasara din nou, mai deasa, mai mandra, mai obraznica.

Inventatorul (anonim?) al notiunii de Caine de paza al democratiei, drept definitie pentru mass-media, a trait in urma cu mai bine de doua secole. [...v. aici mai multe detalii tehnico-istorice...] “Yet the idea of vigilant media monitoring government and exposing its excesses has gained new traction in many parts of the world.”
Desi sunt de acord cu faptul ca toti cei care au prins putin gustul puterii trebuie sa fie monitorizati indeaproape, altfel, riscul de a fi apucate unele cai gresite este foarte mare. Indiferent despre cine e vorba, tentatiile sunt mari si pot fi personalizate in functie de gustibus: multe zerouri, mult mai multe zerouri, culoarea parului sau scurtimea fustei, numarul de cai putere sau numarul de etaje – oricine are un pret! Asa se spune si, chiar daca nu sunt de acord cu acest cliseu, ma tem ca sunt nevoit sa-l accept ca pe o axioma irefutabila. De aceea e bine sa existe un paznic, fie el caine sau chiar alt animal.
Dintotdeauna, mass-media s-a hranit (si continua sa o faca, parca si mai abitir astazi) cu precadere din evenimente senzationale, din proliferarea violentei si a raului in general; cu cat se face vorbire despre mai multe victime, cadavre daca sa poate, cu atat sunt mai vocali. Blajinul caine de paza se transforma subit intr-o hiena feroce.

Ma uit in jurul meu la ce a ajuns azi mass-media; nu una anume, ori dintr-o anumita tara, ci din mai toate partile. Sa fie clar, vorbim despre cum functioneaza in tarile democratice. In cazul regimurilor totalitare, si presa functioneaza ca o umila rotita din mecanismul de preamarire a binefacerilor si a maretiei sistemului; dar asta e deja o alta discutie. Sa revenim la paznicii democratiei: oriunde in lumea autointitulata libera, sunt preferate subiectele negative, se cultiva criticile distructive si condamnarile fara drept de apel. Uneori fara o documentare prealabila si, nu de putine ori, fara a oferi drept la replica. Orice demnitar din lumea asta, fie el presedinte, membru al vreunui guvern ori parlament, face si lucruri bune, corecte, cinstite. Pe acestea nu le popularizeaza nimeni, sunt scoase in evidenta doar neregulile, greselile ori abaterile. Presa nu este Justitie si nici nu trebuie sa i se substituie. Fiecare putere din statul de drept trebuie sa-si faca datoria. Cinstit, corect si echidistant. In aceste cazuri de adevarat linsaj, cel mai mult le reprosez lipsa documentarii reale, temeinice si la obiect. Sunt constient ca o stire despre baba mutilata cu toporul de propriul nepot dependent de alcool aduce mai multa audienta decat lansarea unui nou volum de corespondente semnate de Cioran. De audienta depinde cantitatea si calitatea publicitatii, iar de acestea incasarile. Cum se simte putin miros de sange, cum se mobilizeaza toate fortele jurnalistice si apoi se intrec in a transmite cele mai macabre detalii chiar de la fata locului. Ecuatia e simpla: sange-rating-publicitate-bani-si mai mult sange-si mai multi bani.

“Un tenor poate sa sparga un pahar doar cantand o nota acuta, dar daca chiar vrei sa spargi un pahar, e mult mai simplu sa dai cu el de pamant.” ~ zice Lestat, personaj cheie din Cronicile vampirilor de Anne Rice. Cam asa procedeaza si mass-media: da cu paharul de pamant; e calea de minima rezistenta, drumul cel mai scurt, aducator de beneficii imediate si, in plus, e “ceea ce vrea publicul sa auda/vada/citeasca”. Sange. Cat mai mult (si proaspat) sange. Iar vampirul e pe faza, tocmai pazeste democratia.

Ce-ti veni — ma vor intreba, negresit, multi dintre cei care inca nu s-au plictisit sa-mi citeasca ineptiile cotidiene — sa scrii tocmai despre femei? E simplu: fiindca imi sunt dragi.
Cei care ma cunosc personal stiu deja, iar celorlalti le spun cu aceasta ocazie: nu sunt vreun adept infocat al feminismului, dar nici misogin nu sunt. Ma consider a fi un cetatean oarecare, nici mai gras si nici mai slab, care tânjeste doar dupa mai multa normalitate si militeaza pentru consolidarea unei clase mijlocii care sa indeplineasca doua conditii: sa fie decenta si totodata sanatoasa.

De vreo jumatate de mileniu incoace ne-am cam edificat asupra felului in care au fost conduse cetatile, ceva mai târziu provinciile, apoi România mare de catre barbati. Mai pe toti i-a cam durut in p… de problemele reale ale norodului. Si atunci, m-am gândit eu, n-ar fi ceva mai bine pentru natiune daca ar fi condusa de cineva care nu are un astfel de loc notoriu unde sa-l doara? O femeie, de pilda.

De-a lungul istoriei planetei, incepând cu Eva (cea care a cârmuit comunitatea lui Adam) si pâna la Monica Lewinski (administratoarea lui Little Bill), zeci de celebre femei-bomba au decis soarta a multor milioane de barbati: Elena din Troia, Nefertiti, Cleopatra, Lucretia Borgia, Ioana d’Arc, Anita Garibaldi, Rosa Luxemburg, Mata Hari, Eva Peron — ca sa amintesc doar câteva din cele mai cunoscute. Si fara a le pomeni deloc pe cele din umbra marilor Barbati de stat.
Alte exemple din istoria foarte recenta a unor tari care nu o duc rau deloc, desi au avut sau inca au la conducere doamne: Canada, Finlanda, Franta (pâna in 1992), Germania, Irlanda, Malta, Noua Zeelanda, Norvegia (Prim-ministru pâna in 1996), Coreea de Sud, Elvetia, si chiar Marea Britanie (Margaret Thatcher pâna in 1990). Ma opresc aici, desi lista nu e nici la jumatate.

Desi sunt convins ca in România secolului de gratie XXI este putin probabil sa fie aleasa o femeie in fruntea tarii, ori macar sa fie numita in fruntea guvernului, va propun — totusi — un exercitiu de imaginatie electorala libera: Pe cine ati vota, si de ce, dintre româncele noastre mai mult ori mai putin notorii azi? Ma abtin de la a propune vreun nume tocmai pentru a va lasa fantezia sa zburde cât mai liber.

“Prefer sa ma incred in instinctul unei femei decât in ratiunea unui barbat.” Si nu inventez eu roata acum, repet doar cuvintele lui Stanley Baldwin, un conservator(!) englez din secolul trecut.

Se pare ca prevederile legii privind asigurarea obligatorie a locuintelor (impotriva cutremurelor, alunecarilor de teren sau inundatiilor) vor fi puse in aplicare anul acesta, de la 1 iulie. Adoptarea Legii 260/2008 s-a impus ca urmare a faptului ca România este unul din statele europene expuse in mod semnificativ la dezastre naturale, acestea cauzând adesea pierderi de vieti omenesti si pagube materiale ale caror costuri economice si sociale sunt majore.

Prima anuala obligatorie reprezinta echivalentul in lei a 20 de euro pentru locuinte de tip A si, respectiv, a 10 euro pentru locuintele de tip B. Nerespectarea obligatiei de asigurare a locuintelor constituie contraventie; amenda este de 100-500 lei.

Refuzul asiguratorului autorizat de a incheia – la cererea unui proprietar de casa/apartament – contractul obligatoriu de asigurare a locuintelor, se sanctioneaza cu o amenda cuprinsa intre 500 si 1.000 de lei, dar si cu suspendarea autorizatiei.
De ce am folosit mai sus “Se pare ca”? Simplu: as putea sa pariez ca inca o data, conform dulcii traditii românesti, aplicarea pomenitei legi se va amâna din lipsa normelor tehnice, a nefunctionarii mecanismelor locale – intr-un cuvânt, din lipsa chefului unor cadre de nadejde.

Nedumerirea mea vis-a-vis de cele doua exemple (clic pe foto pentru imagini marite) in contextul acestei legi: Este normal ca locatarul din foto 1 sa plateasca aceeasi suma ca cel din foto 2? Intrebarea are sens in cazul in care cel care sta in #1 va plati vreodata ceva; un al noualea simt imi sopteste mie ca nici macar autorizatie de constructie nu a catadicsit sa solicite. Pe când amarâtul de la #2 va mai rupe o bucata de mamaliga de la gura copiilor ca sa poata plati, constiincios, inca un bir.

As vrea sa fiu bine inteles: NU contest utilitatea actului normativ, chiar regret ca nu s-au mobilizat sa-l elaboreze cu mai multi ani in urma. Dar imi doresc, si in aceste circumstante, sa-mi pot scoate palaria cu respect:
In sfârsit, si la noi, unde-i lege nu-i tocmeala! Apoi sa vad ca se si aplica.

Dan Costinas