Archive for the ‘Scripta Manent’ Category

Mulţumesc, Valeriu Butulescu, pentru generozitate şi pentru cuvintele frumoase despre Carte; le “citesc” ca pe un îndemn la a continua. Îţi doresc, de asemenea, spor la scris în marile proiecte pe care le visezi!

umbra_marii_si_alte_confesiuniExcepţional volumul de eseuri în miniatură „Umbra mării şi alte confesiuni”, publicat de discretul şi subtilul scriitor Dan Costinaş, la editura clujeană (cu nume parcă predestinat) „Argonaut”.

Aşa cum sublinia prefaţatorul, nimeni altul decât prozatorul şi politicianul Varujan Vosganian, cartea este binevenită, deoarece „literatura română i-a rămas datoare mării şi Dan Costinaş plăteşte cu rafinament, partea sa de datorie”.

Într-adevăr, deşi avem de milenii ieşire la mare, n-am reuşit să ne impunem ca un popor al mării. Şi e greu de găsit o explicaţie. Să fie de vină litoralul nostru, redus ca întindere, supralicitat, totuşi, cu superlativul „Marea cea Mare”? Primele porturi (Histria, Tomis, Callatis) ni le-au făcut grecii. Ai noştri aduceau mierea, ceara, vinul şi grâul până la ţărm. Străinii le încărcau şi le duceau mai departe.

Ne-a strunit dorul de necuprins o teamă ancestrală faţă de ape? Sau am urmat, prudenţi, superbul îndemn al lui Shakespeare: „Să nu te-ncrezi nicicând în scânduri ude”. Deşi am declarat marea drept cel mai paşnic şi mai bun vecin al României, n-a fost chiar aşa. Marea noastră nu s-a remarcat prin ospitalitate, nici măcar în antichitate: Era prea rece pentru Poseidon şi pentru haremul său de nimfe, comparativ cu apele mitologice ale Eladei. Nu avea golfuri pentru adăpostit corăbii, era „neagră” în cerul gurii, bântuită fiind de furtuni devastatoare. Grecii au osândit-o primii. Poetul Pindar a numit-o Pontos Axeinos (Marea Neospitalieră), poate şi prin faptul că în jurul ei trăia o lume eminamente barbară. Avea o aură înfricoşătoare. Nu întâmplător, Prometeu a fost înlănţuit dincolo de Bosforul Cimerian, undeva în Caucaz, pe un vârf înzăpezit, cu vedere la mare, frecventat de celebrii vulturi hepatofagi. Ahile a fost înmormântat la loc sigur, pe Insula Şerpilor (încă neocupată de prietenii de la Răsărit), aşa că n-a mai fost nevoie de paza unui Sfinx. Iar pentru marele poet Ovidiu, romanii n-au găsit pedeapsă mai aspră decât să-l exileze pe viitorul litoral românesc. Continuare »

Boala a triumfat cu câteva săptămâni înainte ca poetul să împlinească 26 de ani; o viaţă scurtă, dar foarte intens trăită, ca aceea a unui fluture:

mirro-moo1961 21 martie,   – se naşte Sumitaku Harumi în Okayama, Regiunea Chūgoku din vestul Insulei Honshū.
1976   – La vârsta de 15 ani renunţă să se mai înscrie la liceu şi îşi propune să devină bucătar. Lecturile sale preferate sunt cărţile de poezie şi cele de filozofie. Se îndrăgosteşte de o chelneriţă cu cinci ani mai mare decât el şi, când aceasta rămâne însărcinată, locuiesc împreună în casa părinţilor lui. În ciuda insistenţelor familiei, ea preferă să avorteze şi, câteva luni mai târziu, îl părăseşte pe Harumi.
1980   – Se angajează funcţionar la Primăria Okayama.
1981   – Urmează cursurile prin corespondenţă ale seminarului budist Chuo Bukkyo Gakuin.
1983   – E ridicat la rangul de preot budist la Templul Nishi-Honganji din Kyoto şi, cu această ocazie, primeşte prenumele Kenshin (trad. aprox. Credinţă revelată). Se căsătoreşte.
1984   – Este diagnosticat cu o formă severă (şi galopantă) de leucemie. Se naşte Haruki, fiul său, dar, la presiunea părinţilor soţiei, cei doi tineri divorţează. Bunicii Sumitaku obţin custodia nou-născutului şi însuşi Kenshin îl îngrijeşte o perioadă în camera sa de spital. Acum începe să compună primele haiku-uri. Se înscrie în “Sôun” – Societatea pentru Haiku în formă liberă, a poetului Ogiwara Seisensui; pe lângă acesta, Kenshin îi divinizează pe Nomura Shurindô, Taneda Santôka, Ozaki Hôsai, Kaidô Hôko – toţi poeţi consacraţi. Continuare »

22
Jun

Ce duce peste timp o operă literară?

   Posted by: Dan

Dacă ai ceva original de spus despre om, ai toate şansele să fii autorul unei opere care să rămână peste timp. (Vlad T. Popescu)

Textul a fost preluat de pe site-ul GoodMorning.RO, cu acordul administratorului paginii şi prin bunăvoinţa autorului, Vlad T. Popescu:

Ce duce peste timp o operă literară?
Nu-i scriitor care să nu viseze că opera lui va rămâne interesantă şi apreciată peste ani, peste mulţi ani, chiar şi atunci când lumea lui va fi dispărut, limba în care a scris va fi fost uitată, iar accesul către paginile scrise va fi posibil doar prin traduceri. (Aşa cum şi accesul la Shakespeare este, de fapt, posibil astăzi doar în urma traducerii din engleza veche în engleza contemporană.)

Când farmecul limbii este miza textului, el singur nu poate asigura eternitatea, chiar dacă suntem la prima apariţie a unor cuvinte celebre. Continuare »

29
Mar

Weltliteratur la Marienbad

   Posted by: Dan

«Scriitorii fac literatura naţională, iar traducătorii fac literatura universală.» ~ Jose Saramago

Johann Wolfgang von Goethe: O mare greșeală să te crezi mai mult decât ești ori să te prețuiești mai puțin decât faci.Am auzit zilele trecute o persoană respectabilă afirmând că părintele literaturii universale este Goethe. Iniţial am fost intrigat, nu am înţeles ce vrea să spună, dar nici nu am avut ocazia de a cere explicaţii. Ajuns acasă, am încercat să elucidez, de unul singur, misterul afirmaţiei.

După ce am “săpat” puţin, am ajuns la o concluzie care, cel puţin aparent, pare logică. Cândva în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Goethe a folosit – pentru întâia oară, se pare – termenul “Weltliteratur”, pe care s-a construit ulterior conceptul de Literatură Universală.

Povestim şi cântăm de-acel conte cu drag
Ce-odat locuit-a castelul,
Azi când un nepot al fericelui moșneag
Îl face pe însurățelul.

(Fragment din “Cântec de nuntă”, de Goethe, tradus în limba română de Mihai Eminescu)

«Faţă de veşnicia cosmică, orice glorie e cruce de lemn.» ~ Valeriu Butulescu, în “Stepa memoriei”

În ultimul trimestru al anului 2010 m-am apropiat de Citatepedia.ro, ocazie cu care am descoperit un autor român foarte interesant, aproape omniprezent în multe categorii distincte de citate: aforisme, poezie, definiţii, replici din piese de teatru, altfel de citate în proză, traduceri, cu un total de peste 3400 de contribuţii! Nu se putea ca un astfel de “personaj”, atât de complex, să nu-mi stârnească interesul. Valeriu Butulescu. Deşi numele nu-mi era 100% străin, luat la bani mărunţi nu ştiu pe unde aş fi scos cămaşa; acum îmi dau seama că ceea ce ştiam la vremea respectivă despre domnia sa era doar o milionime dintr-o fărâmă de întreg. Acum, după aproape un an şi jumătate de dialog, am pretenţia că am ajuns la nivelul a cel puţin 10 milionimi. Pentru a înţelege exact ce vreau să spun despre complexitatea partenerului nostru de dialog, vă invit să citiţi aici o mică parte din vasta biobibliografie a domnului Valeriu Butulescu, completată cu gânduri şi aprecieri ale unor mari personalităţi ale literaturii româneşti contemporane.

Valeriu ButulescuDoresc să-mi afirm răspicat calda preţuire pentru Valeriu Butulescu, un maestru al unei concizii cuprinzătoare. Aforismele d-sale îi dovedesc capacitatea de-a folosi o claviatură complexă ce îmbină observaţia „pe viu” cu umorul, reflecţia cu lirismul şi cu imaginarul, având ca efect o graţie aspră, o muzicalitate a sarcasmului. Şi încă o remarcă: producţia lui Valeriu Butulescu face loc mai curând extrovertirii decât introvertirii. Spre deosebire de sublima închidere în subiect a unor creatori de aforisme precum Blaga sau Cioran, contemporanul nostru cultivă o deschidere teatrală spre public (a scris şi câteva piese de teatru), lansând propoziţii provocatoare care aşteaptă replici, aplauze şi – de ce nu? – strigăte de bis. D-sa nu se priveşte în oglindă, ci îşi priveşte drept în ochi spectatorii. Bucurându-se la ora actuală de faptul că este unul din cei mai traduşi scriitori români (în vreo patruzeci de limbi), Valeriu Butulescu poate fi socotit un Stanislaw Jerzy Lec român. ( . . . )”
Fragment din prefaţa volumului FRAGMENTARIUM, semnată de criticul literar Gheorghe Grigurcu; clic pe cele trei puncte din paranteza de mai sus pentru textul integral.


Ca de obicei, am formulat puţine întrebări, complet neconvenţionale şi (aparent) haotice. Scopul urmărit este acela de a vă invita pe dvs., cititorii, să continuaţi interviul prin intermediul secţiunii de comentarii, să aflaţi tot ceea ce v-ar putea interesa despre cărţile, persoana şi personalitatea amabilului domn Valeriu Butulescu.

Spunea Toma Caragiu într-o memorabilă scenetă, nu cu foarte mult timp înainte de a pleca, într-un mod absurd, din lumea pe care o iubea în felul lui: «Debutul meu în tenis nu s-a produs nici pe Progresul, nici la Wimbledon, nici la Forest Hills, ci la cineva de la federaţia de încălzire centrală.»
Domnule Valeriu Butulescu, debutul dv. în “tenisul literar” s-a produs exact acum 4 decenii. Vă amintiţi ce aţi publicat în 1972 în revista “Mărturisiri literare”?
Continuare »

11
Apr

Scandal de succes

   Posted by: Dan

Mă întreb, oare Ceauşescu nu a ţinut şi el un jurnal? (Vlad T. Popescu)

Textul a fost preluat de pe site-ul GoodMorning.RO, cu acordul administratorului paginii şi prin bunăvoinţa autorului, Vlad T. Popescu:

Scandal de succesDacă ficţiunea nu mai interesează pe cititorul de rând pentru că implică un efort mult prea mare – trebuie să-ţi imaginezi spaţiul şi personajele propuse de autor, să-ţi formezi o părere despre acţiunile lor, să comentezi permanent în gând sistemul de valori încifrat de autor în „carnea“ romanului – non-ficţiunea (memorii, anchete, jurnale, reportaje) încă se mai citeşte. De fapt, mult mai important, încă se mai cumpără!’, ‘Şi se cumpără cu atât mai mult cu cât este vorba de un „scandal“. Continuare »

«Medicina este soţia mea legitimă, iar literatura este amanta mea; când mă plictisesc de una, îmi petrec noaptea cu cealaltă.» ~ Anton Pavlovici Cehov

Bulgakov, Cehov, Cronin, Doyle, Keats, Maugham, A. Munthe, de Musset, Rabelais, von Schiller, dar şi Constantin Bălăceanu-Stolnici, Ion Cantacuzino, Gr.T. Popa (alias Paul Gore), Ion Vianu, V. Voiculescu şi C.D. Zeletin; tot atâţia medici-scriitori, poate cei mai cunoscuţi. V-aţi întrebat vreodată de ce sunt atraşi medicii de literatură, de ce simt nevoia de a scrie? Să fie oare principiile enunţate de Hippocrate, asumarea unor anumite şi serioase îndatoriri morale, ceea ce îi inspiră şi le stimulează avântul creator? “Dacă voi respecta acest jurământ şi nu îl voi călca, viaţa şi arta mea să se bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul.”
La lista neexhaustivă de mai sus am să mai adaug un nume: Melania Bancea, o Doamnă a medicinii, dar si a literaturii româneşti contemporane. Ca să nu fiu acuzat de blasfemie pentru că i-am rezervat un loc alături de titani ai literaturii, vă dau două argumente: a) scrie bine, cu un manierat simţ al umorului şi b) are enormul avantaj că este contemporană cu două milenii, dar şi martora incredibilelor transformări care le caracterizează. După părerea mea, dacă va şti să beneficieze de aceste majore privilegii, cu siguranţă va fi menţionată într-o viitoare Istorie a Literaturii.

Melania Bancea“– Ştii, parcă văd acolo, înăuntrul creierului, cum se adună câţiva neuroni săltăreţi, îşi fac o canapea moale din grămada de substanţă albă în care se cuibăresc şi încep să se înghiontească, să se dea rotunzi şi să-şi dea coate, să se-ncaiere de să iasă scântei… După un timp, din atmosfera incandescentă care îi înconjoară, încep să se cristalizeze cuvinte, gânduri dezlânate, multe inutile, pe care le desfac cu gheruţele dendritelor şi le dau la o parte printr-o mişcare scurtă a codiţelor axonale… uneori însă din joaca lor ţâşneşte Întrebarea… Apoi, dacă tot au văzut că sunt în stare de ceva, încep să se frământe să găsească Răspunsul. Aici, e însă mai greu… Încep să foiască neliniştiţi… deja nu mai este doar o joacă… În cele din urmă, adorm… şi visează. Muzica este visul lor colectiv. De multe ori este şi Răspunsul. ( . . . )”

Fragment din “Dublu orb” de Melania Bancea,
un nou roman care urmează să fie încredinţat tiparului în 2010.


Ca de obicei, am formulat puţine întrebări, complet neconvenţionale şi (aparent) haotice. Scopul urmărit este acela de a vă invita pe dvs., cititorii, să continuaţi interviul prin intermediul secţiunii de comentarii, să aflaţi tot ceea ce v-ar putea interesa despre cărţile, persoana şi personalitatea amabilei doamne Melania Bancea.

1. OMUL

Câte meserii aveţi, doamnă Melania Bancea? (Mamă-soţie-stăpâna casei-soră-mătuşă-cumnată, medic, scriitor, blogger-internaut.)
Melania Bancea: Doar una, cea de medic. Celelalte au venit în mod firesc, odată cu vârsta. La 20 de ani, soţie; la 21, mamă, la 40 şi ceva scriitor şi ziarist, iar acum blogger…

Nu vă întreb, după binecunoscutul model, “Ce aţi făcut în ultimii 5 ani?”; vă întreb, în schimb, cum v-aţi împărţit între atât de multe ocupaţii?
M.B.: Nu ştiu. Sincer, nu ştiu. Am orele de consultaţii când nu pot face nimic altceva decât asta; în rest, probabil că le amestec, le suprapun, mai fur si din timpul de somn…

Cum vă simţiţi mai bine: olteancă sau ardeleancă? (Comuna dunăreană Rast ori reşedinţa de judeţ, recunoscut centru universitar, Târgu Mureş.) Continuare »

29
Mar

Balada unei zile hâde

   Posted by: Dan

«O arcă a lui Noe fără Noe. Din neatenţie, sau poate din plictis, Noe s-a dat de-a rostogolul, a căzut în valuri şi s-a înecat cu doar o zi înainte de retragerea apelor. Iar noi habar n-avem cum să trăim mai departe, singuri, de capul nostru, şi ce ar trebui să facem de vreme ce ne-am născut cu toţii pe-o arcă plutitoare, sub un nor etern, în mijlocul mării.» ~ Cristian Bădiliţă, în “DUMNEZEU DE LA MANCHA”

Of, astazi este din nou luni. V-am mai spus ca nu-mi place deloc aceasta prima zi din saptamana: nici iarba nu creste, parca toate se seteaza sa mearga anapoda, secundele se dilata si par minute, minutele, ore s.a.m.d. Lunea sunt mai mult de trei ceasuri rele iar, cel putin din punctul meu de vedere, ziua asta e absolut cea mai urata dintre toate, chiar decat una de vineri-13! Tocmai ce luasem hotararea de a va recomanda o carte a lui Dan Miller (autor foarte apreciat peste ocean) aparuta recent si in limba romana la editura Amsta, cand am facut o descoperire senzationala: am gasit o balada! dar si pe autorul acesteia, eseist si poet contemporan, istoric al crestinismului timpuriu, doctor al Universitatii Paris IV-Sorbona. Continuare »

12
Mar

Vorbind cu surzii

   Posted by: Dan

«Alice este surprinsă, dă conţinutul paharului pe gât fără să ciocnească, se uită în ochii lui ca şi cum l-ar vedea pentru prima dată, apoi întinde paharul să-i fie umplut. Nu mai tremură, dar îşi întinde cămaşa bărbătească pe care o poartă ca să-şi acopere genunchii. La al treilea pahar, cum el îl ţine în dreptul unei raze de soare, ca să se joace cu culorile proiectate pe perete, ea, din proprie iniţiativă, ciocneşte cu el paharul, îl dă pe gât la fel de repede şi se înmoaie brusc, îl priveşte cu dragoste, cu o căldură fără nici un comentariu ascuns, fie el erotic sau matern.» ~ fragment din romanul “Vorbind cu surzii”, de Vlad T. Popescu

1.
Fluturele zboară dezordonat în conul de lumină format de razele soarelui care pătrund printr-o fereastră înaltă. Pentru o clipă, pare singura fiinţă vie rămasă pe pământ, apoi în conul de lumină se ridică fuiorul de fum al lumânării ţinute în mână de preotul transfigurat şi transpirat care, după ce inspiră adânc, descoperind parcă lumina orbitoare, reia slujba, spărgând tăcerea. Continuare »

3
Feb

Mă dau (şi eu) mare

   Posted by: Dan Tags: ,

Motivul: mi-a apărut pe bookblog.ro cea de-a doua recenzie, Despre urât şi alţi demoni. Reflecţii şi exclamaţii »»»»» Prima recenzie publicată, aici: La Sombra del Viento

Despre urât şi alţi demoni

February 1st, 2010 | Scrie pe bookblog | Print This Post

 
recenzie

Autor: Horia Pătraşcu
Rating: recenzie - carti
Editura Fundaţiei Axis
Anul apariţiei: 2005
174 pagini
ISBN: 973-7742-21-4

 

Argument pro:
“Suntem şi în carte, şi în afara cărţii. Suntem de două ori în afara coperţilor cărţii: ca autori şi ca cititori, şi de două ori în interiorul lor: ca simple personaje şi ca personaje care scriu şi citesc propria lor carte.” ~ Horia Pătraşcu, Viaţa mea e un roman

1.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi s-a întâmplat, de câteva ori în viaţă, un fapt straniu, rămas inexplicabil până în zilele noastre: când am ajuns la ultimul semn de punctuaţie, cel care marchează finalul cărţii, am simţit imboldul de a o lua de la capăt, de a relua lectura abia încheiată.
[ Mai departe… ]