Textul a fost preluat de pe site-ul GoodMorning.RO, cu acordul administratorului paginii şi prin bunăvoinţa autorului, Vlad T. Popescu:

Dacă ficţiunea nu mai interesează pe cititorul de rând pentru că implică un efort mult prea mare – trebuie să-ţi imaginezi spaţiul şi personajele propuse de autor, să-ţi formezi o părere despre acţiunile lor, să comentezi permanent în gând sistemul de valori încifrat de autor în „carnea“ romanului – non-ficţiunea (memorii, anchete, jurnale, reportaje) încă se mai citeşte. De fapt, mult mai important, încă se mai cumpără!’, ‘Şi se cumpără cu atât mai mult cu cât este vorba de un „scandal“.

Cei care, fie şi la o bere, încearcă să-şi amintească de plăcerea dezbaterii intelectuale, consumă tomurile groase însăilate în jurul câte unei „conspiraţii“. Teoria conspiraţiei are succes, prea este evident că unii deţin puterea şi alţii se supun, dar cum nu mai este politicaly corect să apelezi la explicaţiile lui Marx sunt buni şi extratereştrii, societăţile oculte sau serviciile de informaţii. Şi, nu-i aşa, este scandalos cum ne controlează „ei“ vieţile noastre (de care nici noi nu prea ne ocupăm).

Spaimele imediate sunt şi ele exploatate de edituri cu viteza buletinului de ştiri. Uneori chiar înainte ca evenimentele să sã se fi terminat, cum este cazul recent apărutei cărţi despre jurnaliştii români răpiţi în Irak. Mirosul de sânge este şi el scandalos, aşa că se vinde foarte bine.

Jurnalele, atunci când dezvăluie secrete reprobabile în plan politic, social sau sexual, sau când scandaloasă este măcar părerea autorului despre cele mai banale evenimente, nu fac nici ele excepţie.

Toatre variantele amintite par să justifice interesul pentru recent publicatul volum de memorii al unui fost preşedinte american. Înţelegând că oamenii vor răsfoi grăbiţi mia de pagini în căutarea „scenei cu trabucul“ petrecută în Biroul Oval, editorii din multe alte ţări şi-au permis să scurteze povestea şi să se concentreze pe „esenţial“, pe scandal, pentru a nu forţa degeaba buzunarele cumpărătorilor.

Şi este ciudat că toată biografia unui preşedinte care a susţinut celebrul boom al industriei IT&C, care a purtat războaie şi a dus la capăt două mandate prezidenţiale o putem rezuma la atât. Dar ce scandal frumos a fost!

Ediţia românească nu a avut acest curaj, cum în general nu prea mai avem curaj faţă de năzbâtiile care vin de peste Ocean, aşa că vă urez succes în descoperirea paginilor cu pricina.

Şi mai ştiu un jurnal care ar avea succes. Care, dacă nu există, trebuie inventat, acum când imaginea autorului a început să vândă post-mortem chiar şi ciocolată cu rom. Mă întreb, oare Ceauşescu nu a ţinut şi el un jurnal?

Bulgakov, Cehov, Cronin, Doyle, Keats, Maugham, A. Munthe, de Musset, Rabelais, von Schiller, dar şi Constantin Bălăceanu-Stolnici, Ion Cantacuzino, Gr. T. Popa (alias Paul Gore), Ion Vianu, V. Voiculescu şi C.D. Zeletin; tot atâţia medici-scriitori, poate cei mai cunoscuţi. V-aţi întrebat vreodată de ce sunt atraşi medicii de literatură, de ce simt nevoia de a scrie? Să fie oare principiile enunţate de Hippocrate, asumarea unor anumite şi serioase îndatoriri morale, ceea ce îi inspiră şi le stimulează avântul creator? “Dacă voi respecta acest jurământ şi nu îl voi călca, viaţa şi arta mea să se bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul.”
La lista neexhaustivă de mai sus am să mai adaug un nume: Melania Bancea, o Doamnă a medicinii, dar si a literaturii româneşti contemporane. Ca să nu fiu acuzat de blasfemie pentru că i-am rezervat un loc alături de titani ai literaturii, vă dau două argumente: a) scrie bine, cu un manierat simţ al umorului şi b) are enormul avantaj că este contemporană cu două milenii, dar şi martora incredibilelor transformări care le caracterizează. După părerea mea, dacă va şti să beneficieze de aceste majore privilegii, cu siguranţă va fi menţionată într-o viitoare Istorie a Literaturii.

“– Ştii, parcă văd acolo, înăuntrul creierului, cum se adună câţiva neuroni săltăreţi, îşi fac o canapea moale din grămada de substanţă albă în care se cuibăresc şi încep să se înghiontească, să se dea rotunzi şi să-şi dea coate, să se-ncaiere de să iasă scântei… După un timp, din atmosfera incandescentă care îi înconjoară, încep să se cristalizeze cuvinte, gânduri dezlânate, multe inutile, pe care le desfac cu gheruţele dendritelor şi le dau la o parte printr-o mişcare scurtă a codiţelor axonale… uneori însă din joaca lor ţâşneşte Întrebarea… Apoi, dacă tot au văzut că sunt în stare de ceva, încep să se frământe să găsească Răspunsul. Aici, e însă mai greu… Încep să foiască neliniştiţi… deja nu mai este doar o joacă… În cele din urmă, adorm… şi visează. Muzica este visul lor colectiv. De multe ori este şi Răspunsul. ( . . . )”

Fragment din “Dublu orb” de Melania Bancea,
un nou roman care urmează să fie încredinţat tiparului în 2010.

…
Ca de obicei, am formulat puţine întrebări, complet neconvenţionale şi (aparent) haotice. Scopul urmărit este acela de a vă invita pe dvs., cititorii, să continuaţi interviul prin intermediul secţiunii de comentarii, să aflaţi tot ceea ce v-ar putea interesa despre cărţile, persoana şi personalitatea amabilei doamne Melania Bancea.

1. OMUL

Câte meserii aveţi, doamnă Melania Bancea? (Mamă-soţie-stăpâna casei-soră-mătuşă-cumnată, medic, scriitor, blogger-internaut.)
Melania Bancea: Doar una, cea de medic. Celelalte au venit în mod firesc, odată cu vârsta. La 20 de ani, soţie; la 21, mamă, la 40 şi ceva scriitor şi ziarist, iar acum blogger…

Nu vă întreb, după binecunoscutul model, “Ce aţi făcut în ultimii 5 ani?”; vă întreb, în schimb, cum v-aţi împărţit între atât de multe ocupaţii?
M.B.: Nu ştiu. Sincer, nu ştiu. Am orele de consultaţii când nu pot face nimic altceva decât asta; în rest, probabil că le amestec, le suprapun, mai fur si din timpul de somn…

Cum vă simţiţi mai bine: olteancă sau ardeleancă? (Comuna dunăreană Rast ori reşedinţa de judeţ, recunoscut centru universitar, Târgu Mureş.)
M.B.: Româncă. Nu vreau să sune emfatic, dar aşa mă simt. Am trăit în toate provinciile istorice ale României, aşa că nu sunt ataşată decât de satul bunicilor mei, în care am stat, cu mici întreruperi, până la 7 ani. Iar Rastul de care aţi amintit, nu era nici pe departe un sat sărac. Aveau grădini impresionante, de care se ocupau cu multă pricepere, aşa că o duceau destul de bine. Un sat cu adevărat sărac era Cernăteşti, la graniţa cu judeţul Mehedinţi. Şi acolo am fost medic. Comunitate săracă, oameni răi. Nu ştiu, erau aşa din cauza sărăciei, sau erau săraci din cauza răutăţii lor… Capra vecinului, deh!

Apropo de capră! Am aflat că sunteţi o mare iubitoare de animale; le preferaţi pe cele (aşa-numite) sălbatice, ori pe cele gata deprinse cu omul şi casa acestuia?
M.B.: Îmi plac ambele tipuri de animale. Poate din cauză că sunt sincere în comportament. Cele sălbatice de pildă, ucid doar pentru a se apăra sau a-şi asigura subzistenţa, lor şi puilor; tezaurizează doar pentru a avea provizii în anotimpul vitreg, nu pentru a face comerţ… Mă rog, sunt cam puerile exemplele, dar vreau să spun că şi cele mai feroce animale acţionează doar pentru satisfacerea instinctului de perpetuare a speciei, pe când la noi, oamenii, cruzimea e de cele mai multe ori gratuită sau, în orice caz, „justificată” de cauze prea puţin nobile.

Cât de descifrabil scrieţi? (Oribil ca un medic ori caligrafic precum un scriitor de la sfârşitul secolului al XIX-lea.)
M.B.: Sunt un caz atipic de medic: scriu frumos şi citeţ. O fac instinctiv, dar şi din respect pentru ceilalţi. Deşi, în meseria noastră, uneori e bine ca pacientul să nu înţeleagă exact ce ai vrut să spui. Nu de alta, dar când văd scris, de pildă, cuvântul „tumoră”, gândul îi duce imediat la cancer, ignorând faptul că orice proliferare de ţesut se numeşte aşa. Deci, revenind la întrebarea dumneavoastră, aş putea spune că scriu ca un scriitor de la sfârşitul veacului al XIX-lea.

2. MEDICUL

Spuneaţi cândva că o anumită carte v-a convins să vă faceţi medic. Vă menţineţi declaraţia? Care este acea carte?
M.B.: „Gran Canaria”, dar şi „Citadela”, ambele ale lui A. J. Cronin. Iar dintre filme, „Fascinaţie” a lui Alfred Hitchcock, cu Ingrid Bergman şi Gregory Peck. După ce l-am văzut, am dorit cu ardoare să mă fac psihanalist, fără a şti că nu exista specialitatea aceasta în medicina românească. Exista însă Psihiatria. De care m-am lecuit după primul stagiu într-o clinică de specialitate. Nu am putut accepta faptul că la noi se practicau metode cvasi-naziste de tratament şi aici mă refer la celebrele electroşocuri, „absenţele”, cum le numeau pacienţii; absenţe din propria viaţă…

Astăzi, când cunoaşteţi şi partea mai puţin ştiinţifică, aceea administrativă, a nobilei dv. îndeletniciri, aţi recomanda şi altora să vă urmeze exemplul?
M.B.: Nu, dacă vor să fie medici cum am visat să fiu eu. E prea puţină medicină şi prea multă birocraţie, contabilitate, informatică, lipsuri materiale şi organizatorice.

Majoritatea bolilor se vindecă în 7 zile cu tratament sau într-o săptămână fără. Sunteţi de acord cu acest gând înţelept?
M.B.: Păi, mi-aţi sugerat răspunsul! Lăsând gluma la o parte, cred foarte mult în capacitatea de autovindecare a oamenilor, în călirea organismului prin mijloace naturale; în imunitate, la urma urmei. De aceea nici nu m-am vaccinat împotriva gripei porcine, aşa cum nu am făcut-o nici împotriva celorlalte tipuri de viroze respiratorii; administrând atâţia anticorpi prefabricaţi, organismul nostru se dezobişnuieşte să producă proprii anticorpi, deci devenim mult prea vulnerabili şi dependeţi de lucruri exterioare nouă.

3. SCRIITORUL

“Hiatus”, “Iubire cu înlocuitori” şi “Al optulea” – triptic sau trei poveşti distincte?
M.B.: Şi, şi. Au un fir roşu, numit naratorul. Toate au ca personaj principal o femeie, iar din faptul că aceasta este surprinsă la vârste diferite, s-ar putea crede că e vorba de una şi aceeaşi. În realitate, cele trei eroine se deosebesc destul de mult una de alta sau -cel puţin- asta am urmărit.

Spuneţi că “toate au ca personaj principal o femeie, iar din faptul că aceasta este surprinsă la vârste diferite, s-ar putea crede că e vorba de una şi aceeaşi.” – Este scriitura dv. autobiografică? Cât reprezintă ficţiune şi cât experienţă proprie?
M.B.: Trebuie să recunosc că în „Iubire cu înlocuitori” -şi aici este prima dată când recunosc asta!- partea autobiografică are o pondere destul de mare. În cea de a doua, doar o treime se poate regăsi în trecutul meu, într-o formă sau alta, şi anume partea care descrie adolescenţa eroinei. A treia e şi mai puţin autobiografică decât celelalte. Iar ultima, cea publicată pe blog, nu mai are aproape deloc elemente de genul acesta, ea cuprinzând însă o parte din poveştile auzite de mine de-a lungul vieţii… Dacă mă gândesc mai bine, poate şi ea e autobiografică, în măsura în care acestea (întâmplările) ne influenţează, ne impresionează, lasă urme în noi…
Una din temele “Dublului orb” este însă tocmai aceasta: cât e realitate şi cât ficţiune într-o operă literară. Şi, mai ales, cât şi cum putem folosi experienţele personale (care implică de obicei şi alţi oameni) ca sursă de inspiraţie. Avem dreptul ca, în numele unei creaţii artistice, să dezvăluim părţi din viaţa prietenilor, iubiţilor, cunoştinţelor noastre?!

Când scrieţi, cum scrieţi? (Preferaţi anumite ore din zi, aveţi anumite tabieturi legate de scris.)
M.B.: Tabieturi n-am. Scriu când mă pocneşte inspiraţia. Nu este o exprimare prea elegantă, dar alta nu găsesc să sugereze mai bine ce se întâmplă atunci. De exemplu: privesc la televizor, sau mă joc cu copiii, sau grădinăresc şi, deodată, îmi vine în minte o idee de carte. Încerc s-o ignor, dar ea persistă, mă împiedică să adorm seara, mă trezesc cu ea dimineaţa, aşa că n-am ce face: iau un creion şi o hârtie, sau mă aşez în faţa computerului şi o scriu. Mai bine zis, pare că se scrie singură, pentru că mi se întâmplă să recitesc ceva ce am publicat mai demult şi să nu recunosc frazele, cuvintele, de parcă le-ar fi scris altcineva. Ideile, da; formularea, nu. Sunt sigură că dacă ar trebui să le rescriu, ar ieşi altceva. Nu neapărat mai bun, ci altceva, altfel.

Urmează “Dublu orb”; când?
M.B.: Dacă reuşesc să mă întâlnesc cu editorul meu, pentru că amândoi suntem foarte ocupaţi, sper că se va întâmpla în anul acesta. Nu de alta, dar soţul meu m-a avertizat că e cazul s-o public pentru că realitatea va depăşi în curând ficţiunea din carte. Dacă numai în asta constă valoarea ei, atunci chiar nu trebuie să mă grăbesc.

Faptul că l-aţi “publicat” mai întâi pe internet nu dăunează ulterior vânzării cărţii?
M.B.: Nu ştiu. N-am mai avut până acum o asemenea experienţă ca să am idee. Cu toate acestea, nu cred că a fost citită de mai mult de 50 de persoane, să zicem, ori publicul la care aspir eu sper să fie mai numeros. Oricum, am impresia că bloggerii citesc mai mult bloguri decât cărţi. Ar fi bine să mă înşel…

Dacă aţi locui/ scrie în Bucureşti, v-ar avantaja aceasta în vreun fel?
M.B.: Am locuit în Bucureşti, şi nu mi s-a părut cu mult diferit de alte locuri. Da, e mai întins ca suprafaţă, dar oamenii trăiesc tot într-un spaţiu de mărimea unui orăşel; îşi fac cumpărăturile de la magazinele din apropiere, îşi duc copiii la şcolile din cartier şi îi scot la joacă în parcurile de lângă blocuri, socializează în restaurantele şi pe terasele din vecinătate… Scrisul presupune o oarecare retragere din lume. Cred că poţi fi singur şi în mijlocul celei mai mari aglomeraţii umane dacă asta vrei sau asta îţi face bine. Dacă aş avea într-adevăr ceva de spus, aş putea-o face oriunde: în vârful muntelui, în provincie sau în capitală.

Dan Brown sau Agatha Christie?
M.B.: În mod cert, Agatha Christie. O scriitoare mare şi o femeie remarcabilă. I-am citit toate romanele poliţiste, dar şi „O autobiografie” -remarcaţi subtilitatea titlului!- carte pe care n-ar trebui s-o rateze niciun intelectual.

4. BLOGGERUL

Presupunem că toate domeniile de internet silavaracald (.ro .com .net .org .eu .wordpress.com etc.) ar fi fost deja înregistrate. Daţi-ne alte două nume pentru pagina/ blogul dv.
M.B.: Poate: „Eu, în colţul meu”. Sau poate: „Zâmbeşte, mâine va fi mai rău” …

20.08.2009: “vrei să fii trendy, blog-hează-te! o face toată lumea, aşa că de ce nu aş încerca şi eu să mă dau rotundă?!…” – cu aceste cuvinte începea primul dv. articol de bloggeriţă, care se încheia emoţionant cu o întrebare retorică: “ce-o fi ăla Permalink?!” Astăzi, după 9 luni şi aproape 400 de articole, ştiţi ce e ăla Permalink?
M.B.: Nu. Nu ştiu nici acum. Poate-mi spuneţi dumneavoastră!

20.08.2009: 5 comentarii / 20.04.2010: 412 comentarii. Cum comentaţi?
M.B.: Se putea şi mai rău!

———————————-

Aşa cum se obişnuieşte în interviurile din Zia®ul de la 5, vă las ultimul cuvânt:
M.B.: În primul rând, vă mulţumesc pentru iniţiativa dumneavoastră de a-mi lua un interviu în acest mod inedit încă pentru mine. În al doilea, vreau să remarc calitatea deosebită a blogului dumneavoastră. Şi asta n-o spun din politeţe. Când l-am recomandat unei prietene, i-am zis că se va simţi acolo ca într-un salon din lumea bună pariziană, populat cu domni curtenitori, cultivaţi, subtili şi doamne spirituale, cochete, sclipitoare. O oază de bun gust într-o lume imundă. În al treilea rând, trebuie să recunosc că am emoţii mari legate de întrebările care mi se vor pune de către comentatorii dumneavoastră.

Of, astazi este din nou luni. V-am mai spus ca nu-mi place deloc aceasta prima zi din saptamana: nici iarba nu creste, parca toate se seteaza sa mearga anapoda, secundele se dilata si par minute, minutele, ore s.a.m.d. Lunea sunt mai mult de trei ceasuri rele iar, cel putin din punctul meu de vedere, ziua asta e absolut cea mai urata dintre toate, chiar decat una de vineri-13! Tocmai ce luasem hotararea de a va recomanda o carte a lui Dan Miller (autor foarte apreciat peste ocean) aparuta recent si in limba romana la editura Amsta, cand am facut o descoperire senzationala: am gasit o balada! dar si pe autorul acesteia, eseist si poet contemporan, istoric al crestinismului timpuriu, doctor al Universitatii Paris IV-Sorbona.

Despre poeziile domnului Cristian Bădiliţă am de gand sa scriu ceva mai pe larg peste trei zile, la Versurile de joi, iar despre cartea domniei sale “DUMNEZEU DE LA MANCHA” tot asa, foarte curand. Pana atunci, va propun sa ne delectam cu Balada zilei de luni; si, ca sa nu raman dator, voi scrie cateva cuvinte si despre cartea amintita, poate este cineva interesat in gasirea unor solutii la indemana pentru rezolvarea problemei acestei zile ingrozitoare:

Adio, zi de luni!, de Dan Miller Pentru toti cei carora le este groaza sa se duca la munca luni dimineata, un set de sfaturi inspirationale despre cum sa gasesti intr-o era nesigura, acea profesie care sa-ti aduca implinire. Urasti ziua de luni? Daca DA! atunci ce anume te tine legat de slujba ta actuala? Daca raspunsul este: pentru ca iti ofera un venit constant ce reprezinta promisiunea unei pensii asigurate, atunci pregateste-te sa fii foarte dezamagit. In economia volatila de azi, sa vii la program, la o slujba pe care o urasti, nu implica nici un fel de siguranta.

Balada zilei de luni, de Cristian Bădiliţă Nici o minune-n tîrgul aţipit pe dealul sur de la-nceputul lumii, dacă e luni miroase-a lîncezit torcînd la părul blond al săptămînii dacă e luni comerţul stă închis şi cumperi pîine de la frizerie în urma unui tragic compromis care milenii încă o să ţie dacă e luni am barbă şi nu ies de sub cearşaf nici să mă pici cu ceară, melancoliile-mi dau ghies şi gîndurile negre mă-mpresoară dacă e luni mă sinucid un pic cu lacrimile tale de cucută, sub şoldurile tale de-arseníc dacă e luni visez o fată slută care mă înveleşte-n giulgiu (sic!) şi pofticioasă buzele-mi sărută; dacă e luni, prietene, îţi zic cu resemnare: e o zi pierdută.

(Trebuie sa recunosc ca am citit varianta online a cartii “DUMNEZEU DE LA MANCHA” pornind chiar de pe pagina de internet a autorului; naturaletea scriiturii m-a captivat intr-atat, incat am citit-o dintr-o suflare. Va mai dau inca un citat din carte, un scurt fragment care mie mi se pare extraordinar: «Nicio carte n-a schimbat lumea, câteva au întors-o cu capul în jos pe termen mai lung sau mai scurt. În Evul Mediu aş fi fost bibliotecar într-o mânăstire benedictină sau poet-mercenar într-un circ ambulant. În Antichitatea târzie, ah, mult prea târzie, am aruncat în valuri cenuşa singurului manuscris păstrat de la prozatorul Isus din Nazaret. Vă rog să mă credeţi pe cuvânt, nu m-am făcut degeaba crescător de capre şi cultivator de porumb în secolul întâi după Era Voastră.»)

1.
Fluturele zboară dezordonat în conul de lumină format de razele soarelui care pătrund printr-o fereastră înaltă. Pentru o clipă, pare singura fiinţă vie rămasă pe pământ, apoi în conul de lumină se ridică fuiorul de fum al lumânării ţinute în mână de preotul transfigurat şi transpirat care, după ce inspiră adânc, descoperind parcă lumina orbitoare, reia slujba, spărgând tăcerea.

Şi rosteşte cuvintele clar, nu trebuie să cunoşti liturghia ca să înţelegi ce spune, semn că este sigur pe harul cu care a fost investit.
Dincolo de conul de lumină, în penumbră, credincioşii ascultă slujba. Bătrânele, îngenuncheate pe pernuţele uzate de atâta folosire, îngână cuvintele preotului, bărbaţii, cu aer de muncitori forestieri, stau comod cu fundul pe călcâie, se sprijină în pumnii strânşi şi privesc podeaua încremeniţi. Câţiva turişti se foiesc, neobişnuiţi cu poziţia pe care au adoptat-o din respect pentru cei din jur, pe care-i privesc curioşi. Ochii lor fug de la preot la frescele afumate, la icoanele catapetesmei, la fluturele care, continuându-şi zborul, iese din conul de lumină şi se aşează pe umărul unui bărbat în haină de piele. O femeie în blugi, o frumuseţe trecută, pare a fi singura care a remarcat alegerea fluturelui şi zâmbeşte.
Nu pentru zâmbetul ei nepotrivit este privită cu spaimă de stareţă, ci pentru legătura apărută în plan astral între moaştele Sfântului şi ea, pentru atenţia pe care i-o acordă şi îngerul bisericii, în ciuda faptului că ea nu „vede” nimic.
Corul măicuţelor acoperă brusc glasul preotului. Drepte, mândre, cu cărţile de rugăciune în mâini, mai toate tinere şi cu ochelari, seamănă între ele doar pentru cel care nu are răbdarea să le analizeze trăsăturile, privirile triste sau jucăuşe, mâinile muncite sau extrem de delicate. [ Cand aveti timp, cititi aici tot romanul, prin generozitatea autorului insusi, Vlad T. Popescu ]

Despre urât şi alţi demoni

February 1st, 2010 | Scrie pe bookblog |

 


Autor: Horia Pătraşcu
Rating:
Editura Fundaţiei Axis
Anul apariţiei: 2005
174 pagini
ISBN: 973-7742-21-4

Argument pro:
“Suntem şi în carte, şi în afara cărţii. Suntem de două ori în afara coperţilor cărţii: ca autori şi ca cititori, şi de două ori în interiorul lor: ca simple personaje şi ca personaje care scriu şi citesc propria lor carte.” ~ Horia Pătraşcu, Viaţa mea e un roman

1.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi s-a întâmplat, de câteva ori în viaţă, un fapt straniu, rămas inexplicabil până în zilele noastre: când am ajuns la ultimul semn de punctuaţie, cel care marchează finalul cărţii, am simţit imboldul de a o lua de la capăt, de a relua lectura abia încheiată.
[ Mai departe... ]

Folosim foarte puţine cuvinte. Se spune că nu mai mult de o mie! Cuvinte uşor de învăţat. Adunate de prin casă – cele legate de constrângeri vitale şi mici bucurii. Câştigate în şcoală – fondul lexical al bancurilor spuse în recreaţie sau, şi mai bine, în timpul orelor de curs. Aduse cu forţa de emisiunile radio şi tv – cuvinte la modă, menite să exprime superioritatea faţă de cei din jur, atât a realizatorilor cât şi a celor care doresc să spună şi ei ceva „în direct”.

Repetate până la exasperare prin birouri, magazine şi fabrici – înzestrate cu magica putere de a îndepărta de noi munca. Urlate prin tribunele stadioanelor şi dublate de gesturi bine studiate – ca nu cumva să fii considerat suporter al echipei adverse. Sau silabisite de pe ecran, în cinematografe, atunci când acţiunea nu mai este suficient de limpede iar personajele, în loc să se alerge, să se lovească cu furie sau să se sărute cu foc stau şi vorbesc ca proastele. Uşor de combinat între ele, atât de uşor încât „scăparea” unui cuvânt nepotrivit în context nu face decât să ofere o şi mai mare savoare înjurăturii noastre de zi cu zi.

Şi mai folosim încă o sută, maxim două, cărora ne străduim să le păstrăm înţelesul într-un cerc restrâns, al iniţiaţilor în jargonul unei meserii anume.

Ce se întâmplă cu celelalte două sute de mii, sau câte or mai fi ele?

O bună parte nu înseamnă absolut nimic pentru noi. Ne putem face o idee doar consultând un dicţionar sau o enciclopedie. O mică parte o respingem pentru că face parte din arsenalul unor ideologii, a unor concepţii despre lume şi viaţă cu care nu suntem de acord.

Restul? Pe vremuri, le mai aflai din cărţi. Cu cât citeai mai multe cărţi, cu atât mai multe cuvinte „rare” ajungeai să înţelegi şi să foloseşti. Cărţile alea care îţi solicitau răbdarea şi pe care le-ai trimis la anticariat, că se prăfuiau degeaba, şi le-ai înlocuit cu altele, noi, subţiri, strălucitoare, în care autorii, sau traducătorii, nu mai folosesc decât cuvinte uşor de înghiţit, iar atunci când „greşesc” o fac în strânsă complicitate cu tine, cititorul, cuvintele mai ciudate, mai complicate, mai rare, putând fi ocolite fără nici o grijă, distracţia promisă rămânând aceeaşi.

Încet, încet, se va ajunge, matematic, la limită. O carte nu va fi mai mult decât o foaie de hârtie, pe care va fi imprimat numele autorului, titlul şi textul integral al cărţii cu pricina. Un singur cuvânt: „roman”. Nu suntem departe de râsul stârnit de ridicarea degetului!
[Textul a fost preluat de pe site-ul GoodMorning.RO, cu acordul administratorului paginii si prin bunavointa autorului, Vlad T. Popescu.]