©2009~M.C. (Clic pe foto pentru imagine la dimensiunea maximă. Vedeţi şi 2, 3, 4, 5, 6)

Am auzit zilele trecute o persoană respectabilă afirmând că părintele literaturii universale este Goethe. Iniţial am fost intrigat, nu am înţeles ce vrea să spună, dar nici nu am avut ocazia de a cere explicaţii. Ajuns acasă, am încercat să elucidez, de unul singur, misterul afirmaţiei.

După ce am “săpat” puţin, am ajuns la o concluzie care, cel puţin aparent, pare logică. Cândva în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Goethe a folosit – pentru întâia oară, se pare – termenul “Weltliteratur”, pe care s-a construit ulterior conceptul de Literatură Universală.

Povestim şi cântăm de-acel conte cu drag
Ce-odat locuit-a castelul,
Azi când un nepot al fericelui moșneag
Îl face pe însurățelul.
(Fragment din “Cântec de nuntă”, de Goethe, tradus în limba română de Mihai Eminescu)

©2010~M.C. (Clic pe foto pentru a vedea imaginea la dimensiunea maximă)

Vă mai amintiţi anii 2010-2011 şi călătoria Pe aripile Literaturii Universale? Ce ziceţi, pornim într-un nou tur al planetei? În funcţie de răspunsul dv. la întrebarea de mai jos, într-o zi de miercuri din luna aprilie am să vă invit la o perindare prin câteva din bucătăriile naţiunilor, după cunoscutul procedeu: o săptămână în Europa, apoi ne mutăm pe alt continent, revenim în Europa şi aşa mai departe…

Întrebarea zilei:
Este arta culinară o Artă?
(cu majusculă, adică)

Am avut o surpriză plăcută uitându-mă puţin pe rafturile virtuale din casadellibro.com: am găsit aproape 250 de titluri în limba română sau despre autori români, clasici sau contemporani: Mircea Eliade (83), Emil Cioran (62), Eugene Ionesco (25), Mihai Eminescu (6), Tristan Tzara (4), Nicolae Steinhardt (1), Mateiu Caragiale (1), Darie Novăceanu (1)… alte cărţi în limba română (63).

Încă de la începutul secolului al XVII-lea a funcţionat, exact în acest loc, farmacia “La ursul negru”. Legenda spune că deasupra intrării în imobil se găsea un bolovan imens susţinut doar de o pânză de păianjen, care urma să se prăvălească peste oricine ar fi fost neîncrezător în efectele benefice ale leacurilor vândute aici.

Secţie a Muzeului de Istorie Naturală şi parte componentă a Muzeului Naţional Brukenthal, Muzeul de Istorie a Farmaciei – că despre el e vorba în propoziţie – este organizat pe fundalul unei spiţerii clasice: valoroase piese folosite în farmaciile din secolele XVI-XIX (vase de ceramică, sticlă, porţelan, lemn, flacoane, truse farmaceutice şi medicale), precum şi o valoroasă colecţie de tratate de specialitate, de la “Farmacopeea Română” (Bucureşti, 1862) sau “Codex Medicamentorius” (Paris, 1866).

Vă recomand cel puţin o vizită virtuală, intraţi să vedeţi imagini ale câtorva din cele 6.600 de exponate deosebit de valoroase: balanţe de diferite tipuri, mojare din bronz, fontă şi marmură, maşini de zdrobit şi pulverizat, piese pentru tablete şi supozitoare, percolatoare pentru obţinerea tincturilor din plante medicinale, recipiente ceramice şi metalice, creuzete, mensuri din cositor, site, filtre şi sticlărie de laborator.

Este pentru prima dată când romanul lui Mircea Eliade, “Maitreyi” şi “Dragostea nu moare” – cartea scrisă ca un contraargument de către Maitreyi Devi, se întâlnesc pe scena teatrului românesc şi transpun nu numai o poveste de dragoste imposibilă, ci şi două lumi diferite, exprimate subiectiv prin două puncte de vedere.

Producător: Compania de teatru D`AYA
Dramatizare şi regie: Chris Simion

Distribuţia:
Maia Morgenstern, Maitreyi la vârsta de 60 de ani
Aylin Cadîr, Maitreyi la 16 ani
Vlad Zamfirescu, Mircea Eliade
Doru Ana, Narendra Sen, tatăl lui Maitreyi
Anca Sigartău, Srimati Devi, mama lui Maitreyi
Jasmine Iliescu, Chabu, sora lui Maitreyi
Carla Maria Teaha, Lilu, prostituată
Marius Chivu, Mantu
Radu Micu, Harold
Teodora Garofil/ Mădălina Dorobanţu, servitoarea

Am fost întrebat de mai multe ori de ce folosesc citate în deschiderea fiecărui articol. Nu am dat nimănui vreun răspuns bine conturat, nu am fost niciodată categoric în clarificarea acestei dileme. În schimb, obişnuiesc să prezint mereu următorul exemplu: una dintre cele mai mari bănci spaniole foloseşte drept slogan publicitar propoziţia Una sonrisa vale más que mil palabras. (Un zâmbet preţuieşte mai mult decât o mie de cuvinte.)
Prin extensie, este la fel şi cu citatele: unul bine ales poate să valoreze mai mult decât tot textul pe care îl precede. Sau îl înnobilează, îi conferă o plusvaloare (nu în sensul clasic al definiţiei din DEX, ci pur şi simplu îl îmbogăţeşte, îi atribuie un plus de noimă). Îl întăreşte şi îi oferă respectivului autor de articol un instrument imbatabil, strict necesar în susţinerea argumentării. Pasajul corect ales dovedeşte fără tăgadă că totul a (mai) fost scris cândva, vorba “Glossei”: Toate-s vechi şi nouă toate.

Citatul oportun, selectat după valoare, introduce discret tema. Completează ideile din articol sau le subliniază. Dă apă la moara autorului sau, în cazul nefericit, la cea a criticilor acestuia. Conferă eleganţă, dar şi mai multă credibilitate argumentelor folosite în articol. Poate introduce o nouă temă de discuţie şi analiză (în paralel cu articolul, sau chiar substuindu-l pe acesta). Citatul poate să fie inspirat, insipid, ezitant sau de-a dreptul catastrofal, în funcţie de entuziasmul creator de moment. Tensiunea născocitoare este influenţată de prea mulţi factori: culturali, sociali, economici, agenţi stresanţi, poate şi de fazele lunii sau de exploziile supernovelor (mă refer la stele aici, nu la vreun model de autoturism).

Am convingerea că vieţile noastre, ale tuturor, sunt marcate (dar şi pline) de citate. Undeva in subconştient tot a rămas agăţat câte ceva important din fiecare lectură parcursă. Nu trebuie să ai un grad maxim de instrucţie ca să reţii ceva ce iţi place (ori, pur şi simplu, să-l ai la indemână) şi apoi să-l reproduci la momentul oportun. De la Nu ştiu alţii cum sunt… din “Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă şi până la Romanul e o carte cu oameni din “Fragmentarium”-ul lui Mircea Eliade, există milioane de citate pe care le putem potrivi in funcţie de necesităţi.

Nu ştiu dacă v-am convins, dar eu am să citez in continuare. Dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru a-l contrazice pe regretatul Octavian Paler care scria: Don Quijote nu face “rating”. E doar celebru. Romanul lui Cervantes e “citat”, nu “citit”. Vreau să-i demontez logica, să-i arăt că mai şi citim, iar că exerciţiul citării poate deveni un admirabil preambul, dacă nu chiar o provocatoare invitaţie la lectură.