Etapa a 11-a: Brazilia. Imaginaţi-vă că Istoria Literaturii Universale este doar un planiglob uriaş, desfăşurat pe un perete virtual al Zia®ului de la 5. Misiunea de călăuză pe care mi-am asumat-o se reduce la a îndrepta indicatorul spre diverse puncte de pe această “hartă”, lăsându-vă agreabila plăcere şi deplina libertate de a comenta propunerea, dar mai ales de a o completa cu alte “obiective” de acelaşi tip din regiunea/ ţara vizitată. Popasurile precedente: Elveţia, Canada, Irlanda (1), Irlanda (2), Noua Zeelandă, Albania, Camerun, Spania (1), Spania (2) şi Spania (3).

După cum deja vă aşteptaţi, am părăsit (cu greu) Europa şi am aterizat pe coasta Altanticului, la Copacabana, foarte aproape de a cidade maravilhosa (Rio de Janeiro). Suntem invitaţi la o cafea braziliană de Christina şi Paulo care, în ciuda celebrităţii de care pe drept cuvânt se bucură, dovedesc o naturaleţe şi o simplitate de-a dreptul cuceritoare.

Sunt mult prea mulţi aceia care îl înfierează pe Paulo Coelho şi cărţile sale vândute în zeci de milioane de exemplare; critici, profesori de literatură, jurnalişti culturali, confraţi scriitori, reprezentanţi ai unor culte religioase, îi reproşează – aproape in corpore – o lipsă de substanţă şi de acurateţe istorică, îl acuză de ocultism sau chiar de obscurantism, îi califică scriitura ca aparţinând unei subcategorii pseudoliterare cu evidente trăsături de kitsch. Surprinde atitudinea unor cititori erudiţi, cu multe sute de lecturi “la bord”, care refuză să citească vreo carte semnată Paulo Coelho tocmai datorită acestor păreri.
Eu sunt mai curând Toma necredinciosul de felul meu, aşa că am citit “Alchimistul” şi “Zahir”; nu m-au oripilat, nu m-au agresat, erau excelent traduse şi, pe scurt, chiar mi-au plăcut. În viitorul nu foarte îndepărtat intenţionez să citesc şi “Învingătorul este întotdeauna singur”.
Am preferat să ilustrez articolul cu o pictură a Christinei Oiticica (soţia lui Paulo de fix… 30 de ani!); să nu uităm că atunci când în Europa începe toamna, emisfera sudică se bucură de culorile vii ale primăverii.
[ "Primavera (22)", Christina Oiticica - 2008 ]

Autorul acestui roman mi-a fost recomandat, într-un e-mail, de Mihaela. Vorbea despre el în termeni entuziaşti, aşa că am luat-o de bună şi m-am grăbit să-mi procur o carte scrisă de el (Eduardo Mendoza – Adevărul despre cazul Savolta). Dar ştiţi cum se întâmplă de obicei: una este ce-ţi propui şi alta este ce faci, aşa că am purtat-o după mine o vacanţă întreagă până când am reuşit s-o deschid. Primele pagini merg dificil, din cauza numelor spaniole destul de lungi, care îngreunează identificarea personajelor. Mai ales că avem de-a face cu destul de multe, nu doar cu unul-două. În plus, lectura te prinde anevoie şi din cauza formatului de tip colaj, a alternării fragmentelor narate de către autor cu cele povestite de către personajul principal, cu fragmente din declaraţiile date de el unui judecător newyorkez, cu articole din ziare şi părţi din rapoarte poliţieneşti.
Aparent, e un policier de început de secol trecut. Destul de departe de ritmul celor cu care ne-am obişnuit în ultimul timp, pentru că se desfăşoară într-o societate şi un interval de timp în care informaţia se transmite greoi, sincopat, în parte datorită mijloacelor tehnice precare, dar şi din pricina tulburărilor sociale ale epocii descrise.

Povestea în sine e destul de alambicată, dar -odată intrat în miezul ei- te prinde într-atât încât nu-ţi vine să laşi cartea din mână până nu-i descâlceşti iţele. Un afacerist olandez este convins de către un tânăr avocat spaniol să deschidă o fabrică de armament în Barcelona. Întreprinderea prosperă, dar olandezul înnebuneşte, aşa că asociaţii spanioli reuşesc să-şi însuşească mare parte din acţiunile ei, devenind bogaţi şi faimoşi. Avocatul se poate astfel căsători cu aleasa inimii, o frumoasă fată din lumea bună, care moare însă un an mai târziu, dând naştere unui băiat. Copleşit de disperare, acesta se retrage din afacere şi îşi deschide un obscur birou de avocatură, continuând însă să-şi frecventeze foştii asociaţi şi amici. După treizeci de ani, îşi face apariţia în scenă un tânăr francez, ”cenuşiul şi perfidul Lepprince”, despre care se ştiu prea puţine lucruri, dar care reuşeşte după nici un an să devină mâna dreaptă a domnului Savolta şi posibilul lui viitor ginere. Cu ocazia unei petreceri de Anul Nou, asociatul principal al afacerii este însă asasinat sub ochii familiei şi ai musafirilor, moment din care începe ancheta poliţienească dar şi istoria contorsionată şi nefericită a lui Javier Miranda Lugarte (ce v-am zis eu de nume!). Planul acţiunii se schimbă des, când în păturile înalte ale societăţii barceloneze, când în cele mijlocii, când în cele de jos, cu descrieri amănunţite dar şi cu dialoguri sugestive. În a doua parte a romanului, autorul renunţă la tehnica de tip colaj şi se axează pe cea a naraţiunii fluente, moment din care ţi-e aproape imposibil să te mai desprinzi din atmosfera ei sumbră şi încărcată.

O carte despre urmările războiului, anarhism, mişcări muncitoreşti, conflicte interetnice, politicianism, dragoste romantică şi căsătorii din interes, trădare, profesionalism, idealism, adulter, ”o scrisoare pierdută”, crime, arestări, ospicii de nebuni, urmăriri ca-n filme, pacturi încălcate, răzbunări ş.a.m.d. La un moment dat, ai impresia că ai nimerit în mijlocul unui joc de puzzle în care lipseşte schema recompunerii, aşa că te laşi pe mâna scriitorului, sperând să fie de bună credinţă şi să nu te pună pe piste false. Lucru pe care nu-l face, pentru că povestea e destul de complexă ca să mai fie loc şi pentru aşa ceva.

Un roman trist, despre o lume aflată în criză economică şi morală; un happy-end amar şi îndoielnic.
Melania Bancea, august 2010

Addenda:
Încurajat de cifre, vă prezint un foarte scurt bilanţ intermediar: 19 participanţi, 38 de exponate, 33 comentarii şi (până la ora la care scriu aceste rânduri) 57 de votanţi care şi-au exprimat 237 opţiuni. Sunt dator cu două, ba chiar trei precizări, dar şi cu un mare Mulţumesc! pentru modul ingenios şi profesionist în care doi dintre prietenii Zia®ului, totodată şi participanţi la eveniment, au găsit de cuviinţă să promoveze expoziţia-concurs: Călin Hera (aici, aici, aici, aici şi aici) şi LePetitPrince (aici, dar şi pe prima pagină). Mai am un cuvânt de mulţumire şi pentru Carmen Negoiţă care, la toate articolele ei recente, a ataşat şi câte un link spre Galeria noastră fotografică.

În altă ordine de idei, mai am câteva imagini primite după expirarea termenului sau unele trimise în timp util, dar mai mult de două. Toate sunt deosebite, le public mai jos, hors-concours evident, iar lista rămâne deschisă, la dispoziţia dv. Dacă doriţi să o completaţi, folosiţi adresa de e-mail deja consacrată. O ultimă observaţie: fotografiile trimise astăzi vor putea fi preluate şi publicate numai seara târziu; mulţumesc pentru înţelegere.

Hors-concours: ARBORI SĂLBATICI
(Clic pe “tablouri” pentru imagini mărite)

Călin Hera: «Rădăcinile pădurii»	Mica: «O Tannenbaum»
Oana: «Copacul universitar»	Oana: «Revoltă: Poza cu Non-Copac»
geană: «Un picior de plai»	geană: «Wrestling»
Monica: «Wonderland 1»	Monica: «Wonderland 2»
Carmen Negoiţă: «Copac îmbrăţişat de ape»	Mica: «Piper sălbatic»
Marin: «Arterele luminii»	Marin: «Fraţii»
LePetitPrince: «Un copac cu noroc»	Hors-concours: «Arbori sălbatici»

Cartea despre Robert Langdon şi Sophie Neveu, ne place sau nu să recunoaştem, s-a vândut – în şapte ani şi jumătate de viaţă – în aproape 90 de milioane de exemplare tipărite în 150 de ţări. Mult prea multe! vor exclama contestatarii, în timp ce simpatizanţilor li se va părea că este ceva firesc.

Nu sunt înrolat în niciuna dintre cele două tabere pomenite mai sus; am citit cartea, am văzut filmul, mi-a plăcut mai mult povestea scrisă. Personal consider că este mai mult de 90% ficţiune şi abia restul “mister”; indiferent cine ce zice, e o carte bună, îl felicit pe autor pentru idee, pentru “reţetă”, dar şi pentru neaşteptatul succes. Ceea ce mă surprinde este indiferenţa cu care (se pare că) a fost primită “The Lost Symbol”, cartea imediat următoare.
Dan Brown se află – vremelnic sau definitiv, viitorul ne va spune mai multe – într-o vertiginoasă cădere liberă; nu-mi pot explica altfel succesivele reduceri de preţ, chiar substanţiale, ale mult trâmbiţatului nou best-seller.

Întrebările zilei:
** Dumneavoastră v-a plăcut “Codul lui Da Vinci”?
** Credeţi că ulterior, odată cu semieşecul numit “Simbolul pierdut”, asistăm la o stingere a popularului Luceafăr al thrillerului american?

Recomandare: DanBrown.com

Cu toate că astăzi e deja vineri, în fiecare joi vă spun că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi/suflete, altele în mai puţine. În schimb, în fiecare zi a săptămânii mă bucur atunci când: mă contraziceţi, mă completaţi ori, pur şi simplu, propuneţi Versurile de joi pentru săptămâna care urmează.

După cum v-am obişnuit de aproape un an, recomand câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă: APA este răcoritorul laitmotiv al zilei.

DOMNULUI C. C. CORNESCU

Amice,
Când mi-ai dat mai întâi să citesc manuscriptul tău, intitulat Manualul vânătorului 1, ai arătat dorinţa ca să-i fac eu o precuvântare. Mai apoi ţi-ai luat seama şi m-ai scutit de această măgulitoare sarcină.
În cazul din urmă, rău nu te-ai gândit, căci eu, după ce am răsfoit cartea ta, m-am luat în adevăr cu plăcere pe urmele tale de vânător; dar, pe când tu te ocupai cu gravitate a-ţi alege cea mai bună puşcă, a o încărca cu cea mai potrivită măsură, a o îndrepta pe cea mai nimerită linie; pe când tu dresai, de mic şi cu o minunată răbdare, pe prepelicarul tău, ca să asculte la semnalele consacrate: Pst! Pil! şi Aport!; pe când tu, în fine, studiai cu luare-aminte caracterele fizice şi etice ale celor mai obicinuite subiecte însufleţite de vânătoare, eu, ca un nevânător ce sunt, m-am apucat să colind răstimpii şi spaţiile, căutând cu ochii, cu auzul şi cu inima, privelişti, răsunete şi emoţiuni vânătoreşti.

Colindând, m-am rătăcit, şi iată-mă abia acum ajuns din fantastica-mi călătorie cu un sac aşa îngreuiat de tot felul de petice şi de surcele, adunate de pretutindeni, încât nu mai cutez, Doamne fereşte! nici chiar eu însumi să-l arunc în spinarea Manualului tău.
Am luat dar pretenţioasa hotărâre a le deşerta într-un volum osebit, ce-l voi tipări numai pe seama lor, şi care, subt un titlu pedantesc şi archaic, spunând vânătorilor numai lucruri ce sunt cu totul de prisos artei lor, va întocmi un fel de Falş tractat de vânătorie, Pseudo-Kynegetikos, în opoziţiune făţişă cu Manualul tău, care, deşi mai scurt, este însă, fără îndoială, cu mult mai folositor celor care vor să înveţe ceva cu temei.
Dar mai nainte de a pune sub tipar, m-am simţit, amice, ca şi dator să-ţi trimit ţie prinosul acestui vraf de pagini manuscrise, pe care, bune sau rele, le datorez numai primului tău îndemn amical.
Primeşte-le precum îţi vor place; dar crede, totuşi, că, deşi îţi vin acum cam ca fuiorul popii, ele purced dintr-o afectuoasă pornire a celui care de mult este al tău prieten,

Bucureşti, 7 mai 1874
Difficiles nugae
[...Textul integral...]

Galeria va rămâne ţintuită pe prima pagină, în poziţia a doua, până la finalul expoziţiei-concurs. Este suficient să daţi clic pe oricare dintre miniaturi pentru a vedea imaginea respectivă la dimensiunea originală sau pe una dintre ultimele patru cadre pentru a ajunge la pagina dedicată. Comentariile se vor face tot aici, iar “Cabina de vot” rămâne la locul ei, pe prima bară laterală: ->>->>->>->>

Au rămas mai puţin de 23 de ore 59 de minute şi 59 de secunde până la vernisajul expoziţiei-concurs de fotografie. Deoarece, din motive lesne de înţeles, subsemnatul nu va participa, vă prezint un catalog albastru cu cei mai reprezentativi copaci din fototeca personală:

Mulţumesc celor zece concurenţi care mi-au trimis deja fotografiile pentru concurs; vă reamintesc că mai sunt numai 48 de ore până la vernisaj (1 septembrie, ora 00.00). Chiar şi după acest termen, vă mai puteţi înscrie până pe 2 septembrie, la aceeaşi oră 00.00, prin trimiterea imaginilor la binecunoscuta adresă:

În pofida înţelepciunii populare, de data aceasta cred că merită să veniţi la pomul lăudat; nu neapărat cu sacul, e suficient dacă aduceţi una sau două poze.

Vă doresc tuturor mult succes! şi vă reamintesc cele câteva (foarte puţine) reguli de participare:
- maxim două imagini de concurent;
- obligatoriu originale;
- obligatoriu titlu;
- termen de trimitere: 1 septembrie 2010, ora 24.00;
- expunere: 1-7 septembrie;
- jurizare: 8-11 septembrie;
- important: autorii vor fi “anonimi” până după etapa de jurizare.
COPYRIGHT: Participanţii trebuie să fie (şi rămân) proprietarii tuturor drepturilor asupra fotografiilor înscrise în concurs. Zia®ul de la 5 nu îşi asumă nicio răspundere privind eventualele încălcări ale dreptului de autor. Responsabilitatea revine în mod exclusiv participanţilor care au trimis lucrările.