Muma lui Ştefan cel Mare
de Dimitrie Bolintineanu

I
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

II
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
– “Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta… Turcii mă-nconjor…
Vântul suflă rece… Rănile mă dor!”
Tânăra domniţă la fereastră sare.
– “Ce faci tu, copilă?” zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
– “Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!”

III
Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe… Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

Năvala lui Ţepeş
de Dimitrie Bolintineanu

Noaptea-i furtunoasă, şi superbul domn
În deşert mai cheamă fugătorul somn:
O gândire mare sufletu-i îmbată;
Printr-o faptă rară să triumfe cată.

Printre noapte, ploaie, tunete de foc,
Cu cinci mii de roşii el îşi face loc:
Cum furtuna cade p-ape dormitoare
Si d-odată-nalţă valuri mugitoare,
În ordia turca roşii năvălesc…
Turcii se deşteaptă, strigă, s-ameţesc.

Sunetele d-arme, strigăte turbate,
Printre vijelie zbor amestecate;
Caii calcă rânduri de fărămături;
Sângele ca ploaia cură din săcuri.

Mohamed sub cortu-i dulcea pace cată;
Vise graţioase sufletu-i îmbată.
Uşile, la cortu-i, iată, se smicesc
Şi pe cal apare domnul românesc.
Mohamed p-o poartă repede dispare…
Printre umbra deasă caută scăpare.

Când pe fruntea nopţii ziorile se joc,
Domnul cu românii las al luptei loc;
Dar sultanul cearcă spăimă-atât de rară,
Cât, la miezul zilei, fuge spre hotară.

OLTENII LUI TUDOR
de George Coşbuc

Vine-un chiot dinspre munte,
Vine freamat din paduri –
Tudor domnul vine-n frunte,
Cu multimea de panduri!
Iar din Jiu, din apa sfânta,
Iese cântec vitejesc,
Si cu glas de surle cânta
Tot poporul românesc.

Lasí sa-i sune surle-n tara,
Sa-si adune-olteni destui,
T;ara s-o vedem noi iara
Vesela pe urma lui –
Mândra patrie româna
Nu sub brat de oameni slabi,
Ci voinica si stapâna
Cum a fost sub Basarabi.

Zboara corbi pe sus, baiete,
Cârduri negre se-nvârtesc,
Si se zbat de-atâta sete
Si de foame se izbesc:
N-au s-astepte-oltenii ruga
Sa le dea de hrana-n vai –
Oh, ciocoi, te-ajung în fuga
Toti razbunatorii tai!

Cine vrea partas sa fie
Dreptului pe-acest pamânt
Dupa Tudorin sa vie!
Ca-i trimis de Domnul sfânt
Sa ne scape-acum odata
De ciocoi, caci Dumnezeu
Însusi s-a pornit sa-i bata,
Cum ne bat si ei mereu.

Ridicati, români, Dreptatii
Steag cu sfântul George-acum
Sfintei Legi si libertatii
Faceti-i odata drum!
Cine nu-i cu voi, sa stie
Ca izbit va fi de voi,
De cei strasnici în mânie
Si din leagan de eroi.

Domnul Tudor sa traiasca!
Sus cu totii, pui de lei,
Pentru tara Româneasca,
Pentru drepturile ei!
A-mbracat camasa mortii
Domnul Tudor, ca Hristos,
Dar schimba-va pasul sortii,
Va trânti dranii jos!

Trebuiau să poarte un nume
de Marin Sorescu

Eminescu n-a existat.

A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barba nepieptanata de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Stefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani si plugari,
Carora le placea să spuna
Seara în jurul focului poezii –
“Miorita” si “Luceafarul” si “Scrisoarea a III-a”.

Dar fiindca auzeau mereu
Latrînd la stîna lor cîinii,
Plecau să se bata cu tatarii
Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.

În timpul care le ramînea liber
Între doua primejdii,
Acesti oameni faceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei
Si ai altor tari românesti.

Au mai existat si niste codri adînci
Si un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt ?

Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastra,
Trecea batut de gînduri
Din cartea cirilica în cartea vietii,
Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,
ai iubirii,
Care îi ieseau mereu fără sot.

Au mai existat si niste tei,
Si cei doi îndragostiti
Care stiau să le troieneasca toata floarea
Într-un sarut.

Si niste pasari ori niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.

Si pentru ca toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.

SCRISOAREA III (fragment)

Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă
Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată –
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pilat – omul
de Mircea Dinescu

Leii s-au scurs în placenta nisipului,
maimutele-au pierit de tristetea maimutelor…
Ar putea reapare peste o mie de ani
asa cum apar din senin gindaceii sub masa betivului,
vintul va purta seminte de portocali si flamingi,
taifunul va-mprastia polenul girafei,
vom minca pepeni
si-n loc de simburi vom scuipa salamandre si veverite,
Natura isi va aduce aminte,
dulcea amnezie a timpului se va topi,
hidrocentralele vor produce peste si iarba,
fulgerul va suge lampile cu lacomia vitelului,
Tatal îi va cere iertare
Fiului,
dar teama, teama îmi e
ca Pilat – omul
se va spala inca-o data pe miini.

Avram Iancu
de Ana Blandiana

Dormind înaintează cântând din fluier stins
Învinsul crai al adormirii noastre,
În urma lui cresc codri mari de plâns
Şi hohotesc nemuritor dezastre.

Dar dorm în albii râuri şi frunzele-n păduri,
O ţară-ntreagă transhumată-n vis,
Pe când măritu-i rege cu ochi deschişi şi suri,
Dormind înaintează cântând din fluier stins.

Ştafeta
de Ştefan Augustin Doinaş

Laudator temporis acti?
Dimpotrivă:
sprintena,
mima mea
paşte zina de mâine.
Înnebunită de naşteri,
zarea
cu pântecul flasc
respiră ca un golf magic.

Sunt schimbul trei
al Vandaliei,
stilul delfin!
Aşteptaţi-mă doar o clipă:
să aşez capul Sfinxului
într-o vază…

Un ostaş român închis peste Dunăre
de Dimitrie Bolintineanu

Porumbiţă întristată!
Eu ca tine sunt străin,
Şi-ntr-o ţară depărtată
Tu cânţi tristă, eu suspin!

Zboară, pasăre curată!
Şi te-ntoarnă-n ţara ta:
Iar eu, floare aruncată
Pe alt ţărm, mă voi usca!

Am reusit sa termin de citit toate poeziile. Ce “regal” de poezie istorica romaneasca! Bravo, Dan!