In buna si pura traditie neaosa, in România zilelor noastre este in plina desfasurare o ampla actiune de bifare a unei noi prevederi legale, fireasca cel putin la prima vedere: pensia privata (o data cea obligatorie, apoi cea facultativa). Nimic rau in initiativa. Mai ales in contextul actual, când bugetul de stat ridica neputincios din umeri in fata nevoilor obiective, din ce in ce mai impovaratoare, ale milioanelor de pensionari.
Ma simt dator sa va cer scuze pentru barbarismul folosit in titlu; mi-ar fi fost mai simplu sa gasesc un echivalent si sa evit siluirea inutila a limbii române, dar am preferat termenul “marketer” tocmai pentru a sublinia grotescul extrem al situatiei. Scenariul este urmatorul: Niste banci (cu capital majoritar strain, dar asta nu e relevant aici) au platit niste tineri (adica pe marketeri) sa gaseasca o cale de a atrage banii altor tineri (target, ca sa vorbim pe intelesul lor), in fonduri albe pentru zilele negre de dupa (actul pensionarii, n.n.) Ce ma oripileaza la produsul acestor creiere incinse dar, se zice, experte in marketing, PR si advertising este tocmai caracterul morbid al gadget-urilor alese pentru a convinge: proteza dentara de rezerva, bastonul adus in dar la aniversare sau cadrul metalic pentru mers care scoate in evidenta silueta (!)
Nu stiu câti tineri s-au lasat convinsi de aceste reclame, câti clienti au ales fondul X sau fondul Y dupa ce au cântarit “ofertele”; ceea ce pot sa va spun cu siguranta este faptul ca eu personal, daca m-as mai incadra in limita de vârsta pentru pensia obligatorie, nu mi-as putea dori altceva decât sa cotizez constiincios la una dintre banci apoi, cu vreo doua saptamâni inainte de a indeplini conditiile de pensionare, sa plec dracu’ pe lumea cealalta, fara bastonul sau cadrul lor de aluminiu eloxat si cu dintii personali din dotare…
Nu vreau sa critic anapoda cu orice pret si nici nu intentionez sa le amintesc preacreativilor designeri de idei dialogul “De senectute” al lui Cicero (experienta, intelepciunea si seninatatea lui Cato, opuse vigorii si elanului tineresc al lui Scipione Africanul).
Ceea ce ma enerveaza cel mai tare este tocmai conceptia eronata (si total paguboasa) a românilor in general, resemnarea totala in fata momentului inevitabil al retragerii din activitate, o idiotenie speculata la maxim de expertii locali in branding extrem. Ce mai asteapta pensionarul român? Ziua in care vine postasul (sau, mai nou, banii pe card), inceputul lunii ca nu cumva sa piarda medicamentele compensate, ziua când se afiseaza costul piperat al intretinerii si pe aceea când vine cititorul de contor electric dar, nu in ultimul rând, isi asteapta – impacat – sfârsitul.
Dupa capul meu (de nemarketer, n.n) aici ar fi trebuit sa actioneze neuronul creativ: Statul nu va poate oferi un trai decent dupa pensionare. Noi va oferim linistea si siguranta de care aveti nevoie. De ce sa nu asteptati cu nerabdare vârsta când nu va mai suna ceasul dis-de-dimineata, când veti putea citi zecile de carti cumparate si necitite din lipsa de timp liber, când veti putea calatori din Alaska in Australia si din Mongolia in Paraguay fara gândul intoarcerii la stresul cotidian de la serviciu…
Dan Costinas