Explore the world’s knowledge

We hold 14 million books, 920,000 journal and newspaper titles, 58 million patents, 3 million sound recordings, and so much more. Start exploring here: Continuare »

Intelectualii! Iată un soi preţios de cetăţeni, de lipsa căruia patria noastră nu se poate plânge. Slavă domnului! avem destui.

Odinioară, intelectualii, mult mai puţini la număr ca astăzi, formau un fel de sectă, care respingea sistematic orice contact cu profanii. Sediul acestei preţioase secte era la cafeneaua Brofft — singura rimă posibilă la moft — peste drum de Capşa, în prăvălia caselor Zerlendi, unde acuma se află Luvrul de Bucureşti. Acolo — precum odinioară muzele în Parnas — se adunau intelectualii spre a-şi împărtăşi înaltele cugetări şi inspiraţiuni, gustând un fel de ambrozie, compusă din puţin lapte, puţin „jvarţ” şi puţin zahar, şi numită în limba vulgară „capuţin”. De aceea, profanii invidioşi, cari nu erau admişi să se apropie de intelectuali, i-au poreclit pe aceştia: „capuţinişti”, de unde, apoi, orice dezbatere prea mult prelungită despre lucruri ideale, despre înalte chestiuni de artă, litere, ştiinţe, s-a numit „capuţinism”. Aceea a fost prima perioadă, cum am zice perioada eroică, a capuţinismului şi capuţiniştilor. Continuare »

1909:

Petrecerile cu mult înainte pregătite rar se întâmplă să iasă bine; câtă vreme, cele încinse aşa din întâmplare, pe negândite, aproape totdeuna izbutesc frumos…
De ce oare? – De ce, de nece – nu trebuie să ne batem mereu capul să filozofăm, să tot căutăm cauza la orşice… Continuare »

«N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întîiul tron din lume.» ~ Mihail Kogălniceanu

Imnul lăutei româneşti, (cca. 1800)

O, lăută a Moldovii! tu ai fost de tot uitată
Continuare »

«Literatura este o investiţie de geniu care plăteşte dividende în toate vremurile ulterioare.» ~ John Burroughs

SPLEEN, (1930)

Sunt obosit, deşi nu vin din luptă,
Şi-s trist, o, trist, deşi fără motiv,
Culoarea idealei zări e suptă,
Iar soarele mai greu şi mai masiv.

Nimica sfânt. Nimica bun. Nici o cadenţă.
Doar lenevii solare, şi atât,
Plus o grozav de lungă decadenţă
Şi-un ştreang – cu care nu te strângi de gât.
[…Citiţi şi alte poezii din volumul “Quasi” de Dumitru Iacobescu…]

În direct:
«O minune, oricât ai privi-o, îţi apare în fiecare zi altfel. » ~ L.N. Tolstoi

Orice minune durează… până când este găsită explicaţia!
La fel s-a întâmplat şi cu astronautul de pe faţada unei catedrale vechi de câteva secole bune.

Cu ocazia “săpăturilor” făcute în ultimele 24 de ore în vederea clarificării chestiunii, am aflat şi o noutate: din cele mai străvechi timpuri, restauratorii de clădiri şi monumente istorice şi-au transmis – de la o generaţie la alta – un riguros secret profesional: obligativitatea de a strecura câte un element contemporan, bine camuflat printre cele arhaice, originale. Legenda spune că aceia care nu au respectat cu stricteţe regula nescrisă, dar veche de mai multe veacuri, au mai trăit doar atât cât să-şi poată vedea ruinat rezultatul muncii, apoi au fost smulşi de diavol dintre cei vii şi aruncaţi în tenebre.

În 1992, Jerónimo Garcia – şeful echipei însărcinate cu restaurarea faţadei principale a Catedralei din Salamanca – a hotărât să respecte tradiţia înaintaşilor săi şi a ales drept simbol modern silueta unui cosmonaut, pe care a mascat-o foarte bine printre elementele dantelăriei originale. Eventualii cunoscatori ai limbii portugheze gasesc aici mai multe detalii.
(Foto: ©2010 D.C. ~ “Astronautul din Salamanca”)

Basorelief cu eroi
de Nichita Stănescu

Soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină,
chiar aşa cum au fost găsiţi, împuşcaţi în frunte,
ca să fie vazuţi s-au aşezat în vitrină,
respectându-şi întocmai mişcarea lor ultimă,
profilul, braţul, genunchiul, mişcarea lor ultimă,
când au fost împuşcaţi pe neaşteptate în frunte
sau între omoplaţi cu o flacără mai subţire
decât un deget de copil care arăta luna.
Continuare »

1874:

DOMNULUI C. C. CORNESCU

Amice,
Când mi-ai dat mai întâi să citesc manuscriptul tău, intitulat Manualul vânătorului 1, ai arătat dorinţa ca să-i fac eu o precuvântare. Mai apoi ţi-ai luat seama şi m-ai scutit de această măgulitoare sarcină.
În cazul din urmă, rău nu te-ai gândit, căci eu, după ce am răsfoit cartea ta, m-am luat în adevăr cu plăcere pe urmele tale de vânător; dar, pe când tu te ocupai cu gravitate a-ţi alege cea mai bună puşcă, a o încărca cu cea mai potrivită măsură, a o îndrepta pe cea mai nimerită linie; pe când tu dresai, de mic şi cu o minunată răbdare, pe prepelicarul tău, ca să asculte la semnalele consacrate: Pst! Pil! şi Aport!; pe când tu, în fine, studiai cu luare-aminte caracterele fizice şi etice ale celor mai obicinuite subiecte însufleţite de vânătoare, eu, ca un nevânător ce sunt, m-am apucat să colind răstimpii şi spaţiile, căutând cu ochii, cu auzul şi cu inima, privelişti, răsunete şi emoţiuni vânătoreşti. Continuare »

«Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele.» ~ George Orwell, “Ferma animalelor”

În general când auzim “Orwell”, gândul ne zboară automat la Ferma animalelor şi la O mie nouă sute optzeci şi patru, eventual la Zile birmaneze şi la Omagiu Cataloniei.
Se ştie mai puţin că indianul Eric Arthur Blair (numele real al lui George Orwell), naturalizat în Anglia, a fost mai degrabă jurnalist şi eseist şi abia apoi romancier.
Am ales pentru astăzi eseul “A Nice Cup of Tea”, publicat în ianuarie 1946. Continuare »

Toată ţara pe care o numim astăzi Moldova, împreună cu ţinuturile învecinate de către apus, au fost dintr’un început stăpânite de cuceritorii celor trei părţi ale lumei, Sciţii, dar fără să aibe locuinţe statornice, ci strămutându-se, după datina lor, dintr’un loc într’altul. După mai multe numiri ce deteră acestor ţări, hoardele lor care urmau unele după altele, Grecii chiemară pe locuitorii ţării, când Geţi, când Daci; în fine, sub stăpânirea Romanilor, le ziseră Daci peste tot. Iar după ce Decebal regele acestora, fu învins prin vitejia lui Nerva Traian, Dacii fiind toţi, parte stinşi, parte răspândiţi în toate părţile, toată ţara lor fu prefăcută în provincie romană, dată cetăţenilor romani şi împărţită în trei părţi, numite: Ripense, Mediterana şi Alpestre. Decea dintâi ţinea o parte a ţărei ungureşti şi ţărei româneşti, Transilvania se numea Mediterana şi în fine, partea cea mai mare a Moldovei noastre dintre Dunăre şi Prut, împreună cu marginile învecinate ţării româneşti, Alpestre. Iar după ce mai la urmă începu să scadă domnia Romanilor, Moldova fu adesea călcată de barbari, de Sarmaţi, Huni şi Goţi şi coloniile romane se văzură nevoite a se trage la munţi şi a-şi căuta scăparea în contra furiei barbarilor în partea muntoasă, în Maramureş. Apăraţi aci prin greutatea locurilor în curs de câteva secole, trăind sub legile şi domnii lor, în fine, văzând cât crescuse numărul locuitorilor, Dragoş, fiul lui Bogdan, îşi propuse să treacă munţii spre răsărit sub chip de vânătoare, însoţit de vreo 300 oameni. În această călătorie dete din întâmplare peste un bou sălbatic, căruia Moldovenii îi zic bour, şi luându-l la goană, descinse la poalele munţilor. Iar o tânără căţea de vânat ce avea, pe care o iubea foarte mult şi-i zicea Molda repezindu-se asupra fiarei, aceasta se aruncă în valurile unei ape curgătoare, unde vânătorii o uciseră cu săgeţile lor, iar căţeaua ce o urmărea cu fuga şi ‘n apă, se ‘necă în repedele ei unde. În memoria acestei întâmplări, Dragoş numi râul Moldova; locul unde se întâmplase aceasta, dete numele gintei sale Roman; iar capul bourului voi să rămână semn al noului său principat. […Textul integral…]

(Până către sfârşitul veacului al 14-lea când a ars mănăstirea Sf. Pafnutie, se găsea acolo, într-un dulap, la păstrare — scrisă, probabil, de vreun călugăr cârpocitor de slove, cum erau mulţi pe vremurile acelea — o cronică în care se povestea fioroasa-ntâmplare petrecută, în castelul contelui Fékete Láioş, cu prilejul Paştelui din anul de la facerea lumii 6659, iar de la mântuire 1151. Conţinutul acelei cronice arse s-a păstrat însă prin tradiţie, din generaţie în generaţie, de către călugări, şi mai târziu a fost, după o viaţă-ntreagă de cercetări adânci, reconstituită de către savantul Laurentius Ferax (vulgo, Lorenz Reichlich). După versiunea acestuia, foarte rară, o dăm şi noi aci.) Continuare »

Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă:

— De unde eşti, măi creştine?
— Ia din sat de la noi, răspunse Pâcală.
— Din care sat de la voi?
— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.
— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.
— Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.
— Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?
— Doamne! da’ nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi. […Textul integral…]

A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

Noi nu suntem de pe când poveştile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de ocă de fer la un picior şi tot i se părea că-i uşor.
Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţâţă, era cam proastă; dar şi soacră-sa nu era tocmai hâtră.
Întru una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-şi scăldă copilul, îl înfăşă şi-i dete ţâţă, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă şi-l dezmerdă, până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gânduri ş-apoi începu a se boci cât îi lua gura: “Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu!”
Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvârli fusul din mână şi furca din brâu cât colo şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:

— Ce ai, draga mamei, ce-ţi este?!
— Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
— Când şi cum?
— Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
— Îl văd. Şi?
— De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!
— Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!

Şi, cu ochii pironiţi în drobul de sare de pe horn şi cu mânile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amândouă, ca nişte smintite, de clocotea casa. Pe când se sluţeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră pe uşă, flămând şi năcăjit ca vai de el. […Textul integral…]

«De-ar fi-n lume numai mâţe – tot poet aş fi?» ~ Cugetările sărmanului Dionis

160 de ierni cu Poetul genial si aspiratia sa catre desavarsire. Eminescu este ţara a cărei capitală este România, scria candva profesorul Zagan; perfect adevarat, in ciuda vocilor care au inceput sa-l conteste pe poet, mai ales dupa 1990. Nu este momentul, nici locul potrivite si nu sunt eu cel mai in masura sa decretez daca a fost nationalist (in sensul rau sau bun al cuvantului) sau nu, daca proza lui e xenofoba ori ba etc. Ceea ce cred eu, nespecialistul, ca trebuie consemnat, mai ales in zi de sarbatoare, este faptul ca intreaga sa opera, dar mai ales poezia, a avut un efect binefacator asupra dezvoltarii ulterioare a Literaturii române.
La fiecare jumatate a lunii ianuarie ma intreb cum as putea sa alatur câteva cuvinte astfel incât sa ramâna pe hârtie (ori pe ecran) ceva ce n-a mai fost scris? Dificila dilema, credeti-ma! Cisterne intregi de cerneala s-au consumat in ultimul secol doar pentru a-i preaslavi versul. Nici nu ii mai pomenesc aici pe detractorii sai, alti multi hectolitri de cerneala otravita. Cu cât mai mult si mai des citim ce a scris El, constat eu, ajungem sa ne cunoastem mai bine si sa ne intelegem – ca specie muritoare in general si ca români in particular.

Imagine: “Mihai Eminescu” ~ ©2008 Christophe Bodard

Dar sa revenim la Versurile de joi — 15 ianuarie: acesta a fost motivul lesne de intuit pentru care am decis sa le public vineri. Continuare »

Dicţionarele au fost întotdeuna considerate ca contingentul cel mai însemnat al genului plictisitor. Răsfoirea unor asemenea cărţi nu se face decât la momente solemne în viaţa şcolărească, la traducerea unui autor sau la prepararea unui examen, şi atunci, vorba o dată găsită, nenorocitul caută să se sustragă cât mai repede de sub acea atmosferă savantă, dar obositoare.

Iată, însă, un dicţionar, apărut zilele acestea — Dicţionarul universal al limbii române de Lazăr Şaineanu — care pare a respira un aer mai simpatic şi unde percurgerea unei pagini îţi satisface nu numai curiozitatea, ci-ţi insuflă dorinţa de a nu bate în retragere. Prin ce mijloc a reuşit autorul să facă întrucâtva interesante nişte materiale obicinuit atât de aride? Prin faptul, cred, că el nu s-a mărginit în opera sa de a înregistra un singur factor de cultură, ci a căutat să îmbrăţişeze toate manifestaţiunile vieţii ale unui popor modern: literatură, ştiinţe, arte, meserii, industrie, comerţ etc. Astfel, acest dicţionar universal oferă o imagine redusă, dar precisă a culturei noastre actuale, întrucât ea se oglindeşte în limbă. […Textul integral…]

Cu cât se accentuează criza aceasta economică şi finanţiară, care ne bântuie de atâta vreme fără s-avem speranţă a scăpa aşa de curând, cu atât mi se lămureşte mai bine amintirea lucrurilor de pe vremea războiului din urmă ruso-româno-turc. N-am pretenţia să pricep economia politică şi, prin urmare, nu voi căuta să fac vreo paralelă între starea actuală economică şi starea în care se afla ţara noastră până în ajunul marelui război. Ştiu însă că lumea toată se plângea tot aşa de amar ca şi astăzi de lipsa banilor pe piaţă. O sumă de negustori mari scrâşneau, văzându-şi apropiata cădere; iar cât despre negustorii mici, aceia erau mai leşinaţi decât muştele apucate pe neaşteptate de o toamnă aspră şi timpurie d-abia îşi mai trăgeau sufletul. Când ajunsese criza în toiul ei şi lumea era cuprinsă de ultima deznădejde, iată că se declară războiul. M-am dus la un prieten, băcan mare, la poziţie principală în Podul Mogoşoaii; îl ştiam la marginea prăpastiei: faliment sigur în negoţ şi casele, care erau proprietatea nevestii, ipotecate cu vârf. […Textul integral…]