N. RED.: « Prima în 2011, iar din toate timpurile cea de-a şasea, cronică semnată de cititori; îndrăgita colaboratoare permanentă a Zia®ului de la 5 – v. mai sus, imediat sub titlu, pe manşetă: “Scris de: …” –, dar şi a rubricii: “Voilà de vezi”, s-a specializat în acest tip de articole: interesante, documentate şi spumoase note de lectură. Constat încă o dată că am intuit bine: atunci când cronicarul este – la rândul său – şi scriitor, rezultatul devine surprinzător de bun! » Continuare »

N. RED.: « A cincea cronică semnată de cititori; îndrăgita colaboratoare permanentă a Zia®ului de la 5 – v. mai sus, imediat sub titlu, pe manşetă: “Scris de: …” –, dar şi a rubricii: “Voilà de vezi”, s-a specializat în acest tip de articole, spumoase note de lectură. Constat că am intuit bine: atunci când cronicarul este – la rândul său – şi scriitor, rezultatul devine surprinzător de bun! »

Oricine a auzit de piesa lui Luigi Pirandello ”Şase personaje în căutarea unui autor”. Asta mi-a trecut prin minte atunci când am citit ”Creionul lui Dumnezeu”, o lucrare dedicată vieţii Maicii Tereza de Calcutta. Femeia aceasta măruntă şi uscăţivă, cu un veşnic surâs pe buze, mi s-a părut dintotdeauna un model uman fantastic. Mă întrebam doar cine se va încumeta să scrie o carte despre ea. Şi uite că lucrul acesta îl face o altă femeie, Franca Zambonini. Asta după ce şi-a petrecut mulţi ani urmărind-o prin lume şi reuşind – cu greu – să-i ia un interviu, din cauza programului extrem de încărcat al măicuţei şi a fugii ei de publicitate. În schimb, a avut ocazia să stea de vorbă cu cei care au cunoscut-o încă de când era tânără, în plus, având ocazia să vadă cu ochii ei realizările călugăriţei care şi-a dedicat viaţa celor săraci. Mai mult decât atât, Tereza de Calcutta şi-a trăit ultima jumătate de veac a vieţii ei în simplitate şi lipsuri. E, poate, de ajuns să menţionăm aici că măicuţa avea doar două sari-uri, pe care le spăla pe rând, şi se alimenta extrem de frugal (ceai cu pâine dimineaţa şi orez cu legume în timpul zilei), somnului nededicându-i decât cel mult şase ore pe noapte.
Cartea doamnei Zambolini nu e propriu-zis o biografie, ea nu respectă nicio ordine cronologică, ci mai mult un mozaic alcătuit aparent la întâmplare, după un adevărat pelerinaj făcut în Calcutta, San Francisco, Roma, Tirana şi Palermo, pe urmele femeii cele mai celebre din lumea de la data respectivă.
La sfârşitul anului 1928, Agnes Ganxhe Bojaxhiu (cu numele religios Maria Tereza a Pruncului Isus) a sosit în portul bengalez ca misionară a Surorilor de Loreto. Timp de douăzeci de ani le-a predat domnişoarelor din famiile bune istoria şi catehismul, dar nu a putut face abstracţie de boala, mizeria şi lipsa de speranţă din jurul ei, aşa că a lepădat veşmântul monahal în favoarea sari-ului femeilor sărace şi, cu doar 50 de rupii în buzunar, a coborât printre oamenii simpli cărora le va dedica întreaga viaţă, văzând, în figura fiecărui suferind, chipul lui Iisus.

Şi totuşi, de unde numele acestei cărţi? Există mii de citate din cele spuse de călugăriţă într-un moment sau altul. E de-ajuns să dăm o căutare pe internet ca să le aflăm. E simplu; iată ce obişnuia să spună despre propria-i persoană: Continuare »

N. RED.: « A patra cronică semnată de cititori; îndrăgita colaboratoare permanentă a Zia®ului de la 5 – v. mai sus, imediat sub titlu, pe manşetă: “Scris de: …” –, dar şi a rubricii: “Voilà de vezi”, s-a specializat în acest tip de articole, spumoase note de lectură. Se pare că atunci când cronicarul este – la rândul său – şi scriitor, rezultatul devine surprinzător de bun! »

Încă nu sunt sigură dacă îmi place sau nu Ian McEwan. Prima carte scrisă de el și citită de mine, Amsterdam, mi s-a părut cam fără sare și piper. Grădina de ciment m-a prins mai mult din cauza morbidității ei, fiind vorba de niște frați incestuoși care sfârșesc prin a fi și criminali pentru a-și apăra stilul de viață neortodox. Ispășire m-a înduioșat prin povestea tragică de viață și iubire, apoi m-a nedumerit prin ruperea de ritm și plonjarea în universul noroios al celui de-al doilea război mondial, ca la final să înțeleg resortul ascuns al personajului principal, o scriitoare celebră. O carte fracturată, dar care și-a împlinit menirea: aceea de a rămâne în memoria cititorului măcar și ca o idee vagă, dacă nu ca și ceva de referință, astfel încât, atunci când am văzut filmul făcut după ea, mult timp după ce citisem romanul, mă minunam cât de isteață sunt încât știam ce va urma.

Câinii negri sunt altfel. Aparent e o carte autobiografică. Nu am de unde verifica dacă e așa sau nu, dar începe cu un preambul destul de lung, care explică fascinația autorului pentru părinții soției lui, pe care îi descoase încercând să le scrie istoria. Cartea este, în esență, povestea unei iubiri măcinate de viziunea diferită asupra lumii a protagoniștilor. Continuare »

N. RED.: « A treia cronică semnată de cititori; colaboratoarea deja permanentă a Zia®ului de la 5 – v. mai sus, imediat sub titlu, pe manşetă: “Scris de: …” –, dar şi a rubricii: “Voilà de vezi”, s-a specializat în acest tip de articole. Se pare că atunci când cronicarul este – la rândul său – şi scriitor, rezultatul devine surprinzător de bun! »

Aţi citit “Rămăşiţele zilei”? Dar filmul, l-aţi văzut? Cu un Anthony Hopkins de zile mari, ca de obicei, şi o Emma Thompson care te face să uiţi cât e de antipatică în viaţa de zi cu zi. Atunci s-ar putea să vă placă şi culegerea de nuvele a lui Kazuo Ishiguro intitulată: Nocturne. Cinci poveşti despre muzică şi amurg. Că e vorba despre muzică în fiecare dintre ele (scriitorul fiind şi chitarist în realitate), nu e nicio îndoială atâta timp cât eroii lor sunt aproape toţi instrumentişti. Nu dintre cei ce strălucesc pe marile scene, ci meseriaşi cinstiţi, care-şi câştigă traiul ciupind corzile chitarei şi/sau violoncelului sau suflând în saxofon. Dar amurg? Oare de ce? Să vedem!

În Un baladist de altă dată, e vorba de un cuplu de vârstă mijlocie care hotărăşte să se despartă, în ciuda faptului că eroii încă se iubesc. El: cântăreţ aflat pe panta descendentă a succesului, pe care speră s-o urce din nou apelând la un artificiu folosit de alţii din ”şoubiz”, adică schimbarea soţiei cu una mai tânără şi mai ochioasă. Ea: o campioană a supravieţuirii la Hollywood, unde unele tinere sunt educate în unicul scop de a-şi găsi un soţ celebru şi bogat. Ca semn final de iubire, viitorul fost soţ îi dedică o serenadă, la Veneţia, ajutat de un chitarist polonez care cântă cu diverse formaţii, în cafenelele din Piaţa San Marco.

A doua: Fie ploaie, fie soare. Ei, pe asta o las pentru la sfârşit, că tare mi-a mai plăcut! Continuare »

Programat:
N. RED.: « Semnalez apariţia celei de-a doua cronici semnate de cititori; colaboratoarea deja permanentă a Zia®ului de la 5 – v. mai sus, imediat sub titlu, pe manşetă: “Scris de: …” –, dar şi a noii rubrici: “Voilà de vezi”, s-a specializat în acest tip de articole. Se pare că atunci când cronicarul este – la rândul său – şi scriitor, rezultatul devine de-a dreptul spectaculos! »

Hanif Kureishi. Never heard of him, deşi aflu de pe internet că e un scriitor, scenarist şi dramaturg celebru al Angliei zilelor noastre. Am găsit totuşi în bibliotecă o carte a lui: “Intimitate şi alte povestiri”. Nu ştiu s-o fi cumpărat eu; poate că am primit-o cadou cândva. Oricum, titlul sună bine, aşa că am citit-o. Asta, după ce încercasem un roman autohton, scris de o femeie. N-o să dezvălui titlul şi numele autoarei pentru că nu-mi place să fiu rea. Oricum, important e că nu merită să-mi pierd timpul cu el şi, mai ales, pe al vostru în caz că m-aş fi decis să scriu despre el.

Deci, Intimitate. Subiectul poate fi rezumat într-o frază: un bărbat de vârstă mijlocie se hotărăşte să-şi părăsească partenera şi pe cei doi copii pentru o alta. Ca gen, aş încadra-o la nuvele, dar totodată poate fi considerat şi un roman foarte scurt. Impresia pe care mi-a lăsat-o lectura lui este aceea că navighez deasupra unei suprafeţe accidentate, din care nu reuşesc să vizualizez decât o parte a detaliilor. Mă întorc atunci din drum, recitesc un fragment, încercând să pătrund în profunzime, în cute şi crevase, uneori în mlaştină. Câteodată reuşesc; alteori, curiozitatea mă împinge să sar peste detalii şi să merg mai departe. Dar nu pentru mult timp, pentru că mă ruşinez de superficialitatea mea, aşa că revin la cele insuficient aprofundate, spre lămurire completă. Senzaţia cu care rămân este că va trebui s-o reiau, mai ales pentru părţile pentru care n-am avut receptori la prima lectură. Continuare »

N. RED.: « Profit de ocazie să salut apariţia unui nou colaborator permanent al Zia®ului de la 5 – v. mai sus, imediat sub titlu, pe manşetă: “Scris de: …”, dar şi a noii rubrici: “Voilà de vezi”, specializată în cronici/recenzii primite de la cititori. Cu atât mai mult, atunci când cititorul este – la rândul său – şi scriitor, rezultatul poate fi de-a dreptul spectaculos! »

Autorul acestui roman mi-a fost recomandat, într-un e-mail, de Mihaela. Vorbea despre el în termeni entuziaşti, aşa că am luat-o de bună şi m-am grăbit să-mi procur o carte scrisă de el (Eduardo Mendoza – Adevărul despre cazul Savolta). Dar ştiţi cum se întâmplă de obicei: una este ce-ţi propui şi alta este ce faci, aşa că am purtat-o după mine o vacanţă întreagă până când am reuşit s-o deschid. Primele pagini merg dificil, din cauza numelor spaniole destul de lungi, care îngreunează identificarea personajelor. Mai ales că avem de-a face cu destul de multe, nu doar cu unul-două. În plus, lectura te prinde anevoie şi din cauza formatului de tip colaj, a alternării fragmentelor narate de către autor cu cele povestite de către personajul principal, cu fragmente din declaraţiile date de el unui judecător newyorkez, cu articole din ziare şi părţi din rapoarte poliţieneşti.
Aparent, e un policier de început de secol trecut. Destul de departe de ritmul celor cu care ne-am obişnuit în ultimul timp, pentru că se desfăşoară într-o societate şi un interval de timp în care informaţia se transmite greoi, sincopat, în parte datorită mijloacelor tehnice precare, dar şi din pricina tulburărilor sociale ale epocii descrise.

Povestea în sine e destul de alambicată, dar -odată intrat în miezul ei- te prinde într-atât încât nu-ţi vine să laşi cartea din mână până nu-i descâlceşti iţele. Continuare »