«Scriitorii fac literatura naţională, iar traducătorii fac literatura universală.» ~ Jose Saramago
Am auzit zilele trecute o persoană respectabilă afirmând că părintele literaturii universale este Goethe. Iniţial am fost intrigat, nu am înţeles ce vrea să spună, dar nici nu am avut ocazia de a cere explicaţii. Ajuns acasă, am încercat să elucidez, de unul singur, misterul afirmaţiei.
După ce am “săpat” puţin, am ajuns la o concluzie care, cel puţin aparent, pare logică. Cândva în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Goethe a folosit – pentru întâia oară, se pare – termenul “Weltliteratur”, pe care s-a construit ulterior conceptul de Literatură Universală.
Povestim şi cântăm de-acel conte cu drag
Ce-odat locuit-a castelul,
Azi când un nepot al fericelui moșneag
Îl face pe însurățelul.
(Fragment din “Cântec de nuntă”, de Goethe, tradus în limba română de Mihai Eminescu)
1. Începuturile
Prima limbă scrisă (în accepţiunea modernă, cu cuvinte întregi) a fost cea sumeriană. Acum cinci milenii şi jumătate, “textele” erau cioplite în piatră; abia pe la 3100 î.Hr. au fost inventate tăbliţele şi cilindrii din lut ars — pe care le putem numi, cu oarecare indulgenţă, primele cărţi.
Continuare »
