«Alice este surprinsă, dă conţinutul paharului pe gât fără să ciocnească, se uită în ochii lui ca şi cum l-ar vedea pentru prima dată, apoi întinde paharul să-i fie umplut. Nu mai tremură, dar îşi întinde cămaşa bărbătească pe care o poartă ca să-şi acopere genunchii. La al treilea pahar, cum el îl ţine în dreptul unei raze de soare, ca să se joace cu culorile proiectate pe perete, ea, din proprie iniţiativă, ciocneşte cu el paharul, îl dă pe gât la fel de repede şi se înmoaie brusc, îl priveşte cu dragoste, cu o căldură fără nici un comentariu ascuns, fie el erotic sau matern.» ~ fragment din romanul “Vorbind cu surzii”, de Vlad T. Popescu
1.
Fluturele zboară dezordonat în conul de lumină format de razele soarelui care pătrund printr-o fereastră înaltă. Pentru o clipă, pare singura fiinţă vie rămasă pe pământ, apoi în conul de lumină se ridică fuiorul de fum al lumânării ţinute în mână de preotul transfigurat şi transpirat care, după ce inspiră adânc, descoperind parcă lumina orbitoare, reia slujba, spărgând tăcerea. Continuare »
Programat:
Dupa cum v-am promis, revin cu un nou fragment din cartea profesorului Horia Patrascu, Despre urât şi alţi demoni. Reflecţii şi exclamaţii. «O scriere plină doar de exclamaţii, produsă de o înţelepciune a vociferării…»
«Dacă omul îşi datorează existenţa maimuţei, atunci în mod sigur, nu maimuţei în curs de dezvoltare, nu maimuţei evoluţioniste, cea care încearcă să se depăşească dând naştere unui urmaş superior trebuie să-i fie recunoscător, ci, dimpotrivă, unei aberaţii genetice, care doar maimuţărea maimuţa. Unui pui de maimuţă fără blană, cu câteva smocuri de păr, cu grave deficienţe de instinctualitate (echivalentul oligofreniei), care nu prea putea să se ţină în patru picioare, cu urechile atrofiate şi care, în loc să ţipe cu toată gura semnale, emite nişte sunete monotone şi foarte slabe. Dacă ne-am imagina corespondentul unui asemenea mutant în lumea noastră, umană, ne-am îngrozi. Nu trebuie să ne mai întrebăm de ce nu mai evoluează omul, de ce se lasă aşteptat de atâta vreme un supraom. Poate că a apărut de mai multe ori, dar l-am pus în borcan, în formol, convinşi că natura nu suportă anomalii, noi, urmaşii unei maimuţe degenerate.»
[ Cititi aici fragmentul ]
Comments Off on Despre urât si alti demoni ~ (pag. 34-50)
Inspirat din primul comentariu de la articolul de ieri, revin cu acelasi subiect din urmatorul motiv:
Sunt aproape sigur (la aceasta ora nu am confirmarea autorului) ca Despre urât si alti demoni. Reflectii si exclamatii nu se mai gaseste de mult in librarii. In afara de faptul ca este o carte care merita cu prisosinta a fi citita la (aproape) orice varsta, chiar si prezentarea facuta de mine devine mai inteligibila din momentul in care faceti cunostinta cu textul. Si atunci am decis sa va ofer un foarte scurt fragment, primele 11 pagini ale cartii, iar in momentul in care voi avea acordul domnului profesor Horia Patrascu am sa revin cu diferenta.
«Gândul este mai real decât faptul. Aşteptarea morţii mă înfioară mai tare decât întâmplarea acesteia. Anticipată, o nenorocire este cu mult mai greu suportabilă decât realizarea ei. La fel, o bucurie este mai intensă închipuindu-mi un eveniment fericit faţă de aceea încercată la producerea lui. Rememorată, viaţa îmi apare cu mult mai vie decât atunci când am trăit-o în prezent. Remuşcarea ne dezvăluie culpa ascunsă într-o acţiune pe care am săvârşit-o fără nici o strângere de inimă.»
[ Cititi aici fragmentul ]
P.S. In mod exceptional saptamana aceasta, Versurile de joi vor fi publicate… vineri!
P.P.S. Cu scuzele de rigoare, trebuie sa modificam din nou data: Versurile de joi vor aparea doar sambata!
UPDATE: Am primit acordul autorului sa public in Zia®ul de la 5 fragmente din carte.
«Dacă omul îşi datorează existenţa maimuţei, atunci în mod sigur, nu maimuţei în curs de dezvoltare, nu maimuţei evoluţioniste, cea care încearcă să se depăşească dând naştere unui urmaş superior trebuie să-i fie recunoscător, ci, dimpotrivă, unei aberaţii genetice, care doar maimuţărea maimuţa. Unui pui de maimuţă fără blană, cu câteva smocuri de păr, cu grave deficienţe de instinctualitate (echivalentul oligofreniei), care nu prea putea să se ţină în patru picioare, cu urechile atrofiate şi care, în loc să ţipe cu toată gura semnale, emite nişte sunete monotone şi foarte slabe. Dacă ne-am imagina corespondentul unui asemenea mutant în lumea noastră, umană, ne-am îngrozi. Nu trebuie să ne mai întrebăm de ce nu mai evoluează omul, de ce se lasă aşteptat de atâta vreme un supraom. Poate că a apărut de mai multe ori, dar l-am pus în borcan, în formol, convinşi că natura nu suportă anomalii, noi, urmaşii unei maimuţe degenerate.»
