Dacă ai ceva original de spus despre om, ai toate şansele să fii autorul unei opere care să rămână peste timp. (Vlad T. Popescu)

Textul a fost preluat de pe site-ul GoodMorning.RO, cu acordul administratorului paginii şi prin bunăvoinţa autorului, Vlad T. Popescu:

Nu-i scriitor care să nu viseze că opera lui va rămâne interesantă şi apreciată peste ani, peste mulţi ani, chiar şi atunci când lumea lui va fi dispărut, limba în care a scris va fi fost uitată, iar accesul către paginile scrise va fi posibil doar prin traduceri. (Aşa cum şi accesul la Shakespeare este, de fapt, posibil astăzi doar în urma traducerii din engleza veche în engleza contemporană.)

Când farmecul limbii este miza textului, el singur nu poate asigura eternitatea, chiar dacă suntem la prima apariţie a unor cuvinte celebre. Eventual rămân acestea, traduse cât se poate de bine, mereu retraduse, dar opera, ca ansamblu, dispare. Deci Shakespeare nu-i neperisabil doar din cauza lui ”O, slăbiciune, numele tău e femeie!”.

Când lumea ta moare, detaliile vieţii cotidiene pot da un farmec oarecare, dar opera literară nu-şi propune să fie doar o cronică, iar interesul pentru cronici este limitat la un cerc restrâns, nu putem numi operă nepieritoare un text care doar aruncă o lumină asupra unui univers dispărut. Dacă-l citesc pe Balzac, nu o fac pentru a afla detalii despre cum se circula prin Paris.

Când privirea autorului este orientată către un viitor îndepărtat, iar nu avem garanţia operei nepieritoare pentru că nimic nu-i mai perisabil, de fapt, decât anticipaţia (atunci când este strict o speculaţie asupra ştiinţei şi tehnologiei, fie aceasta ştiinţă reală sau umanistă). Viitorul este un subiect fierbinte azi, nu în viitorul imaginat. Recitesc ”2001: o odisee spaţială” deşi nu mi-a spus nimic despre anul 2001 nici atunci şi nu-mi mai spune nici astăzi, când viitorul a trecut.

Când personajul principal este real şi rămâne el, prin faptele lui, interesant peste secole, iar nu avem garanţia perenităţii pentru că întotdeauna pe cititor îl va interesa mai degrabă perspectiva contemporană asupra evenimentului istoric, nu fresca realizată încă sub imperiul evenimentelor. ”Napoleon Bonaparte”, drama lui Dumas tatăl, din 1831, mă interesează mai puţin decât seria lui Max Gallo, care şi ea va spune puţin peste un secol.

Cred că perenitatea este oferită doar de ceea ce opera poate oferi realmente interesant despre om, despre emoţiile, sentimentele, pulsiunile, motivaţiile lui, indiferent de timp şi loc, dincolo de detalii şi decor. O nouă perspectivă asupra arhetipului, o nouă evaluare a acestuia va face mereu diferenţa, chiar dacă nu se bazează pe cea mai frumoasă metaforă. Este ceea ce oferă, de fapt, şi Shakespeare, şi Balzac, şi toţi cei care pot fi trecuţi pe lista autorilor care au dat măcar o operă neperisabilă.

Dacă ai ceva original de spus despre om, ai toate şansele să fii autorul unei opere care să rămână peste timp. Dacă înlocuieşti preocuparea faţă de om cu orice altă temă, oricât de spectaculoasă şi vandabilă la momentul scrierii, aceasta va deveni, în timp, un lest care va duce opera pe fundul oceanului, acolo unde putrezesc toţi cei condamnaţi pentru orgoliul de a fi considerat că omul nu-i suficient de spectaculos pentru ei.