Din ciclul Cuvinte şterse de praf:
PANTÚM, pantumuri, s. n. Specie fixă a poeziei lirice, în care al doilea și al patrulea vers dintr-un catren formează primul și al treilea vers din catrenul următor. [Pl. și: pantume] – Din fr. pantoum.
Sursa: DEX 98
pantúm s. n., pl. pantúmuri/pantúme
Sursa: Dicţionar ortografic
Sunt total de acord cu aplicarea etichetei de “organism viu” oricărei limbi moderne. Lăsând la o parte (deocamdată) implanturile cu barbarisme inutile, în principiu sunt de acord şi cu procesul de modernizare continuă la care este supusă limba, mai ales cea vorbită. În acest context neaşteptat de dinamic, avem datoria (chiar patriotică aş zice) de a “şterge de praf”, de a prezerva şi arhiva întreg fondul naţional de cuvinte. Amplificând puţin, aş combina două dintre zicerile unor mari români:
nici a urmaşilor voştri, ci a urmaşilor urmaşilor voştri!
După părerea mea, academicienii nu vor ajunge prea curând la un consens privind raportul dintre vocabularul activ (totalitatea cuvintelor frecvent folosite) şi întregul lexic al limbii române. Circa 20% (procent susţinut de majoritatea specialiştilor) mi se pare suficient de realist, foarte apropiat de realitate. “Cuvântul care innobilează” a fost proiectat pentru a vă readuce în atenţie cuvinte-matcă ale limbii române aflate în marea masă a celorlalte 80%.
Rubrica este realizată cu ajutorul DEX online (citiţi aici mai multe detalii despre Proiectul DEX online), de unde sunt preluate definiţiile. (Copyright ©2004-2010 DEX online. Copierea definiţiilor este permisă sub licenţa GPL)
Dan Costinas
de Cincinat Pavelescu
Clipesc miimile de stele p-un cer senin şi liniştit,
E mult mai rece al tău suflet chiar decât marmura cea sură,
Tu nu mai vei iubi atâta, fiindcă iubind ai suferit,
Clipesc miimile de stele p-un cer senin şi liniştit,
Se iau cu aştrii vii la-ntreacăt fosforescenţii viermişori,
Tu nu mai vei iubi atâta, fiindcă iubind ai suferit.
Vai! cerul e făcut să fie când de lumină, când de nori.
Se iau cu aştrii vii la-ntreacăt fosforescenţii viermişori;
Întoarnă firea-nduioşată un cor divin d-un farmec rar,
Vai! cerul e făcut să fie când de lumină, când de nori,
Şi se iubeşte şi se plânge, iar celelalte-s în zadar.
Întoarnă firea-nduioşată un cor divin d-un farmec rar;
Şi tot vibrează, iar ecoul răpeşte marmura cea sură,
Şi se iubeşte şi se plânge, iar celelalte-s în zadar!
Privighetorile pădurii se zbenguiesc prin frunzătură.
Timbru
de Ion Barbu
Cimpoiul veşted luncii, sau fluierul în drum
Durerea divizată o sună-ncet, mai tare…
Dar piatra-n rugăciune, a humei despuiare
Şi unda logodită sub cer, vor spune – cum?
Ar trebui un cântec încăpător, precum
Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;
Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare
Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.
Armonie în amurg
de Charles Baudelaire
E vremea când pe lujer, în seara ce se stinge
Vibrează-asameni unei cădelniţi orice floare;
Acum parfum şi sunet de-a valma-ncep să zboare,
Vals trist şi moleşeală ce farmecă şi-nfrânge!
Vibrează-asameni unei cădelniţi orice floare;
Vioara ca un suflet pe care-l chinui, plânge;
Vals trist şi moleşeală ce farmecă şi-nfrânge!
Frumos şi grav e cerul ca bolta din altare.
Vioara ca un suflet pe care-l chinui, plânge;
Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare!
Frumos şi grav e cerul ca bolta din altare;
Şi soarele în zare s-a înecat în sânge…
Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare
Vestigii luminoase din vremi trecute strânge!
Şi soarele în zare s-a înecat în sânge…
În mine amintirea-ţi e-o lacră cu odoare!
(traducere de Alexandru Philippide)