Seducătoarea neseducătoare

N. RED.: « Prima în 2011, iar din toate timpurile cea de-a şasea, cronică semnată de cititori; îndrăgita colaboratoare permanentă a Zia®ului de la 5 – v. mai sus, imediat sub titlu, pe manşetă: “Scris de: …” –, dar şi a rubricii: “Voilà de vezi”, s-a specializat în acest tip de articole: interesante, documentate şi spumoase note de lectură. Constat încă o dată că am intuit bine: atunci când cronicarul este – la rândul său – şi scriitor, rezultatul devine surprinzător de bun! »

Am terminat-o, în sfârşit. Seducătoarea din Florenţa. Nu cred că mi-a mai luat nicio altă carte de dimensiunea ei (360 de pagini) atâta timp s-o citesc. E clar, iubirea mea pentru Salman Rushdie începe să se învechească, să-şi piardă din intensitate şi prospeţime. Într-un timp, urmăream orice nouă apariţie editorială a lui şi mă aruncam asupra ei cu poftă, nelăsându-mă până când nu citeam şi ultimul cuvânt, după care aş fi vrut să mai continue încă… De data asta însă, am simţit o oarecare saţietate încă de la primele capitole. Rushdie nu e atât un romancier cât un povestitor neîntrecut. O Şeherezada fără motivaţie. Dacă cea din urmă folosea nararea unor întâmplări ca să rămână în viaţă, Salman R. recurge la asta doar de dragul de a ne menţine treaz interesul faţă de scrierile lui. Însă nu întotdeauna am chef de istorisirile lui, mai ales când se petrec mereu şi mereu în acelaşi spaţiu al Hindustanului. De data această însă, simţind şi el că lumea începe să fie sătulă de asta, şi-a extins acţiunea poveştii asupra unei Florenţe a decadenţei, a luptelor religioase şi pentru supremaţie. Ceva mi s-a părut oarecum fals în toată strădania asta a lui. Parcă vedeam unul dintre numeroasele filme dedicate acelor timpuri şi locuri… Un fel de Fellini mai puţin nemilos cu detaliile scabroase; oricum, destul de superficial şi neconvingător, deşi omul s-a străduit să pară totul veridic.

La Copiii din miez de noapte am fost până la sfârşit captivă a universului imaginat de el. Ruşinea m-a entuziasmat de-a dreptul. Ultimul suspin al maurului şi Pământul de sub tălpile ei s-au ridicat şi ele la înălţimea aşteptărilor. Grimus, romanul lui de debut, m-a contrariat puţin, Shalimar clovnul m-a făcut să mi se redeştepte interesul pentru scriitura lui, iar Harun şi marea de poveşti, precum şi Furie, deşi excelent scrise, mi s-au părut mai puţin atrăgătoare din punctul de vedere al unui cititor îndrăgostit de autorul Versetelor satanice. Apropos, nu ştiu de ce aveam impresia că acestea din urmă ar trebui să fie poezii; poate că din cauza titlului; în realitate, e tot o poveste alambicată, cu iz oriental şi întorsături neaşteptate de situaţii. Şi nici blasfemiatoare din cale afară pentru musulmani nu mi s-a părut a fi, ceea ce mă face să cred că ayatolahul ăla care a pus preţ pe capul lui în urma apariţiei cărţii nici n-a citit-o.

Pe scurt, îl consider un fail. Prea înzorzonat, dificil de urmărit şi neverosimil (deşi la sfârşitul romanului e o listă de câteva zeci de lucrări istorico-geografice pe care le-a consultat înainte sau în timpul scrierii cărţii). Nici măcar faptul că îi alocă lui Vlad Ţepeş un loc destul de consistent în economia poveştii nu mi-a dat satisfacţie. Cine ştie, poate că traversez eu o perioadă mai opacă, mai închisă la mesajul rushdian. Sau poate că toţi scriitorii se epuizează la un moment dat… Nimeni nu poate fi genial şi inspirat tot timpul.

Melania Bancea, ianuarie 2011