«Pâinea hrăneşte trupul, iar florile sunt hrană pentru suflet.» ~ Verset din Coran
Anul trecut am rezervat 51 de zile – de regulă cea de-a patra din fiecare săptămână, cu mici excepţii scuzabile –, pentru realitatea exprimată în stihuri: în fiecare joi v-am spus că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi şi suflete, altele în mai puţine. În schimb, în oricare altă zi m-am bucurat atunci când: m-aţi contrazis, m-aţi completat ori, pur şi simplu, aţi propus Versurile de joi pentru săptămânile următoare.
După regula agreată deja de mai bine de un an, recomand câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. FLORILE reprezintă corolatul laitmotiv al zilei.
Versurile îmi par într-atât de proaspete şi actuale, de parcă ar fi fost scrise alaltăieri, nu cu fix 80 de ani în urmă:
de Tudor Arghezi
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut –
Sau nu o mai am cunoscut.
Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.
Floare-albastră
de Mihai Eminescu
– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
– Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
. . . . . . . . . . . . . .
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!
Odă simplisimei flori
de Lucian Blaga
Păpădie, ecumenică floare,
după a ta aurie ardoare
– pe nescrisele file –
anul îşi hotăreşte fericitele zile.
De un pëan te-nvredniceşti,
tu, neluată în seamă, floare de rând.
Sămânţă să faci pe pământ
e tot ce doreşti. Alt gând nu porţi.
Dar înfloreşti şi asfinţeşti
alcătuind o aureolă de sfânt.
Ghiocelul
de Otilia Cazimir
Spre sfarsit de iarna grea,
De sub patura de nea,
S-a ivit un ghiocel.
Aninat ca de cercel,
Intr-un varf de firicel.
Ghiocelul clopotel!
El a dat de veste, el,
Ca dorita primavara,
A venit din nou in tara,
Cu caldura si cu soare,
Pentru fiecare floare.
Cum am făcut primăvară
Dintr-o rază de soare,
Ce mângâia o floare,
Am făcut o baghetă fermecată
Şi-am transformat grădina toată.
Am pus muguraşi în copăcei,
Am colorat mulţi, mulţi clopoţei,
Am aranjat iarba în peticele
Şi am presărat-o cu floricele:
Aici lalele, dincolo zambiluţe,
Printre ele, fluturaşi şi albinuţe,
Şi, neapărat, în colţuri, ghiocei,
Peste toate, un cor de cintezoi.
De peste mări şi ţări,
Am chemat berze şi cocori,
Am rugat soarele să zâmbească
Şi pământul să-l încălzească.
Am scărmănat cerul, de nori l-am scuturat,
În albastru intens l-am colorat,
Am plouat cu gărgăriţe
Şi le-am rugat pe vrăbiuţe
Să dea şfară-n ţară
Că am făcut PRIMĂVARĂ!
– despre FLORI –
de Hose Pablo
astăzi am plâns f. mult
doar florile au ştiut să mă înţeleagă
frumuseţea şi gingăşia vieţii
îmi aduc mereu aminte de tine
femeia mea
şi
cerurile vor sfârşi credinţa se va termina noi vom sfârşi
toate muzicile şi poeziile vor arde
în focuri imense
mari cât dragostea mea
cât iubirea mea de necuprinse
… Dumnezeu va merge spre mine
să-mi aducă o floare
şi mirosul ei
va fi atât de superb
încât îmi voi aminti de tine .
Florile ce ţi le-am dat
de Cincinat Pavelescu
Florile ce ţi le-am dat
S-au uscat!
Vorbele ce ţi le-am spus
Au apus!
Parcul unde mă plimbai
Ca-ntr-un rai,
De bătrân şi veştejit
A murit.
Numai doru-mi fără glas
A rămas!
El sub geamul tău în zori
Pune flori,
Ca să simţi că-n toamna rea,
Ce cădea,
Îţi trimit din depărtări
Sărutări!