« I can understand why those primitive desert people think a camera steals their soul. It is unnatural to see yourself from the outside. » ~ Nigella Lawson
În 2010 am rezervat cincizeci şi una de zile – de regulă cea de-a patra din fiecare săptămână, cu mici excepţii scuzabile –, pentru realitatea exprimată în stihuri: în fiecare joi v-am spus că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi şi suflete, altele în mai puţine. În schimb, în oricare altă zi m-am bucurat atunci când: m-aţi contrazis, m-aţi completat ori, pur şi simplu, aţi propus Versurile de joi pentru săptămânile următoare.
După regula agreată deja de mai bine de un an, recomand câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. PUSTIETATEA este neumblatul laitmotiv al zilei.
Pentru astăzi am ales o foarte scurtă poezie pe care am regăsit-o de curând şi pe care o împărtăşesc cu mare plăcere; versurile îmi par într-atât de proaspete şi actuale, de parcă ar fi fost scrise alaltăieri, nu cu mai multe decenii în urmă:
de Octavian Paler
are dacă o atingi pe obraz
sunetul unor paşi care pleacă.
In the Desert
by Stephen Crane
In the desert
I saw a creature, naked, bestial,
Who, squatting upon the ground,
Held his heart in his hands,
And ate of it.
I said, “Is it good, friend?”
“It is bitter – bitter”, he answered,
“But I like it
Because it is bitter,
And because it is my heart.
Lacustra
de George Bacovia
De-atatea nopti aud plouand,
Aud materia plangand…
Sunt singur, si ma duce-un gand
Spre locuintele lacustre.
Si parca dorm pe scanduri ude,
In spate ma izbeste-un val –
Tresar prin somn, si mi se pare
Ca n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se intinde,
Pe-aceleasi vremuri ma gasesc…
Si simt cum de atata ploaie
Pilotii grei se prabusesc.
De-atatea nopti aud ploand,
Tot tresarind, tot asteptand…
Sunt singur, si ma duce-un gand
Spre locuintele lacustre…
Hieroglifa
de Nichita Stanescu
Ce singuratate
sa nu întelegi întelesul
atunci când exista înteles.
Si ce singuratate
sa fii orb pe lumina zilei, –
si surd, ce singuratate
in toiul cântecului.
Dar sa nu-ntelegi
când nu exista înteles
si sa fii orb la miezul noptii
si surd când linistea-i desavârsita, –
o, singuratate a singuratatii!
Singurătate
de Mihai Eminescu
Cu perdelele lăsate,
Şed la masa mea de brad,
Focul pâlpâie în sobă,
Iară eu pe gânduri cad.
Stoluri, stoluri trec prin minte
Dulci iluzii. Amintiri
Ţârâiesc încet ca greeri
Pintre negre, vechi zidiri,
Sau cad grele, mângâioase
Şi se sfarmă-n suflet trist,
Cum în picuri cade ceara
La picioarele lui Crist.
În odaie prin unghere
S-a ţesut păinjeniş
Şi prin cărţile în vravuri
Umblă şoarecii furiş.
În această dulce pace
Îmi ridic privirea-n pod
Şi ascult cum învelişul
De la cărţi ei mi le rod.
Ah! de câte ori voit-am
Ca să spânzur lira-n cui
Şi un capăt poeziei
Şi pustiului să pui!
Dar atuncea, greeri, şoareci,
Cu uşor-măruntul mers,
Readuc melancolia-mi,
Iară ea se face vers.
Câteodată… prea arare…
A târziu când arde lampa,
Inima din loc îmi sare
Când aud că sună cleampa…
Este Ea. Deşarta casă
Dintr-o dată-mi pare plină,
În privazul negru-al vieţii-mi
E-o icoană de lumină.
Şi mi-i ciudă cum de vremea
Să mai treacă se îndură,
Când eu stau şoptind cu draga
Mână-n mână, gură-n gură.
Singur
de George Bacovia
Potop, cad stele albe de cristal
Şi ninge-n noaptea plină de păcate ;
La vatră-n pară ce abia mai bate —
Azi, a murit chiar visul meu final.
Şi ninge-n miezul nopţii glacial…
Şi tu iar tremuri, suflet singuratec, —
Pe vatră-n pară slabă, în jăratec, —
Încet, cad lacrimi roze, de cristal.
Nu regret, nu ma jelesc, nu strig
de Serghei Esenin
Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig
Nu voi mai fi tânăr niciodată.
N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum
Inimă răcită prea devreme
S-o pornesc din nou la drum
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.
Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii
Şi pierdutul prospeţimii har
Cu vioiul clocot al simţirii!
În dorinţi incep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar viaţă?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.
Toţi suntem vremelnici pentru veci
Rar ning fragii frunzele deşarte…
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.
Singurătate, nu te-am voit
de George Bacovia
Cumplit
E golul singurătăţii!
Sunt ucisul ei…
Singurătatea?
Povara tăcerilor
Sfăşiate de suspine…
Singurătatea…
Ochiul tău
Priveşte îngheţat
În ochiul gândului
Neîmpărtăşit…
Singurătate,
Nu te-am voit!
Viaţa – haină –
M-a dăruit ţie.
Tu m-ai cerut
Vieţii
– Prizonierul tău –
Singurătate…
Oamenii…
Cum i-am iubit…
Dar ei
Nu m-au voit.
Din singurătatea
Vieţii
În singurătatea
Morţii, şi nimeni
Nu înţelege
Acest adânc…
Poeţi, evitaţi
Singurătatea.
Între oameni
E viaţa…
Egipetul
de Mihai Eminescu
Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur,
Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc şi aur;
Pe-al lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc,
Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,
Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng.
Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese,
Păsări îmblânzite-n cuiburi distind penele alese,
Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor.
Înecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte-izvoară,
Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară
Către marea liniştită ce îneacă al lui dor.
De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi ţări ferice;
Memfis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice,
Mur pe mur, stâncă pe stâncă, o cetate de giganţi –
Sunt gândiri arhitehtonici de-o grozavă măreţie!
Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,
I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanţ
Şi să pară răsărită din visările pustiei,
Din nisipuri argintoase în mişcarea vijeliei,
Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald
Ş-aruncat în depărtare… Colo se ridic’ trufaşe
Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe,
Racle ce încap în ele epopeea unui scald.
Se-nserează… Nilul doarme şi ies stelele din strungă,
Luna-n mare îşi aruncă chipul şi prin nori le-alungă.
Cine-a deschis piramida şi-năuntru a intrat?
Este regele: în haină de-aur roş şi pietre scumpe,
El intră să vad-acolo tot trecutul. – I se rumpe
Al lui suflet când priveşte peste-al vremurilor vad.
În zadar guvernă regii lumea cu înţelepciune,
Se-nmulţesc semnele rele, se-mpuţin faptele bune;
În zadar caut-al vieţii înţeles nedezlegat.
Iese-n noapte… ş-a lui umbră lungă-ntins se desfăşoară
Pe-ale Nilului lungi valuri. – Astfel pe-unde de popoară
Umbra gândurilor regii se aruncă-ntunecat.
Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,
Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde
Par a fi snopuri gigantici de lungi suliţe de-argint,
Toat-a apei, a pustiei şi a nopţii măreţie
Se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăţie,
Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint.
Râul sfânt ne povesteşte cu-ale undelor lui gure
De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure,
Sufletul se-mbată-n visuri care-alunecă în zbor.
Palmii risipiţi în crânguri auriţi de-a lunei rază,
Nalţă zveltele lor trunchiuri.- Noaptea-i clară, luminoasă,
Undele visează spume, cerurile-nşiră nori.
Şi în templele măreţe, colonade-n marmuri albe,
Noaptea zeii se preumblă în vestmintele lor dalbe,
Şi al preoţilor cântec sună-n harfe de argint;
Şi la vântul din pustie, la răcoarea nopţii brună,
Piramidele din creştet aiurind şi jalnic sună
Şi sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt.
În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur.
Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de aur,
Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun.
El în mic priveşte-acolo căile lor tăinuite
Şi cu varga zugrăveşte drumurile lor găsite:
Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun.
Şi se poate ca spre răul unei ginţi efeminate,
Regilor pătaţi de crime, preoţimei desfrânate,
Magul, paza răzbunării, a citit semnul întors;
Ş-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,
Astupând cu el oraşe, ca gigantice sicriuri
Unei ginţi ce fără viaţă-ngreuia pământul stors.
Uraganu-acum aleargă pân’ ce caii lui îi crapă
Şi în Nil numai deşertul nisipişul şi-l adapă,
Aşternându-l peste câmpii cei odată înfloriţi.
Memfis, Teba, ţara-ntreagă coperită-i de ruine,
Prin deşert străbat sălbatec mari familii beduine,
Sorind viaţa lor de basme pe câmpie nisipiţi.
Dar ş-acum turburând stele pe-ale Nilului lungi unde,
Noaptea flamingo cel roşu apa-ncet, încet pătrunde,
Ş-acum luna arginteşte tot Egipetul antic;
Ş-atunci sufletul visează toat-istoria străveche,
Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche,
Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.
Ş-atunci Memfis se înalţă, argintos gând al pustiei,
Închegare măiestrită din suflarea vijeliei…
Beduini ce stau în lună, o minune o privesc,
Povestindu-şi basme mândre îmbrăcate-n flori şi stele
De oraşul care iese din pustiile de jele;
Din pământ şi de sub mare s-aud sunete ce cresc.
Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte;
Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte;
Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,
Ce cu-oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce
Sus în curţile din Memfis, unde-n săli lumină luce;
Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte pân-în zori.
Ozymandias
by Percy Shelley
I met a traveller from an antique land
Who said: “Two vast and trunkless legs of stone
Stand in the desert. Near them on the sand,
Half sunk, a shattered visage lies, whose frown
And wrinkled lip and sneer of cold command
Tell that its sculptor well those passions read
Which yet survive, stamped on these lifeless things,
The hand that mocked them and the heart that fed.
And on the pedestal these words appear:
`My name is Ozymandias, King of Kings:
Look on my works, ye mighty, and despair!’
Nothing beside remains. Round the decay
Of that colossal wreck, boundless and bare,
The lone and level sands stretch far away”.