Pledoarie pentru Absurd

Absurdul nu-i al meu si nici al vostru, nici al urmasilor vostri, ci al urmasilor urmasilor vostri!

Pe 28 martie am avut o revelatie: suntem un popor tare ciudat!
Imi veti spune ca nu este o noutate, desi nu stiti pe care dintre ciudatenii o am in vedere chiar acum.

Avem o memorie foarte selectiva, dar si un stil oribil de a-i respecta pe cei dragi numai dupa ce nu mai sunt printre noi. (Pentru ca atunci nu ne mai pot incurca ori critica?!) In plus, suferim si de o boala exotica, sa-i zicem “Cultul omagierilor” (Mostenire recenta?!)

Ce a fost pe 28 martie? S-au implinit 15 ani de când s-a stins din viata Eugène Ionesco (nascut Eugen Ionescu – din tata român si mama frantuzoaica). Nu ma feresc sa folosesc varianta frantuzita pentru ca la data trecerii in nefiinta, in 1994, acesta era numele lui.

Ce va fi pe 26 noiembrie? Se vor implini 100 de ani de când s-a nascut Eugen Ionescu la Slatina, in judetul Olt.
Pentru detalii utile, structurate pe capitole, va recomand sa cititi articolele din Wikipedia: cel in limba româna, dar si cele in engleza, franceza (in ciuda avertismentului) si germana — ca fiind cele mai bogate in amanunte. [Imaginea reprezinta un cadru dintr-o inregistrare facuta in 1961. Clic pe foto pentru a viziona filmul. Se remarca un extraordinar simt al umorului, o energie si o inteligenta iesite din comun.]

In ultimii ani s-a iscat un adevarat razboi (Absurd, ca orice razboi) al nervilor intre fiica Maestrului, Marie-France (ca mostenitoare a drepturilor de autor pentru intreaga opera) si unele institutii ori personalitati culturale din România. Opozitia doamnei Marie-France Ionesco se manifesta (imi place sa cred, pâna la proba contrarie) doar atunci când se doreste includerea pieselor tatalui sau in cadrul unor manifestari festiviste. “Ne amintim de el doar la aniversari si comemorari.”

Eugène Ionesco (n. Eugen Ionescu) nu mai este nici francez si nici român; el a devenit de mult Universal, apartine umanitatii fara frontiere (din New York la Ulan Bator si de la Oslo la Cape Town). Opera sa nu poate fi inteleasa si cunoscuta pe deplin daca se ignora vreuna dintre cele doua dimensiuni ale destinului Omului Ionescu (cea româneasca pe de o parte, in egala masura cu cea franceza pe de alta parte).
Departe de mine intentia de a fi “avocatul” vreunei parti.
Doar atât pot sa spun, si o afirm fara nicio ezitare, ca pentru mine personal, piesele – si in general scrierile – lui Eugène Ionesco (n. Eugen Ionescu) se situeaza pe acelasi loc onorabil cu cele ale lui Caragiale. Pentru noi, dar mai ales pentru urmasii urmasilor nostri este absolut vital sa-i citeasca pe amândoi acesti geniali autori nascuti in România.

Dan Costinas