The childhood shows the man, // As morning shows the day. ~ “Paradise Regained”, John Milton
Nu stiu daca v-am mai spus aici, dar oricum imi place sa repet: inainte de 1989 ma deranja mai putin faptul ca magazinele isi rânjeau rafturile goale catre clientii incruntati si cenusii care se mai incumetau sa le treaca pragul, sau ca mâncam salam cu soia, ci mai mult ca eram – deliberat – tinuti in intuneric (la propriu si mai ales la figurat). In aceasta “intunericeala” includ si imposibilitatea de a calatori liber. Visam sa pot lucra 11 luni ca un rob, astfel incât in a 12-a luna sa pot pleca oriunde, din Norvegia pâna in Africa de Sud si din SUA in Japonia (varianta lunga). Nu stiu daca sa pun aceasta dorinta apriga pe seama zodiei (guvernata de Neptun), a unei vieti anterioare (explorator) sau pur si simplu pe seama sutelor de lecturi cu care mi-am umplut timpul in lipsa unor alternative.
Incepând chiar cu vara anului 1990, precum canarul care a gasit intr-o buna zi usa coliviei deschisa, am tâsnit nerabdator si dornic de libertate. De atunci, nu a existat niciun an fara cel putin câteva sute de kilometri devorati cu o “sete” greu de descris aici, in asa putine cuvinte. O pot compara doar cu setea naufragiatului care nu are la dispozitie altfel de apa decat cea, foarte sarata, a marii; si care, daca isi pierde uzul ratiunii si incearca sa-si astâmpere setea cu acea saramura, suferinta i se inzeceste. Ori cu setea mistuitoare a calatorului prin desert care a ales sa bea apa rece in locul binefacatorului ceai cald. Acest din urma caz ilustreaza cu prisosinta situatia in care oul se crede mai destept decât gaina.
La intrebarea Ce am facut in ultimii 19 ani? raspund intr-o ordine voit intâmplatoare: Ungaria, Austria, Germania, Danemarca, Suedia, Elvetia, Italia, Franta, Belgia, Olanda, Luxemburg, Spania, Andorra, Portugalia, Anglia, Scotia, Slovacia, Cehia, Bulgaria, Mozambic. Si continui insiruirea, cu o alta tonalitate: pe jos, cu masina, avionul, trenul sau vaporul. As fi inconjurat Pamântul de cel putin 20-25 de ori, aproximez eu. Au fost situatii cand m-am “cazat” in masina, dar si in hotel de *****plus.
Ca sa parafrazez un vechi dicton, cu cât calatoresc mai mult, cu atât imi dau seama cât de putine stiu despre lume si cât de multe mai am de vazut. Si iar ma enervez când ma gândesc la anii irositi in colivia rosie.
Nu de putine ori am avut de infruntat priviri dispretuitoare aruncate de unii apropiati: eram singurii care nu ne “innobilam” ferestrele cu termopane, ori ne multumeam sa “calarim” aceeasi masina veche, doar din dorinta de a mai iesi inca o data in lume. Nu prea imi place sa ma autocitez, dar am sa o comit din nou: chiar daca nu avem niciun ban (alb pentru zile negre), asa ma simt eu mai bogat, daca ma plimb prin tari. Atunci când va veni ziua cea de pe urma, n-am sa duc cu mine nici case, nici masini si nici cardurile bancare. Dar tot ce am vazut si ce am invatat iau cu mine si-am sa le pot arata si ingerilor minunatiile lumesti. Sau celorlalti (aia mai negri, din subsol). Atunci nici nu mai conteaza.
(Va urma)