Fragmentul a fost preluat din Dilema veche, nr. 175:
– Andrei PLESU
Călătorie versus sedentarism. Cine are orgoliul de a nu se repeta, cine se simte ofensat de convenţii şi stereotipii simte mereu nevoia irepresibilă de a pleca. Nu te poţi dărui decît o singură dată. Apoi, te repeţi. E preferabil, de aceea, ca după dăruirea dintîi, cea adevărată, să schimbi locul şi oamenii. Călătorul par excellence este Don Juan. Nimic mai deprimant, mai dezamăgitor, mai nefiresc, decît să ţi-l închipui pe Don Juan în ipostaza soţului „aşezat“, copleşit de ticurile cotidiene ale conjugalităţii. Don Juan în papuci! Interzicînd, sau îngreunînd, călătoriile, comunismul se apără de dimensiunea donjuanescă a omului: înlocuieşte infidelitatea fertilă, patosul noutăţii, cu fidelitatea impusă a unor personaje statistice. Spiritul ascetic al comunismului – o imitaţie satanică a ascezei monahale, care e, de fapt, apogeul călătoriei, saltul dincolo de lume, evadarea în sus. Monahul e liber, în numele credinţei, de toate fidelităţile: un Don Juan destrămat de extaz. (Cititi articolul)