Azi am recidivat. Adica am ajuns iarasi sub cupola Ateneului Român. Cum s-a intâmplat? Pe principiul berzei chioare, mi-a facut altcineva cuib. Dis-de-dimineata, amicul B. mi-a soptit discret: “Am o invitatie pentru asta-seara la un concert si nu pot sa merg. Nu o vrei tu?” Daca as fi fost cal si m-ar fi intrebat amicul daca vreau ovaz, poate ca m-as fi simtit jignit; dar cum nu sunt cal, am acceptat imediat imbietoarea oferta.
O banca (mare) din România – va spun mai jos de ce nu-i dau numele – a materializat excelenta initiativa de a organiza, in principal pentru clientii fideli, dar invitând si niscaiva oficialitati (nu stiu câte or fi fost, eu i-am recunoscut doar pe Mitica de la liga si pe ministrul Vosganian), in premiera absoluta in România, un concert al Orchestrei Filarmonica della Scala, sub bagheta maestrului Riccardo Chailly.
Repet: initiativa a fost cu adevarat extraordinara si chiar punerea ei in practica s-a apropiat mult de perfectiune, desi am eu câteva comentarii de facut. Dar cârcotelile putin mai incolo.
De obicei, cronicarii de concerte vorbesc despre sali arhipline, despre mase mari de spectatori. Eu am sa fac o exceptie acum si voi scrie despre scena arhiplina. La propriu, cu cei 90 de artisti (plus dirijorul) care au compus orchestra. Nu uitati scaunele, instrumentele mari si toate accesoriile necesare; scena mare a Ateneului parea neincapatoare pentru asemenea desfasurare de forte. In schimb, acustica salii s-a ridicat la inaltimea asteptata, fara niciun fel de rateuri.
Alegerea pieselor mi s-a parut una fericita:
Gioachino Rossini ~ Uvertura la “Wilhelm Tell”
Nino Rota ~ Suita din baletul “Strada”
Ottorino Respighi ~ “Fântânile Romei”
Ottorino Respighi ~ “Pinii din Roma”
Acum sa spun si ce m-a enervat, de ce nu vreau sa pomenesc numele bancii: 1) spectacolul a inceput cu o jumatate de ora intârziere, iar explicatia organizatorilor a fost brodata pe laitmotivul “traficului ingrozitor” din oras, fapt ce a condus la intârzierea unui grup de spectatori. Subliniez, spectatori; nu orchestra, nu ministrul, nu ambasadorul, nu presedintele ligii, câtiva “bank officers” probabil, persoane importante. Ce dobitoci, parca ei ar trai pe luna, nu in orasul asta cvasi-blocat aproape la orice ora din cele 24 disponibile. 2) La intrare am fost imbiati cu câte un program al serii, o brosura bilingva foarte eleganta, dar si bogata in informatii. Din pacate trebuie sa desfiintez traducerea in limba româna, facuta mai mult ca sigur de una dintre acele pupeze super-calificate si ultra-enervante de care ne lovim zilnic prin banci, una din aia imbracata corect, dar incaltata cu niste tocuri cui, numai bune de intins nervii clientilor. Dar va spuneam de traducere: intr-un anumit context este mentionat Mussorgskij. Ha? Cum? Cine? Probabil a vrut sa zica Musorgski (iart-o, Modest Petrovici, ca nevinovata fiinta cu tocuri cui n-a auzit vreodata de inovatorii muzicii ruse!); nici nu vreau sa mentionez de cele trei La Fontana din versiunea româneasca. Pe alta pagina, ofitereasa de credite cu veleitati de traducatoare de pliante il tortureaza pe legendarul erou elvetian Wilhelm Tell de-l ameteste: il boteaza când Guglielmo Tell, iar doua rânduri mai jos chiar Guillaume Tell, numai varianta acceptata in limba româna, Wilhelm, nu vrea sa o foloseasca. In final nu m-ar mai fi mirat nimic, putea sa-l si americanizeze pe batrânul Tell, sa-i spuna Bill. Why not?
Trecând porcariile cu vederea, chiar a fost o seara deosebita. Strict din punctul meu de vedere, prefer sa evadez (macar din când in când, pentru câteva ceasuri bune) din mizeria asta cotidiano-politico-socialo-economico-etc. care ne copleseste. Multumesc bancii pentru efort si initiativa, multumesc Filarmonicii della Scala pentru ca a acceptat invitatia. Sper ca au cunoscut cu aceasta ocazie si altfel de români, putin diferiti de cei care le-au invadat linistea de acasa. Chiedo scusa, amici!
Dan Costinas