«Eu nu am căutat altceva, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Zborul – ce fericire!» ~ Constantin Brâncuşi
Anul trecut am rezervat 51 de zile – de regulă cea de-a patra din fiecare săptămână, cu mici excepţii scuzabile –, pentru realitatea exprimată în stihuri: în fiecare joi v-am spus că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi şi suflete, altele în mai puţine. În schimb, în oricare altă zi m-am bucurat atunci când: m-aţi contrazis, m-aţi completat ori, pur şi simplu, aţi propus Versurile de joi pentru săptămânile următoare.
După regula agreată deja de mai bine de un an, recomand câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. ZBORUL este navigantul laitmotiv al zilei.
Versurile îmi par într-atât de proaspete şi actuale, de parcă ar fi fost scrise alaltăieri, nu cu mai multe decenii în urmă:
de Marin Sorescu
Şi mi-a dat fiecare
Câte o pană.
Una înaltă de la vultur,
Una roşie de la pasărea paradis,
Una verde de la colibri,
Una vorbăreaţă de la papagal,
Una fricoasă de la struţ –
O, ce aripi mi-am făcut!
Mi le-am pus la suflet
Şi-am început să zbor.
Zbor înalt de vultur,
Zbor roşu de pasăre paradis,
Zbor verde de colibri,
Zbor vorbăreţ de papagal,
Zbor fricos de struţ –
O, ce-am mai zburat!
Cântectul pribeagului
de Ovid Densuşianu
Dacă vreţi s-aflaţi
Din ce locuri viu,
Munţii-i întrebaţi,
Că ei singuri ştiu.
Codru mi-a fost frate
Prin pustietate.
Dacă vreţi să ştiţi
Cin’ m-a mângâiat,
Cerului-i vorbiţi,
Că el m-a vegheat.
Stelele mi-au fost
Noaptea adăpost.
Şi-ncotro-mi duc zborul
De vreţi să vă spui,
Întrebaţi izvorul
Care-i drumul lui.
Calea-mi se sfârşeşte
Unde el se-opreşte.
Lecţia de zbor
de Nichita Stănescu
Mai întâi îţi strângi umerii,
mai apoi te înalţi pe vârful picioarelor,
închizi ochii
refuzi auzul.
Îţi spui în sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:
Zbor
Şi acesta e zborul.
Îţi strângi umerii
cum se strâng râurile într-un singur fluviu.
Îţi închizi ochii
cum închid norii câmpia.
Te-nalţi pe vârful picioarelor
cum se înalţă piramida pe nisip.
Refuzi auzul,
auzul unui singur secol,
şi-apoi îţi spui în sinea ta:
acum voi zbura
de la naştere spre moarte.
După aceea zici:
Zbor
Şi acesta e timpul.
Îţi strângi râurile
cum strângi umerii
te înalţi pe behăitul caprelor
Zici: Nevermore.
Şi apoi:
fâlf
dai din aripile altcuiva;
şi apoi
eşti el,
iar el
este pururi altcineva.
Vara
de George Coşbuc
Priveam fără de ţintă-n sus –
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaş cu fruntea-n soare,
De pază ţării noastre pus.
Şi ca o taină călătoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Şi n-avea aripi să mai zboare!
Şi tot văzduhul era plin
De cântece ciripitoare.
Privirile de farmec bete
Mi le-am întors către pământ –
Iar spicele jucau în vânt,
Ca-n horă dup-un vesel cânt
Copilele cu blonde plete,
Când saltă largul lor vestmânt.
În lan erau feciori şi fete,
Şi ei cântau o doină-n cor.
Juca viaţa-n ochii lor
Şi vântul le juca prin plete.
Miei albi fugeau către izvor
Şi grauri suri zburau în cete.
Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!
O mare e, dar mare lină –
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, că e lumină!
În miezul verii
de George Coşbuc
O fâşie nesfârşită
Dintr-o pânză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Toată valea.
Liniştea-i deplin stăpână
Peste câmpii arşi de soare,
Lunca-i goală: la fântână
E pustiu; şi nu se-ngână
Nici o boare.
Numai zumzetul de-albine,
Fără-ncepere şi-adaos,
Curge-ntruna, parcă vine
Din adâncul firii pline
De repaos.
Şi cât vezi în depărtare
Viu nimic nu se iveşte…
Iată însă, colo-n zare,
Mişcător un punct răsare
Şi tot creşte.
Poate-i vrun bătut de soartă
Care-aleargă pe câmpie
Într-atâta lume moartă!
Dor îl mână, griji îl poartă,
Domnul ştie!
Poţi acum să-l vezi mai bine:
E femeie, o sărmană,
Strâns la piept în scutec ţine
Un copil; şi-n sârg ea vine,
Vine-n goană.
De călduri dogoritoare,
Foc aprins îi arde chipul;
Un cuptor e roşul soare,
Şi cărbune sub picioare
E nisipul.
Când ajunge la fântână,
Jos pe-o pajişte săracă
Pune-odorul ei. Din mână
Saltă cumpăna bătrână
Şi se pleacă.
Scârţâind, din nou ea creşte.
Mama toarnă cu tot zorul
Apă-n pumni, şi se grăbeşte
La copil şi-i răcoreşte
Obrăjorul.
Bea apoi şi ea pe fugă.
Merge iarăşi după asta
La copil şi-i dă să sugă;
Frânt-apoi, pe-o buturugă
Stă nevasta.
Şi e linişte pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă;
Dorm şi-arinii de pe maluri
Şi căldura valuri-valuri
Se revarsă.
Nici un nor văzduhul n-are
Foc sub el să mai ascunză;
Nici o pasăre prin zare,
Nu se mişcă-n lumea mare
Nici o frunză.
Singur vântul, colo, iată.
Adormise la răcoare
Sub o salcie plecată –
Somnuros în sus el cată
Către soare.
Mai e mult! Şi ca să-i fie
Scurtă vremea, până pleacă,
El se uită pe câmpie,
Fluieră şi nu mai ştie
Ce să facă.
Dar deodată se opreşte:
Peste ochi îşi pune-o mână
Şi zâmbind copilăreşte
Curios şi lung priveşte
Spre fântână!
Cioara
de George Topârceanu
Câmpul alb, ca un cearşaf,
Până-n zări se desfăşoară…
Sus pe-un stâlp de telegraf,
S-a oprit din zbor o cioară,
Nemişcată-n vârf de par
Ca o acvilă pe-un soclu,
Oacheşă ca un hornar
Şi macabră ca un cioclu;
Neagră ca un as de pică,
Sub nemărginitul cer;
Singuratică şi mică
Cât o boabă de piper;
Gârbovă ca o feştilă
Într-un cap de lumânare;
Ca o mutră imobilă
De harap cu nasul mare,
Dar sinistră şi pârlită
De la coadă până-n plisc,
Ca o pajură trăsnită
Într-un vârf de obelisc;
Încrustată-n atmosferă
Ca un ou de ciocolată;
Amarâtă şi stingheră
Ca o prună afumată;
Cu alura interlopă
Ca un muzicant în frac,
Cuvioasă ca un popă
Şi smolită ca un drac;
Demnă, ca un om celebru;
Mistică şi fără chef
Ca un basorelief
De pe-un monument funebru;
Incomodă-n soare, ca
Un gunoi în ochi; nefastă
Ca un chibiţ ce-ţi stă-n coastă
La un joc de bacara;
Suspendată ca o notă
Pe un portativ gigant;
Slută, ca o hotentotă
Părăsită de amant.
Mică-n mijlocul naturii
Ca un fir de praf de puşcă;
Neagră cum e cerul gurii
La un câine care muşcă.
Cruntă ca o vînătaie
Cauzată-n match de box;
Ca un bulgăre de cox
Care-a stat o noapte-n ploaie;
Resemnată, ca-n vitrină
O reclamă pentru vulg,
Şi uşoară ca un fulg
De funingine-n lumină;
Tristă ca un crep de doliu
În văzduhul diafan, –
Ca un punct aerian
Pe-al zăpezii alb orgoliu;
Stranie ca un ponos
Al priveliştei de cretă;
Solitară şi cochetă
Ca un cuc de abanos;
Neagră ca o muscă-n lapte,
Şi fantastică-n contur,
Ca un miez adânc de noapte
Cu lumină împrejur;
Fină ca o acadea
De ţiţei topit la soare;
Prinsă-n falduri de ninsoare
Ca un fiong de catifea;
Ireală, ca un duh
Cu penajul ei feeric, –
Ca o cupă de-ntuneric
Răsturnată în văzduh;
Gravă ca o rugăciune
Şi posomorâtă ca o
Figurină de cărbune
Cu nuanţe de cacao;
Tragică, ca o emblemă
A obştescului sfârşit;
Sumbră ca o anatemă
Aruncată-n infinit;
Mută-n liniştea câmpiei
Ca un bloc de piatră arsă,
Ca un ghem de beznă toarsă
Din fuiorul veşniciei, –
Atârnând de bolta goală
Ca un uger de catran
Unde pruncii lui Satan
Vin plângând, să sugă smoală;
Piază-rea, ca un blestem
Azvârlit aşa-ntr-o doară
Creatorului suprem, –
Şi banală… ca o cioară!
Cântecul ciorii
de Georg Scherg
Cântă, suflet, chiar ciufulit
şi negru ca o cioară,
oricât de tulbure-ai privit
orice te înconjoară.
Ori chiui vesel, ori boceşti,
asa e viaţa, drum deplin
nu ai pe-alături, ci doar prin,
chiar de mai rătăceşti.
De nu cânţi, fluieri sau glumeşti
nicicând, unde-i norocul?
De nu-ţi faci bucurii, gândeşti
că-n aiureli li-e locul.
Dar oricât aiurezi de tare,
nu dai de armonie.
Deci lumea găunoasă-ţi pare,
cuvântul – ironie.
Dar unei ciori, a croncăni
i-ajunge pe deplin.
Nu vrea să ia, cu viclenii,
nimic de la străini.
(traducere de Dan Dănilă)
Fluture pe perdea
de Alexandru Andries
Uite-un fluture pe perdea,
Vrea să intre în camera mea,
N-am să-l las, fiindcă am deja
Musafiri destui…
O lumânare aprinsă am,
Şapte stele chiar lângă geam
Şi mai vine la seara mea
Încă cineva!
Peste cer sunt nori ca de fum,
Luna nouă iese acum,
Lucrurile-n ceaţă dispar…
Uite-un fluture pe perdea,
Vrea să intre în camera mea,
N-am să-l las fiindcă am deja
Musafiri destui
Deja…
Stupul lor
de Tudor Arghezi
Stupul lor de pe vâlcea
Stă păzit într-o broboadă
De trei plopi înnalţi, de nea,
Pe o blană de zăpadă.
Prisacarul le-a uitat,
Şi-a căzut si peste ele
Iarna, grea ca un plocat,
Cu chenar de peruzele.
Înlauntru însă-n stup
Lucrătoarele sunt treze
Şi făcând un singur trup
Nu-ncetează să lucreze.
Că niciuna n-a muncit
Pentru sine, ci-mpreună
Pentru stupul împlinit
Cu felii de miere bună.
Zbor
de Ana Blandiana
De boala de care sufăr
Nu se moare,
Ci se trăieşte –
Substanţa ei este chiar eternitatea,
Un fel de cancer al timpului
Înmulţindu-se din sine fără oprire.
E o boală impecabilă,
O suferinţă perpetuă ca o vocală de sticlă
Laminată în văzduhul asurzitor,
O cădere
Căreia, numai pentru că e fără sfârşit,
I se spune zbor.
Nu mă înţelegi
de Mihai Eminescu
În ochii mei acuma nimic nu are preţ
Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi;
Căci pentru care altă minune decât tine
Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine
Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind,
Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind,
În lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec,
Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă,
Din orişice durere îţi face o podoabă,
Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară,
Când ochiul tău cel mândru străluce în afară,
Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă,
Azi când a mea iubire e-atâta de curată
Ca farmecul de care tu eşti împresurată,
Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă
Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă,
Când dorul meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfânt
Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ,
Când e o-namorare de tot ce e al tău,
De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău,
Când eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi…
Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi!
Daca-i vorba de zbor, hop si eu!
Definitie (nascuta aici, acum):
Zborul,
copil cu tata necunoscut
si mama celebra: propulsia.
Astern cateva versuri si ca sa nu zic naive, zic mai vechi; poate ma ajutati sa le gasesc forma optima:
Condamnare
Condamnata la visare, cu capul in cate-un nor,
Nu e loc de indoiala, negresit maine-am sa zbor.
Condamnata-n veci la stele ori la lunecoasa luna
Sfidand soarele prin gene, il port vesnic pe retina.
Ma intrec la zbor cu vulturi peste crestele semete,
La rasarit sau la sud, soarelui ii dau binete.
Indraznesc sa trec prin timpuri, duc cu mine-un dor si-un gand,
Slobozesc valuri de visuri intre ceruri si pamant.
Pasarea-om
Nevoia de scantaie tot insista
sa fac loc gandului sa zboare
pe cerul de culoare optimista
sa fiu din nou pasarea-om calatoare
Cu aripile frante nu pot zace
de vor durea sau nu, voi sti atunci
caci gandul zborului nu imi da pace
cat voi putea sa ma tarasc pe branci.
Multumesc pentru contributiile originale; apreciez curajul.
Ai solicitat ajutor pentru imbunatatirea celor doua mici creatii: eu as optimiza, intr-un prim pas, ritmul – care, din loc in loc, putin schioapata; imediat dupa aceasta, as cauta alte variante de rima (de ex. pentru luna-retina si atunci-branci). Sa vedem ce iese.
Balada călătorului
de George Topârceanu
O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!
Sania coboară clinul de pădure.
Fug în urma noastră luminişuri sure
Şi-n singurătatea care ne petrece,
Peste vârf de arbori, asfinţitul rece
Străbătând podoaba crengilor subţiri
Luminează-n aer bolţi de trandafiri.
Dar amurgul palid a-nceput să scadă.
Noaptea, ca un abur, creşte din zăpadă.
Se ivesc departe măguri de hotar,
Într-un loc se face drum pustiu de car,
Şi-o fântână strâmbă pe lumina zării
Pare că sporeşte liniştea-nserării…
Drum de vis! E clipa mutei agonii
Când alaiul Nopţii zboară pe câmpii,
Când singurătatea umbrele-şi arată
Şi departe-n şesuri Ziua alungată
Lângă reci fruntarii alergarea-şi curmă,
Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă,
Să-şi adune-n locul unde-a-ncremenit
Peste sâni de gheaţă părul despletit.
Ca-ntr-o presimţire sufletul ţi-e-nchis.
Unde eşti? Îţi pare că trăieşti un vis…
Treci lăsând în urmă, la răspântii mute,
Umbre solitare şi necunoscute,
Treci ducând o parte din tristeţea lor,
Un suspin, o rugă, un zadarnic dor.
Iar târziu, când taina dimprejur te cheamă
Şi-ţi strecoară-n suflet un fior de teamă,
Singur cu povara cugetului tău
Te cuprind deodată lungi păreri de rău
După-o fericire care întârzie,
După câte n-au fost, dar puteau să fie,
După cele duse pentru totdeauna…
Astfel, cu mirare, te trezeşti când luna
Luminează somnul unei lumi din basme,
Iar omătul umple noaptea de fantasme.
O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!
Din străinătate
de Mihai Eminescu
Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă,
Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,
Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă
L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.
Şi inima aceea, ce geme de durere,
Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,
E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.
Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară
Scăldată în cristalul pârăului de-argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:
A codrului tenebră, poetic labirint;
Să mai salut o dată colibele din vale,
Dorminde cu un aer de pace, liniştiri,
Ce respirau în taină plăceri mai naturale,
Visări misterioase, poetice şoptiri.
Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică,
În valea mea natală, ce undula în flori,
Să tot privesc la munte în sus cum se ridică,
Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori.
Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut,
Ce auzi odată copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.
Melodica şoptire a râului, ce geme,
Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor,
Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce freme,
Născur-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor.
Da! Da! Aş fi ferice de-aş fi încă o dată
În patria-mi iubită, în locul meu natal,
Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată
Visările juniei, visări de-un ideal.
Chiar moartea, ce răspânde teroare-n omenire,
Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori,
Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire,
În visuri fericite m-ar duce către nori.
aha, multumesc, le bag la cutie
cer iertare pentru indrazneala
” În exercitarea poeziei e ceva care se poate învăţa şi ceva ce nu se poate învăţa. Aripa o ai sau nu o ai. Poţi să zbori sau să nu zbori cu ea. Depinde de aer, de înălţime, de alizeu sau de crivăţ. Rare păsările zburând pe ploaie şi încă şi mai rare cele care zboară noaptea ”
Nichita Stanescu