“Pour la presse -comme pour l’Homme- la liberté n’offre qu’une chance d’être meilleur, la servitude n’est que la certitude de devenir pire.” ~ Albert Camus

Cand scriu, ma straduiesc intotdeauna sa nu fiu partinitor. Incerc sa ma detasez de interesul imediat al vreunei parti implicate, sa ma desprind de raza de influenta a subiectului si sa-l analizez cat se poate de corect, la rece, de la distanta. Ca nu reusesc de fiecare data, e drept. Dar am constiinta impacata ca macar am incercat. Subiectivitatea este o componenta a ADN-ului speciei umane. E cam ca si cu mustata: daca doresti, o poti rade si de trei ori pe zi, ea tot mijeste dupa alte cateva ceasuri. Cu cat te indarjesti sa scapi de ea, cu atat se incapataneaza sa rasara din nou, mai deasa, mai mandra, mai obraznica.

Inventatorul (anonim?) al notiunii de Caine de paza al democratiei, drept definitie pentru mass-media, a trait in urma cu mai bine de doua secole. […v. aici mai multe detalii tehnico-istorice…] “Yet the idea of vigilant media monitoring government and exposing its excesses has gained new traction in many parts of the world.”
Desi sunt de acord cu faptul ca toti cei care au prins putin gustul puterii trebuie sa fie monitorizati indeaproape, altfel, riscul de a fi apucate unele cai gresite este foarte mare. Indiferent despre cine e vorba, tentatiile sunt mari si pot fi personalizate in functie de gustibus: multe zerouri, mult mai multe zerouri, culoarea parului sau scurtimea fustei, numarul de cai putere sau numarul de etaje – oricine are un pret! Asa se spune si, chiar daca nu sunt de acord cu acest cliseu, ma tem ca sunt nevoit sa-l accept ca pe o axioma irefutabila. De aceea e bine sa existe un paznic, fie el caine sau chiar alt animal.
Dintotdeauna, mass-media s-a hranit (si continua sa o faca, parca si mai abitir astazi) cu precadere din evenimente senzationale, din proliferarea violentei si a raului in general; cu cat se face vorbire despre mai multe victime, cadavre daca sa poate, cu atat sunt mai vocali. Blajinul caine de paza se transforma subit intr-o hiena feroce.

Ma uit in jurul meu la ce a ajuns azi mass-media; nu una anume, ori dintr-o anumita tara, ci din mai toate partile. Sa fie clar, vorbim despre cum functioneaza in tarile democratice. In cazul regimurilor totalitare, si presa functioneaza ca o umila rotita din mecanismul de preamarire a binefacerilor si a maretiei sistemului; dar asta e deja o alta discutie. Sa revenim la paznicii democratiei: oriunde in lumea autointitulata libera, sunt preferate subiectele negative, se cultiva criticile distructive si condamnarile fara drept de apel. Uneori fara o documentare prealabila si, nu de putine ori, fara a oferi drept la replica. Orice demnitar din lumea asta, fie el presedinte, membru al vreunui guvern ori parlament, face si lucruri bune, corecte, cinstite. Pe acestea nu le popularizeaza nimeni, sunt scoase in evidenta doar neregulile, greselile ori abaterile. Presa nu este Justitie si nici nu trebuie sa i se substituie. Fiecare putere din statul de drept trebuie sa-si faca datoria. Cinstit, corect si echidistant. In aceste cazuri de adevarat linsaj, cel mai mult le reprosez lipsa documentarii reale, temeinice si la obiect. Sunt constient ca o stire despre baba mutilata cu toporul de propriul nepot dependent de alcool aduce mai multa audienta decat lansarea unui nou volum de corespondente semnate de Cioran. De audienta depinde cantitatea si calitatea publicitatii, iar de acestea incasarile. Cum se simte putin miros de sange, cum se mobilizeaza toate fortele jurnalistice si apoi se intrec in a transmite cele mai macabre detalii chiar de la fata locului. Ecuatia e simpla: sange-rating-publicitate-bani-si mai mult sange-si mai multi bani.

“Un tenor poate sa sparga un pahar doar cantand o nota acuta, dar daca chiar vrei sa spargi un pahar, e mult mai simplu sa dai cu el de pamant.” ~ zice Lestat, personaj cheie din Cronicile vampirilor de Anne Rice. Cam asa procedeaza si mass-media: da cu paharul de pamant; e calea de minima rezistenta, drumul cel mai scurt, aducator de beneficii imediate si, in plus, e “ceea ce vrea publicul sa auda/vada/citeasca”. Sange. Cat mai mult (si proaspat) sange. Iar vampirul e pe faza, tocmai pazeste democratia.