“Copiii trebuie crescuti pentru ei, nu pentru parinti.” ~ Nicolae Iorga
Zilele acestea (pana pe 18 octombrie) este in plina desfasurare editia 2009 a Targului international de carte Frankfurter Buchmesse. Din Romania expun peste 30 de participanti: marile edituri, ICR si altii.
Culmea, dar nu despre carti vreau sa vorbesc astazi. Sau, ma rog, nu in mod direct despre ele.
Pe site-ul oficial al Targului am gasit un foarte scurt articol despre Romania: What’s happening in the Romanian book industry. De aici am aflat, de pilda, ca la “Bookfest 2010” tara invitata de onoare va fi Spania! Chiar nu stiam.
In finalul articolului se trage un semnal de alarma foarte serios: an Italian visitor made an interesting point that there were thousands of children being brought up in Italy who had Romanian as their mother-tongue but who were gradually losing the art of using their native language. He voiced concerns that the families didn’t seem to care that their language was dying out but he encouraged those on the panel to do something about it before it was too late, to keep these communities alive. Nu cred ca mai este nevoie de traducere, mesajul e suficient de clar.
Din pacate acest fenomen este real si el ia o tot mai mare amploare, odata cu trecerea timpului. Nu se intalneste numai in Italia, l-am vazut in Spania, in Marea Britanie, in Franta, Irlanda si sunt convins ca exista in toate tarile alese de comunitatile de romani care au hotarat sa-si traiasca (cel putin pentru o perioada determinata) viata departe de Romania.
Situatia este deja grava, indiferent ca vorbim despre copii nascuti in Romania care si-au urmat parintii in strainatate sau despre cei nascuti pe alte meridiane din parinti romani. Acestia din urma sunt totusi chiar mai defavorizati decat cei care au apucat sa invete deja limba romana in tara. Am observat ca fenomenul se intampla nu numai in familiile cu un nivel scazut de instructie, ci chiar si la -hai sa le numim- “case mai mari”.
Oricum o dai, tot prost pica: daca acesti copii nu se vor mai intoarce in tara de origine (a lor ori doar a parintilor lor), ei vor ramane stigmatizati pe viata, vor fi doar niste imigranti fara limba materna, care nu vor vorbi niciodata 100% corect niciuna din cele doua limbi; daca dimpotriva, dupa 1-3-5-7 ori mai multi ani de straintate vor alege sa se intoarca “acasa”, vor fi dispretuiti si vor avea foarte mari probleme de (re)integrare datorita faptului ca nu vorbesc corect limba romana. Sau nu o vorbesc deloc. Credeti-ma pe cuvant cand va spun ca, din pacate, exista si astfel de cazuri. Parinti inconstienti care nu s-au invrednicit sa vorbeasca acasa romaneste cu copilul nascut in strainatate in urma cu sapte ani (“La ce sa il zapacim de cap? Ca si asa nu ne mai intoarcem niciodata!”) Si iata ca acel “niciodata” s-a intors impotriva lor mult mai repede decat se astepta cineva; datorita lipsurilor materiale si odata cu adancirea crizei au fost nevoiti sa aleaga drumul repatrierii. Nu pentru ca ar umbla acolo cainii cu covrigi in coada, “dar oricum ne va fi mult mai usor sa traim acasa decat departe”; nu s-au gandit nici macar o secunda la soarta propriului lor copil care, la varsta de spate ani si un pic, stia doar vreo zece cuvinte in limba romana si se chinuia sa le pronunte si pe acelea. Pe 15 septembrie 2009, copilul acesta (care, langa un nume de familie pur romanesc, plin de diacritice, are doua rasunatoare prenume mediteraneene) a inceput cursurile scolii generale dintr-o comuna oarecare din Oltenia.
Am spus Oltenia pentru ca dintr-un judet oltenesc sunt parintii inconstienti de care v-am povestit. Ar fi putut sa mearga si la o scoala din Bucuresti, taman in buricul sectorului 1, situatia elevului ar fi fost la fel de dificila. Din pacate nu avem nici cadrul institutional si nici dascali pregatiti/platiti sa faca fata unor cazuri speciale de aceasta natura, copii care nu au nicio vina ca se afla in astfel de situatii.