“Testament”
de Tudor Arghezi

Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara razvratita care vine
De la strabunii mei pâna la tine,
Prin rapi si gropi adânci
Suite de batrânii mei pe brânci
Si care, tânar, sa le urci te-asteapta
Cartea mea-i, fiule, o treapta.

Aseaz-o cu credinta capatâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele varsate-n mine.

Ca sa schimbam, acum, intâia oara
Sapa-n condei si brazda-n calimara
Batrânii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Si leagane urmasilor stapâni.
Si, framântate mii de saptamâni
Le-am prefecut în versuri si-n icoane,
Facui din zdrente muguri si coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lasând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, si torcând usure
Am pus-o când sa-mbie, când sa-njure.
Am luat cenusa mortilor din vatra
Si am facut-o Dumnezeu de piatra,
Hotar înalt, cu doua lumi pe poale,
Pazând în piscul datoriei tale.

Durerea noastra surda si amara
O gramadii pe-o singura vioara,
Pe care ascultând-o a jucat
Stapânul, ca un tap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri si noroi
Iscat-am frumuseti si preturi noi.
Biciul rabdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbaveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptatirea ramurei obscure
Iesita la lumina din padure
Si dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsa lenesa pe canapea,
Domnita sufera în cartea mea.
Slova de foc si slova faurita
Împarechiate-n carte se marita,
Ca fierul cald îmbratisat în cleste.
Robul a scris-o, Domnul o citeste,
Far-a cunoaste ca-n adîncul ei
Zace mania bunilor mei.