«Dacă Lumea e o carte, cei ce nu călătoresc îi citesc doar prima pagină.» ~ Sfântul Augustin
Anul trecut am rezervat 51 de zile – de regulă cea de-a patra din fiecare săptămână –, cu mici excepţii scuzabile, pentru realitatea exprimată în stihuri: în fiecare joi v-am spus că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi şi suflete, altele în mai puţine. În schimb, în oricare altă zi m-am bucurat atunci când: m-aţi contrazis, m-aţi completat ori, pur şi simplu, aţi propus Versurile de joi pentru săptămânile următoare.
După regula agreată deja de mai bine de un an, recomand câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. CĂLĂTORUL este mereu mobilul laitmotiv al zilei.
Versurile îmi par într-atât de proaspete şi actuale, de parcă ar fi fost scrise alaltăieri, nu cu mai bine de un secol în urmă:
de Ion Minulescu
Că prea departe
Şi prea pentru mult timp porneşti!
Şi-am să te uit –
Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare,
Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate
Trei lacrimi reci de călătoare;
Iar eu pe ţărm
Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,
Şi-nţelegând că mi-eşti pierdută,
Te-oi plânge-n ritmul unui vers.
Şi versul meu
L-o duce poate vreun cântăreţ până la tine,
Iar tu –
Cântându-l ca şi dânsul,
Plângându-l, poate, ca şi mine –
Te vei gândi la adorata în cinstea căreia fu scris,
Şi-uitând că m-ai uitat,
Vei smulge din cadrul palidului vis
Întunecatu-mi chip,
Ca-n ziua când te-afunda vaporu-n zare
Şi când din ochi lăsai să-ţi pice
Trei lacrimi reci de călătoare!
Un porumbel
de Elena Farago
Un porumbel căzut-a, din zbor, pe-o stâncă-n mare,
Şi-i mic de tot săracul, de-abia a prins să zboare!…
Vin valuri mari şi-n stâncă se lovesc, şi lui i-e frică,
Şi trist îşi ascunde capul, şi-aripile-şi ridică
Când stropii săriţi din valuri pe pene-i cad şi-l udă,
Dar piuitul jalnic nu-i nimeni să-l audă!…
Ci iată-o porumbiţă că-n zbor zorit soseşte:
E mama lui ce-l cată, plângând, de când lipseşte.
Şi-i lângă el acuma şi-l ciuguleşte dulce
Să-i treacă spaima şi-apoi să meargă să şi-l culce.
Şi-ncet spre cuib acum zbura-vor împreună-
Să-l încălzească mama, să adoarmă-
Noapte bună!
Mi-a fugit dorul de-acasa, dorul
Cat a fost vremea frumoasa, dorul
Si-a fugit cam dezbracat
L-a prins vremea rea plecat
Si mi-e teama c-a-nghetat, dorul..
Dar s-a-ntors la saptamana, dorul
Cu trei flori de gheata-n mana, dorul
Jumatate nins cu nea, jumatate viorea
Parca leganat de-o stea, dorul…
Partea jumatate ninsa, dorul
S-a topit de steaua-ncinsa, dorul
Si din dorul calator a ramas doar dorul dor
Numai lacrima si zbor, dorul…
Mi-a fugit dorul de-acasa, dorul
Cat a fost vremea frumoasa, dorul
Si-a fugit cam dezbracat
L-a prins vremea rea plecat
Si mi-e teama c-a-nghetat, dorul…
ALEXANDRU VLAHUŢĂ – Sonet-
Ce mult aş vrea să mai iubesc o dată
Ce mult aş vrea să mai iubesc o dată,
Să simt din nou a vietii primăvară,
În drumul meu pustiu să mai răsară,
Ca din poveşti, o zână adorată.
Să scriu răvaşe lungi, si-n orice sară
Ce trece pe la fereastra-i luminată,
S-o văd le geam, cum umbra si-o arată,
Şi ore-ntregi s-aştept să-mi mai apară.
Din ochii mari, privirea ei fierbinte
Asupra-mi blând si dureros să cadă,
Şi-ntr-un suspin ea să-mi citeasca gândul …
Frumosu-i chip să farmece-a mea minte,
Şi ca pe-un astru-n sufletu-mi purtându-l,
Să fiu copil, şi visurilor pradă!
ALEXANDR PUŞKIN
Eu te-am iubit
Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot;
Dar nici nelinişte si nici tristeţe
Ea nu îti va mai da, aşa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cândva iubită
Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit.
CHARLES BAUDELAIRE
Iubitei mele
Un peisaj încântaător
E-ncântătoarea ta făptură;
Îti joacă zâmbetul pe gură
Ca boarea unui vânt uşor.
Drumeţul trist ce-ţi iese-n cale
Îşi simte sufletul vrăjit
În clipa când i-a răsărit
Splendoarea frumuseţii tale.
În armonia de culori
Ce trupul tău Îl înveşmântă,
Poeţii-nchipuirii cântă
Un graţios balet de flori.
Veşmântul tău multicolor
Cu inima ţi-l potriveşti;
Nebună, tu mă-nnebuneşti,
Şi te urăsc, cum te ador!
M-au umilit ca pe-un martir,
Grădina, Primăvara, Firea,
Şi pentru a-mi răzbuna jignirea,
Am pedepsit un trandafir!
Ascuns în umbrele tăcerii,
Aş vrea să mă strecor la fel,
În preajma ta, ca un mişel,
La ceasul tainic al plăcerii,
Să-ţi pedepsesc frumosul trup,
Să-ţi sânger carnea-nspăimântată,
Nevinovatul sân de fată,
Şi-o rană-n coapsa ta să rup,
Apoi, cu dulce voluptate
Înfrigurat aş căuta,
În astă nouă gura-a ta,
Să torn veninul meu – de frate.
Alexandru Macedonski
Rondelul domnitei
Iesind din balta Craiovita,
Unde-a fost crai Craiovisin,
Vapaie, vezi plutind domnita
Mai argintata ca un crin.
Sub luna-i tremura cosita,
In suflet poarta ca un chin,
Plutind pe balta Craiovita,
Unde-a fost crai Craiovisin.
Isi duse viata-ntr-un suspin,
Nedandu-si nimanui gurita,
Dar a rămas mironosita
Din veacul cel de tot crestin,
Plutind pe balta Craiovita.
Alexandru Vlahuta – Sonet
Din tot ce ne-a fost drag mai înainte
Din tot ce ne-a fost drag mai înainte
Povesti ramân si cântece-nvechite;
Ne fura clipele, pe nesimtite,
Din flori mirosul, sensul din cuvinte:
Si-n linistea-nserarii, ce ne-nghite,
Ca frunzele uscate pe morminte,
Se scutura aducerile-aminte
Pe inimile noastre ostenite.
Ruini suntem, si orice gând ne doare,
Caci e facut din temeri si regrete.
Te blestemam, si totusi, cu ce sete
Întindem buzele tremuratoare,
Vrajita-ti unda sa ne mai îmbete,
Viata pururea fermecatoare!