Umil şi emoţionat Omagiu

« Morţii lipsesc de la un timp dintre noi… » ~ Toma Caragiu, “Poeme şi alte confesiuni”

Chiar dacă astăzi e vineri, vă reamintesc că în fiecare joi scriu că “Nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi/suflete, altele în mai puţine.” Apoi vă propun câte un nou subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. Laitmotivul zilei este însuşi autorul poemului propus astăzi, într-o zi de 4 martie: TOMA CARAGIU.

1977-2011: 34 de ani! Când or fi trecut? Unde au plecat? De ce trebuia să se întâmple? De ce tocmai nouă? De ce tocmai el? În schimb, nu m-am întrebat niciodată cum ar fi arătat anii ‘990 cu Toma Caragiu, dacă nu s-ar fi stins din viaţă prematur şi nici cum ar fi fost aceşti primi ani din Mileniul III daca ar mai fi trăit. Sunt sigur că (şi unii şi ceilalţi) ar fi fost la fel. Prefer să-mi amintesc cu drag şi cu pioşenie de tot ceea ce a făcut: pentru teatru, pentru cinematografia românească, pentru TVR, pentru noi toţi; pentru că şi el a făcut-o cu drag şi pioşenie…
(Imaginea alăturată: ©2009~Bogdan Calciu, v. Portofoliul)

Pentru astăzi nu m-am pregătit să vorbesc nici despre Omul cu şopârla ori despre Mefisto, balet, alpinism, cimpoaie, brazi, călătorii muzicale, telefoane discrete, Moş Gerilă, elefanţi şi vrăbiuţe şi nici măcar despre Caratase (Actorul şi sălbaticii). Pur şi simplu am ales un poem de o frumuseţe extraordinară, scris cândva intre 1971 si 1973 de veşnic îndrăgostitul Tomiţă:

Fîşia de lumină ce vine din galaxii mîngîie chipul tău
Mînjind cu tuş bezna din jur.
Iubita mea, tu eşti extaz de fiecare clipă
Eşti suflare a trupului meu
Care a rătăcit de veacuri căutîndu-te pe ascunse cărări.
Blestem al păcatului dintîi, îngenunche…
Mîngîiere de taină a viselor mele,
Vinul meu neîndoit,
Pîinea mea cea de toate zilele,
Iubita mea…