« Sătul fiind de minuni, se spune că Ulise a plâns de bucurie revăzându-şi Itaca cea verde şi umilă. » ~ Jorge Luis Borges în “Arte Poetica”, 1960
În această lună martie, rubrica de realităţi exprimate în stihuri împlineşte onorabila vârstă de un an şi jumătate. Optsprezece luni de existenţă! Cu mici excepţii scuzabile, în fiecare zi de joi v-am spus că nu există poezie bună şi poezie proastă, doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi şi suflete, altele în mai puţine. De fiecare dată m-am bucurat atunci când m-aţi contrazis, aţi completat ideea iniţială ori, pur şi simplu, aţi propus Versurile de joi pentru săptămânile următoare.
După regula agreată deja, recomand câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. ÎNSTRĂINAREA este apăsătorul laitmotiv al zilei.
Pentru astăzi am ales o scurtă poezie pe care am regăsit-o de curând şi pe care o împărtăşesc cu mare plăcere; versurile îmi par într-atât de proaspete şi actuale, de parcă ar fi fost scrise alaltăieri, nu cu mai mulţi ani în urmă; lacrimile picurate peste cuvinte sunt încă neuscate:
de Monica Manughevici***
Dar eşti departe-n codrii de aramă.
Mi-e trupul greu, devreme ostenit.
Mi-e inima-ngheţată şi drumul troienit!
Vreau să mănânc o ciorbă de legume
Şi să miros scovergi din cele bune,
Să simt cum lemnul se preface-n jar,
Să-l văd pe tata- mândru şi amar!
Vreau să mai plâng lângă morminte,
Cu lacrimi dulci, lângă icoane sfinte.
Să îmi învăţ copilul să adune
Muguri de brad şi clipele nebune…
Vreau să mă-ntorc în ţara mea uitată,
De zâne şi de oameni fermecată!
Să mă întorc în sufletul străbun,
Să pot să strig pe străzi, aiurea: SUNT ROMÂN!
Clarificare necesară: am ales să nu dezvălui (cel puţin deocamdată) numele poetului, dintr-un motiv foarte simplu: nu i-am solicitat acordul pentru preluarea poeziei, pe care eu o “văd” publicabilă, cândva, într-o colecţie intitulată chiar Ars Iberica. Dacă obţin acordul de care vorbeam mai sus, revin cu detalii.
*** UPDATE: Am primit acordul autoarei pentru publicarea poeziei. Mulţumim, Monica Manughevici.
De-abia plecaseşi
de Tudor Arghezi
De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul cel dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?
Ultimele 4 strofe
din poezia
Luceafărul
de Mihai Eminescu
– “Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!”
El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul
– “Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.”
Câţi ochi frumoşi şi visători, poete
de Alexandru Vlahuţă
Câţi ochi frumoşi şi visători, poete,
N-or fi plângând pe versurile tale!
A, de-ai putea să le-nsoţeşti în cale,
Te-ai consola văzând cu câtă sete
Le sorb fecioarele sentimentale,
Cum te-ndrăgesc, zeu palid cu lungi plete,
Şi-şi torc iluzii, şi dorinţi secrete,
Şi basme dulci, din cântecu-ţi de jale:
Pe cartea ta se-nvaţă să suspine
Atâtea inimi gingaşe, curate…
Tu nici le ştii. Înstrăinat de tine,
Câţi ochi frumoşi şi visători, poete,
N-or fi plângând pe versurile tale!
A, de-ai putea să le-nsoţeşti în cale,
Te-ai consola văzând cu câtă sete
Le sorb fecioarele sentimentale,
Cum te-ndrăgesc, zeu palid cu lungi plete,
Şi-şi torc iluzii, şi dorinţi secrete,
Şi basme dulci, din cântecu-ţi de jale:
Pe cartea ta se-nvaţă să suspine
Atâtea inimi gingaşe, curate…
Tu nici le ştii. Înstrăinat de tine,
De dor te mistui în singurătate;
Doar filele, de sufletul tău pline,
Strâng amintiri duioase flori uscate.Câţi ochi frumoşi şi visători, poete,
N-or fi plângând pe versurile tale!
A, de-ai putea să le-nsoţeşti în cale,
Te-ai consola văzând cu câtă sete
Le sorb fecioarele sentimentale,
Cum te-ndrăgesc, zeu palid cu lungi plete,
Şi-şi torc iluzii, şi dorinţi secrete,
Şi basme dulci, din cântecu-ţi de jale:
Pe cartea ta se-nvaţă să suspine
Atâtea inimi gingaşe, curate…
Tu nici le ştii. Înstrăinat de tine,
De dor te mistui în singurătate;Câţi ochi frumoşi şi visători, poete,
N-or fi plângând pe versurile tale!
A, de-ai putea să le-nsoţeşti în cale,
Te-ai consola văzând cu câtă sete
Le sorb fecioarele sentimentale,
Cum te-ndrăgesc, zeu palid cu lungi plete,
Şi-şi torc iluzii, şi dorinţi secrete,
Şi basme dulci, din cântecu-ţi de jale:
Pe cartea ta se-nvaţă să suspine
Atâtea inimi gingaşe, curate…
Tu nici le ştii. Înstrăinat de tine,
De dor te mistui în singurătate;
Doar filele, de sufletul tău pline,
Strâng amintiri duioase flori uscate.
Doar filele, de sufletul tău pline,
Strâng amintiri duioase flori uscate.
De dor te mistui în singurătate;
Doar filele, de sufletul tău pline,
Strâng amintiri duioase flori uscate.