«Faţă de veşnicia cosmică, orice glorie e cruce de lemn.» ~ Valeriu Butulescu, în “Stepa memoriei”

În ultimul trimestru al anului 2010 m-am apropiat de Citatepedia.ro, ocazie cu care am descoperit un autor român foarte interesant, aproape omniprezent în multe categorii distincte de citate: aforisme, poezie, definiţii, replici din piese de teatru, altfel de citate în proză, traduceri, cu un total de peste 3400 de contribuţii! Nu se putea ca un astfel de “personaj”, atât de complex, să nu-mi stârnească interesul. Valeriu Butulescu. Deşi numele nu-mi era 100% străin, luat la bani mărunţi nu ştiu pe unde aş fi scos cămaşa; acum îmi dau seama că ceea ce ştiam la vremea respectivă despre domnia sa era doar o milionime dintr-o fărâmă de întreg. Acum, după aproape un an şi jumătate de dialog, am pretenţia că am ajuns la nivelul a cel puţin 10 milionimi. Pentru a înţelege exact ce vreau să spun despre complexitatea partenerului nostru de dialog, vă invit să citiţi aici o mică parte din vasta biobibliografie a domnului Valeriu Butulescu, completată cu gânduri şi aprecieri ale unor mari personalităţi ale literaturii româneşti contemporane.

Valeriu ButulescuDoresc să-mi afirm răspicat calda preţuire pentru Valeriu Butulescu, un maestru al unei concizii cuprinzătoare. Aforismele d-sale îi dovedesc capacitatea de-a folosi o claviatură complexă ce îmbină observaţia „pe viu” cu umorul, reflecţia cu lirismul şi cu imaginarul, având ca efect o graţie aspră, o muzicalitate a sarcasmului. Şi încă o remarcă: producţia lui Valeriu Butulescu face loc mai curând extrovertirii decât introvertirii. Spre deosebire de sublima închidere în subiect a unor creatori de aforisme precum Blaga sau Cioran, contemporanul nostru cultivă o deschidere teatrală spre public (a scris şi câteva piese de teatru), lansând propoziţii provocatoare care aşteaptă replici, aplauze şi – de ce nu? – strigăte de bis. D-sa nu se priveşte în oglindă, ci îşi priveşte drept în ochi spectatorii. Bucurându-se la ora actuală de faptul că este unul din cei mai traduşi scriitori români (în vreo patruzeci de limbi), Valeriu Butulescu poate fi socotit un Stanislaw Jerzy Lec român. ( . . . )”
Fragment din prefaţa volumului FRAGMENTARIUM, semnată de criticul literar Gheorghe Grigurcu; clic pe cele trei puncte din paranteza de mai sus pentru textul integral.


Ca de obicei, am formulat puţine întrebări, complet neconvenţionale şi (aparent) haotice. Scopul urmărit este acela de a vă invita pe dvs., cititorii, să continuaţi interviul prin intermediul secţiunii de comentarii, să aflaţi tot ceea ce v-ar putea interesa despre cărţile, persoana şi personalitatea amabilului domn Valeriu Butulescu.

Spunea Toma Caragiu într-o memorabilă scenetă, nu cu foarte mult timp înainte de a pleca, într-un mod absurd, din lumea pe care o iubea în felul lui: «Debutul meu în tenis nu s-a produs nici pe Progresul, nici la Wimbledon, nici la Forest Hills, ci la cineva de la federaţia de încălzire centrală.»
Domnule Valeriu Butulescu, debutul dv. în “tenisul literar” s-a produs exact acum 4 decenii. Vă amintiţi ce aţi publicat în 1972 în revista “Mărturisiri literare”?

Valeriu Butulescu: Într-adevăr, sunt deja patru decenii! Timpul a trecut mai repede decât mi-am propus. Atunci am început să scriu, încurajat de foştii mei profesori de română, Doina Şiclovan şi Ironim Muntean, dar şi de fratele meu, matematicianul Ion Butulescu. A fost un debut “eruptiv”. Cel puţin aşa l-a caracterizat profesorul coordonator al revistei, regretatul Nicolae Cherciu. Aveam în acea revistă de toate, şi poezie, şi proză, şi note de călătorie. Dar era şi un grupaj de aforisme, care mi-a adus ceva necazuri. Unele păreau mici erezii şi se pretau la interpretări nepotrivite cu vântul epocii. Altele nu cadrau cu vârsta mea, prea tânără pentru „cugetări” atât de mature. Dar nu m-am dezis de aceste aforisme ale începutului. Recent, am ales câteva chiar pentru „Fragmentarium”, care constituie topul celor mai izbutite 1500 aforisme ale mele.

În ordine strict alfabetică: aforist, dramaturg, jurnalist, om politic, poet, prozator, traducător. Am omis ceva?
V.B.: Am luptat pe mai multe fronturi. Poate prea multe pentru a repurta vreo victorie cu adevărat mare. În politică m-am remarcat imediat după Revoluţie, tot prin ce am scris. Ca parlamentar mă specializasem în discursuri literare, aparent spontane, dar bine chibzuite. Discursuri scurte, împănate din abundenţă cu aforisme, vorbe de duh, pilde morale, sarcasm. Reuşeam să captez trei minute atenţia plenului, ceea ce nu e o treabă uşoară (nu există public mai dificil, mai refractar şi mai imprevizibil decât plenul Parlamentului). Eram destul de convingător şi, drept consecinţă, scos mereu la înaintare. Asta a dus la o oarecare popularitate, dar şi la erodarea imaginii mele. Electoratul aşteaptă minuni de la aleşii săi. Iar vremea minunilor s-a cam dus. Am pierdut următoarele alegeri senatoriale, fiind obligat să înfrunt un adversar de un populism patologic, cu mare impact la alegători. A trebuit să mă mulţumesc cu politica din liga secundă, consiliul judeţean, consiliul municipal. Dar, în orice rău există şi un bine. Mi-a rămas mai mult timp pentru literatură. Şi pentru alte preocupări, oarecum colaterale: călătoriile, gramatica, geometria, alchimia, pescuitul, muzica, astronomia…

1979: Absolvent Magna cum laude a Universităţii din Cracovia, la aproape cinci secole de când, pe aceleaşi bănci, a studiat Nicolaus Copernic. V-a influenţat în vreun fel teoria heliocentrică a ilustrului dv. înaintaş?
V.B.: Cu siguranţă, cei cinci ani petrecuţi la Cracovia, important centru cultural european, mi-au influenţat viziunea despre lume. Teoria heliocentrică o înţeleg în felul meu. Soarele este doar centrul sistemului său de planete. Şi cam atât. Copernic a făcut un pas epocal, faţă de Ptolemeu. Dar Soarele rămâne o mică stea, care se plimbă, cu turma sa de planete, undeva la marginea unei galaxii. Una din milioanele de galaxii. Centrul lumii vii cognoscibile rămâne tot Pământul. Iar în viaţa spirituală este de actualitate, în sensul bun al cuvântului, egocentrismul. În fiecare om se află centrul lumii lui. Pentru că infinitul care ne înconjoară este dispus simetric în afara noastră. Fiecare om ascunde o oglindire a Universului, fiind poziţionat exact în centrul acestuia. De la Copernic am învăţat că pentru a primi lumină de la Soare trebuie să te învârţi cuminte şi constant în jurul lui. Că Soarele este strălucitor, dar, dacă-l studiezi cu atenţie, descoperi că are şi el o mulţime de pete.

1981: Premiul pentru interpretare la Festivalul naţional de chitară clasică. Îl preferaţi pe Robert de Visée ori pe Francisco Tárrega? Baroc sau mai degrabă Romantism?
V.B.: Aveam în repertoriu o suită de „aforisme muzicale”, nu îndrăznesc să le numesc compoziţii. Sunt variaţiuni proprii, pe teme clasice: Tárrega, Sor, Gómez, Albéniz. La aproape două milenii distanţă în timp, am simţit în mine, irezistibil, gena iberică a împăratului Traian. De aici, alte două slăbiciuni: pentru chitară şi limba spaniolă. Trebuie spus de la început că performanţele mele în muzică se încadrează la categoria amatori. De menţionat însă că, după mine, „amator” nu înseamnă „diletant”. Amatorul cântă din plăcere, şi nu în interes de serviciu.

1987: Sunt publicate primele aforisme în reviste din Polonia, Cehoslovacia, Germania, Iugoslavia, Franţa, Statele Unite. Aţi avut “binecuvântarea” regimului totalitar sau a fost un act de nesupunere asumată?
V.B.: În 1987 aveam deja două apariţii editoriale (aforisme) în România; una chiar la „Cartea Românească”. În dictatură, aforismul a fost considerat mereu o formă de literatură subversivă, cuib de erezie şi deviaţionism, pasibilă de numeroase interpretări, aşa că mă simţeam monitorizat. Dar nu atât de dur, încât să mă pot declara „victimă a regimului” şi să cer azi scutire de impozitul pe salariu. Securitatea avea griji mai serioase decât aforismele mele. În martie 1989, când regimul totalitar părea încă viril, mi-a apărut volumul „Sand Oasis” în Statele Unite. Am fost ajutat de diaspora culturală poloneză. Două rânduri de încurajare, scrise de laureatul Premiului Nobel, poetul Czeslaw Milosz, mi-au deschis imediat porţile editurii Language Bridges din Texas. Cartea nu conţinea nimic spectaculos, aforismele traduse fiind mai toate publicate în prealabil în România. Dar „autorizaţie de export” nu primisem, nici măcar nu cerusem. Nu aforismele mele erau periculoase, ci cele câteva comentarii apărute în SUA pe marginea lor, în care se scriau lucruri înfiorătoare despre regimul din România. Iar traducătoarea Eva A. Ziem a dat publicităţii o scrisoare a mea, în care o informam, exagerând, desigur, că „îngerii întunericului” ai regimului totalitar mă urmăresc pas cu pas. Însă, din păcate pentru dosarul meu de cadre, regimul totalitar m-a ignorat aproape în totalitate. Spre dezamăgirea mea, acest aspect dureros mi-a fost confirmat şi de cei de la CNSAS. Aşa că, oricum veţi pune problema, e greu să-mi confecţionaţi o aureolă de opozant al regimului. În ce am scris, am înfierat tarele timpului. Ştiam însă că o dictatură nu se răstoarnă cu aforisme. În 1989 mi-am pierdut un dinte, dar într-un banal accident de bicicletă, şi nu luptând pentru libertate.

2001: Doctorat în ştiinţe inginereşti. Există o inginerie a literaturii?
V.B.: Există la noi o idee preconcepută: că scriitorul trebuie să fie, musai, profesor de română. Nimic mai fals. Cu siguranţă, un scriitor trebuie să stăpânească impecabil acest instrument, care este limba literară. Dar scriitorii vin uneori din cele mai surprinzătoare zone profesionale. Exemplul meu preferat este Dostoievski, care a sfredelit subteranele existenţei umane ca nimeni altul, ajutat poate chiar de faptul că era inginer minier. Despre mină, ca templu primordial al căutărilor alchimice, au scris, cu mare profunzime, Novalis, Swedenborg etc. La noi, mineritul trimite invariabil la mineriade, găuri negre şi pierderi economice, termenul fiind compromis din raţiuni politice. E o modă, care va trece, ca orice modă. Într-o zi, înţelepciunea va învinge. O ţară fără resurse proprii va avea o economie vulnerabilă, mereu la cheremul altora. Ca specialist în minerit am avut ocazia să vizitez multe state, mai ales în partea lor subterană. Geologia m-a ajutat să înţeleg mai bine această lume. Da, literatura serioasă înseamnă rigoare, proiectare, precizie. Pentru a exersa aceste calităţi, ai nevoie de tehnică, de ştiinţe exacte, de capacitate de analiză şi sinteză. Un bun scriitor trebuie să posede acuitate matematică, să fie un inginer destoinic al spiritului uman.

Peste 50 de volume, în imensa lor majoritate publicate peste hotare, traduse în toate limbile Uniunii Europene, dar şi în afara acesteia, în limbi de un exotism nebănuit: vietnameză, mongolă, persană, arabă, armeană, creolă, siriacă, ivrit etc. Mai mult de 100 de premii, distincţii, medalii, diplome, plachete, dar şi alte semne de preţuire a muncii şi talentului dv. Mai aveţi loc în bibliotecă şi pe pereţii casei, domnule Valeriu Butulescu, şi pentru altceva?
V.B.: Mi-am cam burduşit biblioteca şi mi-am tapetat pereţii cu fel şi fel de amintiri. Poate nu e chiar de bun gust, dar sunt amintirile mele. Mi-e suficient să-mi arunc o privire pentru a rememora momente frumoase din viaţa mea. Fiecare din noi este exact suma experienţelor sale, adică exact ce a acumulat în propria sa memorie.

Mi-aţi mărturisit cândva: “Am scris şi am tipărit aceste aforisme din bucuria de a le dărui.” Cu ce se poate compara bucuria de a dărui?
V.B.: Îmi permit o glumă. Cum cărţile se vând greu, am optat pentru dăruirea lor. În realitate, totdeauna am scris din dorinţa sinceră de a interacţiona cu masa de cititori, nicidecum pentru bani. Cititori devotaţi aforismului găseşti greu. Mă bucur enorm când văd că aceste aforisme circulă în lume. Le găsesc pe nenumărate site-uri, în diverse limbi, de multe ori preluate abuziv. Dar niciodată nu m-am plâns. La fel e şi cu teatrul meu. Anul trecut, nu mai puţin de opt trupe dramatice, mari şi mici, au montat piese de-ale mele. Bani n-am pretins de la nimeni. E adevărat, unii nici măcar nu m-au întrebat. Dar, dacă mă întrebau, le spuneam că pot să le joace, au acceptul meu necondiţionat. Simt o bucurie copilărească atunci când dăruiesc orice, nu numai literatură. Mă simt mai tânăr cu cinci decenii.

Cum se produce trecerea de la aforism la poezie şi apoi întoarcerea la eseu prin teatru: subit, treptat sau imperceptibil?
V.B.: Ritualul creaţiei nu este atât de complicat. Aforismele se scriu cel mai greu. E o treabă de inspiraţie. Un aforism bun vine rar, cam o dată pe săptămână, în cel mai fericit caz. Şi, oricât de încântat ai fi de el, trebuie să-l pui deoparte, lăsat să dospească puţin. De multe ori, reluat după o lună sau două, după ce entuziasmul creator s-a mai risipit, constaţi că nu mai e ce-a fost. Teatrul se scrie mai uşor. Îţi alegi personajele, le botezi, le caracterizezi şi le pui la treabă. Trebuie să le urmăreşti atent. Personajele dramatice, asemenea oamenilor politici, sunt mereu tentate să vorbească mai mult decât e cazul, cad uşor în capcana intrigilor. Dar tu, ca autor, eşti stăpânul lor. La punctul culminant, tu hotărăşti cine moare şi cine se însoară. Cum spuneam, teatrul se scrie uşor, de aceea e cel mai virusat de grafomanie. Poezia la mine se manifestă rar, sub forma unor aforisme, ceva mai extinse. Un scriitor poate schimba uşor registrul creaţiei, asemenea unei bucătărese: azi compun sărmăluţe în foi de varză, iar mâine voi scrie gogoşi.

În ultimul secol şi jumătate, limba română a devenit o limbă uimitor de bogată prin importul aproape nelimitat de cuvinte noi, facilitat şi de cadrul tolerant-extensibil al vocabularului. O constatare interesantă: atunci când termenul nou este acceptat, cel mai adesea se păstrează şi cuvântul anterior care serveşte pentru a exprima acelaşi lucru.
O întrebare tehnică: un autor de aforisme foloseşte mai multe cuvinte din vocabularul pasiv decât ceilalţi scriitori?

V.B.: Aşa cum aţi văzut, aforismele mele sunt înduioşător de clare. În epoca noastră, claritatea nu se recomandă în artă, creează impresia de superficialitate şi sărăcie. Eu continui să văd în claritate politeţea autorului faţă de cititor. Şi nu voi tulbura niciodată, intenţionat, apele frazelor mele, numai ca să pară mai adânci. Pentru a fi clar şi asimilabil de la prima lectură recurg foarte rar la cuvinte din vocabularul pasiv. Mă poate citi oricine, fără a fi nevoit să umble la dicţionar.

Ce surprize pregătiţi pentru 2012? Ştiu, dacă ne spuneţi, nu vor mai fi surprize, dar măcar un indiciu, o sugestie, ceva în premieră.
V.B.: Am în lucru câteva ediţii de aforisme peste hotare. La Tbilisi, în limba georgiană, la Atena în greacă, la Alicante o a doua ediţie în spaniolă. Am semnale bune din China şi Turcia. Numărul limbilor în care circulă aceste aforisme văd că tot creşte. Dar surpriza, pe care nu vreau să o divulg, ţine de cartea de eseuri. Mai mult nu spun. Toate la timpul lor.

Aşa cum se obişnuieşte în interviurile din Zia®ul de la 5, vă las ultimul cuvânt:
V.B.: Ar fi multe de spus, dar constat că deja am vorbit prea mult, pentru un autor de aforisme. Aşa că, daţi-mi voie să închei convenţional, mulţumindu-vă pentru atenţie şi răbdare! Literatura e o uriaşă grădină paradisiacă. Noi, scriitorii, mari şi mici, punem, ici acolo, câte-o floricică, pe unde mai găsim câte un colţişor liber. Şi, dacă tot vorbim de flori, azi fiind 8 Martie, daţi-mi voie să înmânez câte un trandafir (din păcate, doar unul virtual) tuturor cititoarelor dumneavoastră:

Tags: , ,

This entry was posted on Thursday, March 8th, 2012 at 12:00 am and is filed under Interviu, Scripta Manent. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.

21 comments so far

 1 

Cum fac de obicei, îmi rezerv primul comentariu:

– mulţumesc încă o dată domnului Valeriu Butulescu pentru bunăvoinţa cu care a acceptat să răspundă unui interviu mai puţin convenţional, dar şi pentru răbdarea de care a dat dovadă în aceste ultime zece zile;
– mă aştept să continuaţi seria de întrebări şi să “rotunjiţi” imaginea abia creionată mai sus;
– interviul este astfel setat încât să rămână pe prima poziţie până miercuri 14 martie la ora 23.59; aşa aveţi timp suficient să întrebaţi, să comentaţi, să reveniţi ori să vă clarificaţi orice nelămurire;
– datorită programului extrem de încărcat al maestrului Butulescu, este posibil ca replicile domniei sale să fie postate seara târziu, dar este cert că niciun comentariu, nicio întrebare, nu vor rămâne fără răspuns;
– singurele mele intervenţii mai jos vor fi strict de ordin tehnic: întrucât mă aştept la multe întrebări, ca de obicei, am să editez comentariile invitatului astfel încât răspunsul să apară imediat după întrebare, indiferent de ora sau ziua postării.

Vă mulţumesc anticipat pentru completările aduse şi vă doresc inspiraţie maximă!

Nu pot încheia fără să vă dedic, doamnelor şi domnişoarelor care citiţi şi/ sau comentaţi acest interviu, un scurt fragment dintr-o bagatelă pentru pian – semnată de nemuritorul Ludwig cândva în anul 1810:

March 8th, 2012 at 12:01 am
 2 

Considerati ca a crea inseamna mai mult a avea inspiratie decat a gandi?

Daca inocenta s-ar masura in grame, cam cate grame de inocenta se gasesc la un autor de aforisme?

Care este aforismul dumneavoastra preferat?

March 8th, 2012 at 12:24 pm
 3 

– Eu cred că tot ce ţine de creaţie vine din gândire. Inspiraţia însăşi, departe de a fi un cadou făcut de muze, este rezultatul unui intens travaliu raţional, catalizat de parametrii afectivi ai autorului. Parafrazând o butadă mai veche, socotesc că inspiraţia este doar un fel de transpiraţie intelectuală.
– Autorii de aforisme sunt, în general, moralişti, adică procurori, nemiloşi, cu alţii, dar şi cu ego-urile lor. Nu constituie locul cel mai potrivit pentru a căuta inocenţă. Inocenţa este o marfă rară. O găsim, în forma ei autentică, doar la copii. La maturitate, inocenţa înseamnă naivitate. Maturizarea dezvoltă în om diverse artificii ipocrite. Ne străduim cu toţii să ne pavoazăm faţada onorabilităţii. Aşadar, făcând un paralelism cu arta cea mai populară(culinară), cred că inocenţa este un ingredient nesemnificativ, contraindicat în reţetele literare. Aforismul bun este rezultatul unei bogate experienţe de viaţă, deci nu se poate scrie la vârsta inocenţei. La autorii pur sânge, spiritul e mai important decât inocenţa. Dacă spiritul s-ar măsura în grame, o carte bună de aforisme ar fi imposibil de ridicat.
– Aforismul meu preferat? Îl port de-o viaţă în mine, dar încă nu l-am scris. Nu-mi găsesc forţa necesară.

March 8th, 2012 at 12:25 pm
 4 

Mă întreb dacă ați auzit despre proza arhiscurtă (o definiție tehnică, scurtă, definește PA ca fiind „texte de 500 de semne”). Cineva mi-a spus că vede niște legături între aforisme și unele PA-uri reușite. Vă simțiți cumva provocat de această comparație?
P.S. Da, știu, întrebarea e riscantă pentru mine. Ați putea spune că vă pare rău, dar n-ați auzit ce-i aia proză arhiscurtă. 🙂

March 8th, 2012 at 4:41 pm
 5 

– Teoreticienii literaturii fac fel şi fel de clasificări, aşa că e loc şi pentru termeni ca “proza arhiscurtă”. Dar practica de a număra literele unei lucrări, ca nu cumva să depăşească bariera convenţională de 500, mi se pare destul de dubioasă. Eu am căutat formele concise de exprimare din dorinţa de a esenţializa, fără a face din concizie un scop în sine. Aşa că nu-mi pare rău că n-am auzit de literatura arhiscurtă. Ba, pe undeva îmi pare chiar bine.

March 8th, 2012 at 4:42 pm
Mica
 6 

Domnule Butulescu,

1. Multumesc pentru trandafir si pentru Tudor Gheorghe.
2. Cand ati scris primul aforism? Vi-l mai amintiti?
3. Spuneti ca in “Fragmentarium” sunt alese cele mai izbutite 1500 de aforisme; banuiesc ca ati scris mult mai multe mii. Cate sa fie: 2, 3, 5, mai multe?

March 8th, 2012 at 9:25 pm
 7 

– Primul meu aforism? L-am scris la vârsta inocenţei, pe vremea când încâ nu mă bărbieream, iar cunoştinţele mele despre femei veneau exclusiv din cărţi. Nu numai că mi-l amintesc, dar l-am selectat în toate ediţiile. L-am publicat în revista liceului, Mărturisiri literare. Sună astfel:
“Sufletul unei femei e ca o carte. Trebuie să fie prea bun ca să-l citeşti de două ori.”

– Am scris şi am publicat peste trei mii de aforisme. Multe din acestea le regăsiţi în teatrul meu, sub formă de replici. Dar, având o oarecare autonomie de zbor, ele pot fi desprinse din textul dramatic. Pot trăi individual, chiar dacă au doar câteva cuvinte.

March 8th, 2012 at 9:26 pm
Viorel Naghiu
 8 

Bună seara,
Presupunem că nu aţi avea altă sursă de venit.
Credeţi că aţi putea supravieţui numai din scris?
Mulţumesc.

March 8th, 2012 at 11:05 pm
 9 

– Din scris trăiesc cel mult ziariştii,sau alţi negustori de senzaţii tipăritre. Scriitorii, cu câteva norocoase excepţii, au nevoie şi de alte activităţi. Lăsaţi să trăiască exclusiv din scris, poeţii mor în două săptămâni, aforiştii trăiesc o lună, romancierii şi dramaturgii agonizează câţiva ani. Cartea n-a fost niciodată un bun de larg consum. Iar subvenţionarea culturii, în cele mai multe cazuri, stimulează grafomania. Eu cred că e bine ca autorul să scrie dezinteresat, dintr-o puternică pornire interioară, nu ca să-şi facă bani de concediu.

March 8th, 2012 at 11:06 pm
Mirela S.
 10 

“Lichtenberg. O carte minusculă, care nu se mai termină.”, Valeriu Butulescu în Stepa memoriei

Cum să citim aceasta? Că aforismele lui Georg Christoph rămân pururi actuale şi după secole? În ce măsură v-a infuenţat G.C. Lichtenberg scriitura?

March 10th, 2012 at 11:49 am
 11 

Este un paradox. Un volum minuscul (cum sunt de obicei cărţile de aforisme) ar trebui să se citească repede. Dar bogăţia de idei din aforismele lui Lichtenberg te face să zăboveşti asupra fiecărei pagini, ba chiar să revii la cele deja citite. Aforismele izbutite te recheamă, te invită să le reciteşti. Şi, de fiecare dată simţi acea “scânteie electrică”, pe care criticul Alex. Ştefănescu o numea “triumf al sensibilităţii şi inteligenţei”. Aforismul discutat se vrea a fi un omagiu adus autorului Georg Christoph Lichtenberg, ale cărui reflecţii sunt şi vor fi mereu actuale, deci “fărâme de eternitate”.

De la Lichtenberg am înţeles că esenţializarea se poate face în câteva cuvinte care, pe fondul unor idei generoase, bine alese, pot surprinde o multitudine de mesaje complementare.

March 10th, 2012 at 11:50 am
Mark
 12 

Buna ziua:

Please accept my apologize for writing in English; I can understand a little Roumanian when I read, but not enough to express exactly what I mean, and I really hate the silly automatic translators.

*«I am seldom bored and never by myself.» – I love it, Mr. Butulescu!
(Got it from here: http://www.citatepedia.com/comments.php?id=34370)

My question is: Your aphorisms are translated into so many other languages, but there’s not any recent English translation; is there a logical explanation for this?

Multumesc.

——————
(*) Mă plictisesc rar şi niciodată singur.
N.Red. Mark este un mai vechi prieten al Zia®ului, iar întrebarea lui este foarte directă: de ce nu există şi o traducere recentă în limba engleză?

Welcome back, dear Mark! You know that my door is always open for your comments and thoughts.

March 10th, 2012 at 3:19 pm
 13 

E şi aici un mic paradox. Peste hotare am debutat “editorial” cu o plachetă de aforisme în limba engleză, la o mică editură din Texas, pe vremea dictaturii. Ecourile au fost mici, dar teama de consecinţe a fost mare. N-am reuşit să mă impun în imperiul spiritual al limbii engleze, mai mare şi mai influent ca oricând. Deşi cultiv un umor temperat, dar caustic, apropiat de cel insular. Am fost ocolit de traducătorii de engleză. Valoarea de piaţă a aforismelor este peste tot foarte scăzută. Editurile vor şi ele profit. Cu cărţi de aforisme e greu să te căpătuieşti, ca editor. Dar eu sunt optimist. Cred că într-o zi se va găsi un iubitor de aforisme care să le traducă. Thank you for your opinion, Mr. Mark!

March 10th, 2012 at 3:20 pm
Adrian
 14 

“Mă plictisesc rar, şi niciodată singur.”
Autorul e rugat să detalieze. Poate ne şi explică de ce nu există o ediţie recentă în engleză.

March 10th, 2012 at 8:58 pm
 15 

E un mod de a-mi exprima predispoziţia pentru solitudine. Şi, dacă vreţi, lipsa de interes faţă de discuţiile fără fond, pălăvrăgeală, bârfe, talk-show, şuete. Interogarea eului propriu nu este monolog. Este forma supremă a dialogului. Cred că aproape toţi avem acelaşi sentiment. Lumea înconjurătoare este atât de fascinantă, încât e imposibil să ne plictisim. Contemplarea ei, în liniştea pe care doar singurătatea ne-o conferă, ne poate umple viaţa. Şi dacă în timpul unei asemenea reverii solitare, dau buzna peste noi nişte oaspeţi neanunţaţi, şi poate nedoriţi, singurătatea se termină. Începe plictiseala în grup, pe care o mai condimentăm cu ceva cafea, bancuri, politică, zâmbete forţate. De aceea e minunat internetul. Bine exploatat, ne garantează deplina intimitate, dar şi contactul controlat cu multă lume compatibilă cu sufletele noastre. Ediţie recentă în limba engleză a aforismelor mele nu există pentru că nu există încă englezi dispuşi să le traducă. Un român care se încăpăţînează să cugete în patria lui Shakepeare stârneşte zâmbete, discrete, dar compătimitoare.

March 10th, 2012 at 8:59 pm
 16 

Am şi eu o întrebare imposibilă 🙂

Care este aforismul preferat de alt autor? Hai să zicem primul care vine în minte. 🙂

March 10th, 2012 at 10:56 pm
 17 

Cine cade în patima aforismului are mintea plină de citate. Pentru că aforismul reuşit are întotdeauna o formă memorabilă. Din acest punct de vedere, întrebarea pare imposibilă. S-au spus atâtea lucruri mari, într-o manieră măreaţă, de neuitat, încât este greu să alegi. Acum îmi vine în minte un aforism excepţional, de fapt un citat din Maeterlinck: “Dacă aş fi fost Dumnezeu, mi-ar fi fost milă de inimile oamenilor.” Pe marginea acestei fraze se pot scrie cărţi întregi, atât este de cuprinzătoare.

March 10th, 2012 at 10:57 pm
Otilia Mărcuş
 18 

Se spune despre Bucureşti că este hipocentrul culturii româneşti, dar că te şi consumă. Dv. aţi realizat performanţe deosebite alegând să rămâneţi departe de lumea dezlănţuită din capitală. Aţi fi scris altfel sau altceva dacă, din întâmplare, istoria era alta?

March 11th, 2012 at 2:42 am
 19 

Fără îndoială, a trăi într-un mare centru cultural este o şansă pentru omul de cultură, Chiar dacă tumultul frenetic, viaţa trepidantă a Bucureştiului nu constituie mediul cel mai propice pentru creaţie, apropierea imediată a unor mari teatre, redacţii, edituri, cenacluri şi, nu în ultimul rând, prezenţa unui mediu intelectual select sunt avantaje consistente. Am căutat cândva un compromis, “o insulă pustie, undeva în centrul Capitalei”. Ca o ironie a destinului, mi-a fost dat să trăiesc în Valea Jiului, care, în viziunea unor bucureşteni (traumatizaţi de “mineriade”) nu înseamnă nici măcar provincie. Însă eu iubesc sincer această Vale a Jiului, cu oamenii ei buni şi muncitori, dar debusolaţi de această interminabilă reformă. După cum iubesc şi Târgu-Jiul natal. Azi, internetul spulberă orice distanţă, aşa că handicapul de a fi provincial s-a diminuat serios.

Scriam undeva că fiecare din noi este suma propriilor experienţe. O altă istorie ar fi însemnat pentru fiecare experienţe noi, deci, în alt climat politic, am fi fost mult diferiţi de ceea ce suntem. Probabil, într-un spaţiu politic condiţionat de alţi parametri aş fi scris altfel. Cu siguranţă pot să afirm că, indiferent de conjunctura istorică, două lucruri n-aş fi făcut: să laud, sau să înjur conducătorii. Politica e o treabă grea. Uneori ne e greu să ne impunem voinţa în familie, sau la birou. Cu atât mai greu este să o faci la nivel de naţiune, în condiţii de democraţie, când fiecare cetăţean are dreptul să-ţi dea cu tifla.

March 11th, 2012 at 8:13 am
 20 

“Azi, internetul spulberă orice distanţă…”
…astfel incat permite oricui sa se traga de bracinar cu oricine. Cum comentati?

March 14th, 2012 at 8:10 pm
 21 

Internetul este, cel puţin în viziunea mea, cea mai convingătoare minune. Singura minune palpabilă, care mai e şi laică. Am mai spus-o, şi o repet, cu riscul de a comite o blasfemie: în faţa miraculosului Internet păleşte orice minune biblică. Comparată cu Internetul, vindecarea orbului de către Iisus pare o banală operaţie de cataractă.

Cine nu rămâne mut de uimire în faţa Internetului, înseamnă că încă nu îl înţelege. Internetul a deschis o nouă eră informaţională. Şi suntem doar la început. Încercaţi să vă imaginaţi ce va fi Internetul peste o sută de ani. Acces instantaneu şi gratuit la aproape toată ştiinţa lumii, în toate limbile pământului. Desigur, marile descoperiri, dincolo de uriaşul lor aspect benefic, au şi o anumită latură tenebroasă. Oamenii lui Columb au adus din America porumbul, roşia, fasolea, dar şi necunoscute şi înfiorătoare boli venerice. Reacţia de fisiune a uraniului poate da energie vitală la miliarde de oameni. Dar, printr-un scenariu diabolic, la Hiroşima, aceeaşi reacţie a calcinat întreg oraşul.

Internetul, având posibilităţi tehnice aproape nelimitate, e uşor de exploatat şi în scopuri malefice. Au apărut şuţi virtuali, care cu ajutorul tastelor te pot buzunări de la mare distanţă, a înflorit pornografia pentru toate vârstele. Dracul şi-a deschis repede ambasade în toate provinciile Imperiului lui Bill Gates, mai întins şi mai însorit decât cel al lui Carol Quintul.
Internetul are orice, de la paradisiacele grădini ale Semiramidei la Cloaca Maximă, sau ultima bolgie a lui Dante. Pe net poţi da mâna, la orice oră, cu oameni minunaţi, dar şi cu fel de fel de pungaşi, maniaci şi psihopaţi.

Cine intră în labirintul cvasi-infinit al Internetului, trebuie să fie extrem de prudent şi de selectiv. Trebuie să ştie exact ce caută, ce vrea, cu cine să stea de vorbă. Şi, dacă interlocutorul e nepotrivit şi te trage de brăcinar, îl linişteşti cu o singură apăsare de tastă.
Practic, internetul a ridicat capacitatea de a interacţiona a oamenilor la cote incredibile. A eficientizat la maxim procesul de informare şi comunicare, are aplicaţii în toate ştiinţele, grăbind globalizarea. Dacă focul şi roata au împins Omenirea înainte, imaginaţi-vă ce progres uriaş va determina internetul în cel mai scurt timp.

Mulţi habotnici consideră internetul o invenţie a Diavolului, deci e puţin probabil să-l întâlnim în Paradis. Această teamă m-a făcut să mă decid repede, vizavi de destinaţia finală:
“Doamne, prefer Infernul, dacă este racordat la internet.”

Dimensiunea Internetului este scoasă în evidenţă şi de starea materială a unuia din importanţii coautori ai acestuia: Bill Gates. Acesta, deşi e furat şi piratat de 80% din locuitorii planetei, rămâne totuşi cel mai bogat om de pe Pământ.

March 16th, 2012 at 11:01 pm