« Poezia este căsătoria realităţii cu idealul, în sufletul poetului. » ~ Bogdan Petriceicu Haşdeu
Nu există poezie bună şi poezie proastă, doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi şi suflete, altele în mai puţine. Pentru astăzi am ales o poezie pe care am regăsit-o de curând şi pe care o împărtăşesc cu mare plăcere; versurile îmi par într-atât de proaspete şi actuale, de parcă ar fi fost scrise alaltăieri, nu cu patru decenii în urmă:
de Radu Stanca
Şi-s gelos pe-oricine mă iubeşte.
Tot ce mica-mi inimă pofteşte
Mi-e prilej de-orgii şi de festine.
Tot ce vreau pe loc mi se-mplineşte,
Orice fleac visez îndată-l capăt.
Dragostea de mine n-are capăt
Şi trăiesc din plin, împărăteşte.
Curtea mea-ncărcată cu portaluri
Mă desfată-ntr-una, zi şi noapte.
Pînă-n cer s-aud, desferecate,
Chiotele gureşelor baluri,
Pînă-n codrii-adînci unde dorm nimfe
Ce tresar din somn de-atîta cîntec
Şi-apoi vin, săltînd uşor din pîntec
Şi-unduindu-şi verzile lor limfe.
Mă iubesc mai mult decît nebunul
Care-mi sare-ntr-una înainte
Şi de mîndru ce-s, pe-ncălţăminte
Cînd păşesc mă leagăn ca păunul.
Mă iubesc mai mult decît pantera
Care-mi linge tălpile şi mîna,
Decît robul negru şi cadîna
Ce m-adoarme noaptea cu ţitera.
Nevăzut, văzut, sfidez oraşul
Şi dezmierd cu palmele-mi virgine
Insinuanta lebădă ce vine
Să m-atingă moale cu panaşul.
Şi-n adîncul nopţii fără lege
Mă iubesc atît de mult, pesemne,
Că-nvestit cu tainicele semne,
De-aş fi rege,-aş fi un straşnic rege.
De-aş fi rege,-aş duce-o tot în chefuri
Şi-aş întinde-ospeţe noaptea toată,
Dar pe cei cu care-aş face-o lată
I-aş ucide-a doua zi în beciuri.
Mi-aş vopsi picioarele cu roşu
Şi-aş iubi bomboanele şi danţul,
Seara aş ieşi, plimbînd cu lanţul,
Cînd ogarul verde, cînd cocoşul.
De-aş fi rege,-aş reclădi Sodoma
Şi-aş stîrni din nou în circuri jocul.
Ca să cînt la poalele ei focul
Aş aprinde înc-o dată Roma.
Iar în culmea ultimei petreceri
Aş plesni de-atîta veselie,
Aş fi veşnic primul în beţie,
Aş fi veşnic primul în întreceri.
Şi din ţara mea şi-a frumuseţii
Tuturor le-aş face cîte-o parte,
Încît veacuri multe după moarte
M-ar cînta tîlharii şi poeţii.
Dacă nu cer prea mult
de Marin Sorescu
– Ce-ai lua cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
– O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, Doamne,
Dacă nu-ţi cer prea mult.
– Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,
Te-ar ţine de vorbă,
Ţi-ar împuia capul cu fleacuri
Şi n-ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul.
– Te implor, taie-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine
O sticlă de vin şi-o femeie.
Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.
– Ceri prea mult.
Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
– O sticlă de vin şi-o femeie,
Dacă nu cer prea mult.
– Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi,
E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.
– Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?
Mai bine tăiaţi-mi vinul,
Mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul,
Inspirându-mă din ochii iubitei.
Tăcere, minute lungi,
Poate chiar veşnicii,
Lăsându-mi-se timp pentru uitare.
– Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
– O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
– Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
– Atunci taie-mi mai bine cursurile,
Taie-mi iadul şi raiul,
Ori totul, ori nimic.
Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.
Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătoşii din iad,
Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?
Cum să-i înalţ pe drepţii din rai,
Daca n-am cartea să le-o tălmăcesc?
Cum să suport eu drumul şi diferenţele
De temperatură, luminozitate şi presiune
Dintre rai şi iad,
Dacă n-am vinul să-mi dea curaj?
Daca
de Joseph Rudyard Kipling
Daca-ti ramane mintea cand cei din jur si-o pierd
si, fiindca o ai, te-apasa sub vorbe care dor;
daca mai crezi in tine cand altii nu mai cred
si-i ierti si nu te superi de indoiala lor;
daca de asteptare nu ostenesti nicicand,
nici de minciuna goala nu-ti clatini gandul drept,
daca, izbit de ura, nu te razbuni urand
si totusi nu-ti pui masca de sfant sau de-ntelept;
daca visezi, dar visul stapan de nu ti-l faci
sau gandul, desi judeci, de nu ti-e unic tel;
daca-ncercand triumful sau prabusirea taci
si poti, prin amandoua trecand, sa fii la fel;
daca induri sa afli cinstitul tau cuvant
rastalmacit, naivii sa-i duca in ispita,
sau truda vietii tale , inspulberata-n vant,
de poate iar s-o-nalte unealta-ti prea tocita;
daca poti strange toate castigurile tale
ca sa le joci pe-o carte si sa le pierzi asa
si iarasi de la capat sa-ncepi aceeasi cale,
fara sa spui o vorba de neizbanda ta;
daca poti gandul, nervii si inima, sa-i pui
sa te slujeasca inca, peste puterea lor,
desi in trupul firav o alta forta nu-i,
afara de vointa ce le impune : “spor”;
daca te vrea multimea, desi n-ai lingusit
sau langa rege umbli ca lang-un oarecare;
daca de rai sau prieteni nu poti sa fii ranit;
daca nu numai unul, ci toti iti dau crezare;
daca ajungi sa umpli minutul trecator
cu saizeci de clipe de vesnicii, mereu,
vei fi pe-ntreg Pamantul deplin stapanitor
si, mai presus de toate, un OM – copilul meu !