Cuvintele noastre toate

Nu suntem departe de râsul stârnit de ridicarea degetului! (Vlad T. Popescu)

Folosim foarte puţine cuvinte. Se spune că nu mai mult de o mie! Cuvinte uşor de învăţat. Adunate de prin casă – cele legate de constrângeri vitale şi mici bucurii. Câştigate în şcoală – fondul lexical al bancurilor spuse în recreaţie sau, şi mai bine, în timpul orelor de curs. Aduse cu forţa de emisiunile radio şi tv – cuvinte la modă, menite să exprime superioritatea faţă de cei din jur, atât a realizatorilor cât şi a celor care doresc să spună şi ei ceva „în direct”.

Repetate până la exasperare prin birouri, magazine şi fabrici – înzestrate cu magica putere de a îndepărta de noi munca. Urlate prin tribunele stadioanelor şi dublate de gesturi bine studiate – ca nu cumva să fii considerat suporter al echipei adverse. Sau silabisite de pe ecran, în cinematografe, atunci când acţiunea nu mai este suficient de limpede iar personajele, în loc să se alerge, să se lovească cu furie sau să se sărute cu foc stau şi vorbesc ca proastele. Uşor de combinat între ele, atât de uşor încât „scăparea” unui cuvânt nepotrivit în context nu face decât să ofere o şi mai mare savoare înjurăturii noastre de zi cu zi.

Şi mai folosim încă o sută, maxim două, cărora ne străduim să le păstrăm înţelesul într-un cerc restrâns, al iniţiaţilor în jargonul unei meserii anume.

Ce se întâmplă cu celelalte două sute de mii, sau câte or mai fi ele?

O bună parte nu înseamnă absolut nimic pentru noi. Ne putem face o idee doar consultând un dicţionar sau o enciclopedie. O mică parte o respingem pentru că face parte din arsenalul unor ideologii, a unor concepţii despre lume şi viaţă cu care nu suntem de acord.

Restul? Pe vremuri, le mai aflai din cărţi. Cu cât citeai mai multe cărţi, cu atât mai multe cuvinte „rare” ajungeai să înţelegi şi să foloseşti. Cărţile alea care îţi solicitau răbdarea şi pe care le-ai trimis la anticariat, că se prăfuiau degeaba, şi le-ai înlocuit cu altele, noi, subţiri, strălucitoare, în care autorii, sau traducătorii, nu mai folosesc decât cuvinte uşor de înghiţit, iar atunci când „greşesc” o fac în strânsă complicitate cu tine, cititorul, cuvintele mai ciudate, mai complicate, mai rare, putând fi ocolite fără nici o grijă, distracţia promisă rămânând aceeaşi.

Încet, încet, se va ajunge, matematic, la limită. O carte nu va fi mai mult decât o foaie de hârtie, pe care va fi imprimat numele autorului, titlul şi textul integral al cărţii cu pricina. Un singur cuvânt: „roman”. Nu suntem departe de râsul stârnit de ridicarea degetului!
[Textul a fost preluat de pe site-ul GoodMorning.RO, cu acordul administratorului paginii si prin bunavointa autorului, Vlad T. Popescu.]