Oricum, de-o fi ca-n viitor // Să placă stihurile mele,
Las mărturie tuturor // Că n-ai colaborat la ele.
~ Prefata la “Migdale amare”, George Topîrceanu
Nu exista poezie buna si poezie proasta; doar ca unele versuri rezoneaza in mai multe minti/suflete, altele in mai putine. Ca de obicei, m-as bucura sa ma contraziceti, sa ma completati ori, pur si simplu, sa propuneti Versurile de joi pentru saptamana viitoare.
Va multumesc pentru reactia prompta si pentru nominalizarile de joia trecuta.
Ele nu vor ramane fara ecou; in a doua zi de joi din luna august le vom expune “criticii” pure a cititorilor si se va pronunta “Vox populi” in agora Zia®ului. [iar voi fi acuzat ca folosesc prea multe “cuvinte” – vezi, asta e cusurul meu!]
Alegerea de azi, 9 iulie 2009:
“SONET ESTIVAL” de George Topîrceanu
Din cerul mat, încovoiat pe zare
Ca un imens cuptor de porţelan,
Un soare imobil şi diafan
Trimite raze perpendiculare.
Oraşul “adâncit ca-ntr-o visare”,
Cu tot aspectul lui cotidian,
E bântuit în fiecare an
De felurite boli imaginare.
Prin atmosfera plină de insecte,
Vin de departe adieri suspecte:
Se furişază molima perfidă…
Trag storul la fereastră şi, de frică,
Simt inima cum mi se face mică
Cât un microb de febră tifoidă.
Publicata in 1928, in volumul “Migdale amare”. Versificatie usoara, curat estivala, si o realizare tehnica impecabila, inclusiv din punctul de vedere al normelor prozodiei; iar tema este caraghios de actuala in fiecare an (apropo, oare de ce marile “molime perfide” ameninta mai ales in lunile toride?)
Vizită
Veacul m-a făcut
Atât de cult
Încât mă uit
Peste oameni.
Am învăţat atâtea
În timpul din urmă,
Că suntem
La un punct însemnat.
S-ar putea face
Multe reforme.
Mă gândeam singur.
Eram fără nimeni.
Şi tocmai azi
Au venit musafirii.
– Tu ce dai, eu ce dau…
A, de când nu ne-am văzut.
Ce “bacovian” mi se pare Toparceanu aici. E foarte instructiv de recitit aceste poezii dedicate orasului care denota o anumita sensibilitate “romaneasca” privind lumea urbana. Ma gandesc la Rondelul orasului de altadata al lui Macedonski:
Era orasul de-altadata
Sub plopi de-argint, muiati în soare,
O verde oaza fermecata
Cu repezi ape cantatoare
Pe-oricare strazi cantau izvoare,
Si sarutat de flori ce-mbata,
Traia orasul de-altadata
Sub plopi de-argint, muiati în soare.
Prostimea chiar era bogata.
Prin curti aveau, mai toti, cuptoare.
In beciuri se teseau covoare.
S-o viata-n veci imbelsugata
Traia orasul de-altadata.
Sau la poezia Orasul furnicar a lui Eminescu.
Privesc oraşul furnicar
Cu oameni mulţi şi muri bizari,
Pe strade largi cu multe bolţi,
Cu câte-un chip l-a stradei colţ.
Şi trec foind, râzând, vorbind,
Mulţime de-oameni paşi grăbind
Dar numai p-ici şi pe colea
Merge unul de-a-nletelea,
Cu ochii-n cer, pe şuierate,
Ţiindu-şi mânile la spate.
S-aude clopot răsunând,
Cu prapuri, cruci, icoani, viind,
Preoţii lin şi în veştminte
Cântând a cărţilor cuvinte.
În urmă vin ca-ntr-un prohod;
Tineri, femei, copii, norod;
Dar nu-i prohod sfinţire de-apă,
Pe uliţi lumea să nu-ncapă;
Se scurg încet tarra bumbum
Ostaşii vin în marş acum,
Naintea lor tambur-major,
Voinic el calcă din picior
Şi tobe tare-n tact ei bat
Şi paşii sună apăsat;
Lucesc şi armele în şir,
Frumos stindarde se deşir;
Ei trec mereu tarra bumbum
Şi dup-un colţ dispar acum…
O fată trece c-un profil
Rotund şi dulce de copil,
Un câne fuge spăriet,
Şuier-un lotru de băiet,
Într-o răspântie uzată
Şi-ntinde-un orb mâna uscată,
Hamalul trece încărcat,
Şi orologiile bat
Dar nimeni mai nu le ascultă
De vorbă multă, lume multă.
Cat priveste poezia buna si proasta si rezonanta ei in noi, am citit cu multi ani in urma intr-o revista care se numea Luceafarul, cred, versurile cuiva care castigase un concurs de poezie pentru tineri poeti sau pentru amatori. Nu stiu de ce mi-a ramas in cap aceasta strofa, poate pentru rima. Suna cam asa: Miros a ins trecut prin multe / Plumb uneori imi cade-n pasi / Si te-as rapi ca pe-o sabina / Numai rapita sa te lasi.
“Simbolistul” Bacovia care si-a depasit mult epoca, fiind atat de actual si astazi.
In unele versuri este mai modern decat Tudor Arghezi sau Lucian Blaga, contemporanii sai care, fizic vorbind, i-au supravietuit.
Vizita este una dintre cele mai satirice poezii din volumul Stante burgheze (1946), moartea marilor idei in caruselul zilelor, al vizitelor banale, fara noima…
Sa nu uitam ca Baudelaire insusi se inspira din viata citadina a Parisului. El argumenta ca arta trebuie sa creeze frumusete chiar si din cele mai josnice si non-poetice situatii…
Revenind insa pe meleaguri mioritice, daca am incerca sa realizam o balanta intre poezia citadina si cea rurala, cred ca putem spune ca pana destul de tarziu – poate pana la saizecisti – poezia romaneasca era dominata de un imaginar care tine cu precadere de spatiul rural. Ori, tonul modernitatii (ca si ora exacta!), cel putin in cazul tarii noastre, s-a dat intotdeauna de la oras.