“Tristeţea este meseria mea, să ştii…” ~ Mircea Dinescu
Nu exista poezie buna si poezie proasta; doar ca unele versuri rezoneaza in mai multe minti/suflete, altele in mai putine. Ca de obicei, m-as bucura sa ma contraziceti, sa ma completati ori, pur si simplu, sa propuneti Versurile de joi pentru saptamana viitoare.
Alegerea de azi, 24 septembrie 2009:
Scrisoare către domnul Mihail Bulgakov
( din volumul Moartea citeşte ziarul – aparut la Amsterdam, in limba romana, in 1989 )
Istoria face levitatie. Oras avortat.
Lucrurilor la primarie li s-a dat un alt nume.
Puskin cu pantalonii sai albi va fi deportat
In Siberia literei, în postume.
Biserici invelite în ziare ca sticlele cu vin
sint coborite-n pivnite degraba.
Ingerul se va refugia-n chioscul de vizavi-n
strugurii verzi pe taraba.
Existi si tu ca buzunarele sfintilor
(fiindca sfintii nu au buzunare)
stai retras în tristetea parintilor
alaptat de-o tristete mai mare.
Cui să te plingi, când toata cavaleria
e strinsa-n curtea fabricii de zahar?!
Saluta si tu maiestuos mizeria
si rigiitul cult de mare mahar.
Tine-ti si tu celulele-n dirlogi
fă-te si tu ca hoitul nu miroase,
nu te-ntreba ce-i cu acesti milogi
ce-i cu aceste ziduri fara case.
Trage cortina, Ezechiel. Sfirsit.
Razboi pierdut. Inger lasat la vatra.
Experienta nu a reusit.
Omul e-un câine. Chiar daca nu latra.
Versuri de o realitate cruda. Nu am trait acele vremuri si probabil ca apartinatorii generatiei mele nu vor fi vreodata capabili de a intelege 10% din asprimea lor, insa poetul Mircea Dinescu razbeste sa ne insufle o idee asupra ceea ce a semnificat Romania socialista. Mai mult, autorul izbuteste sa conserve spiritul romanesc (Nu. Nu este o tentativa de idealizare a poporului roman.) prin utilizarea unei ironii-satirizatoare cu tenta resemnanta.
Asta ma intrebam si eu daca versurile lui Mircea Dinescu mai sunt inteligibile astazi si daca poezia lui nu e exagerat de datata, adica absurda. Dupa revolutie eu imi amintesc ca am cumparat o antologie care s-a editat atunci cu titlul Proprietarul de poduri. Am citit-o de nu mai stiu cate ori. Invatasem poezii intregi si cred ca pe unele le mai stiu si acum.
Insa ce se mai intelege astazi din versuri precum:
“Lucrurilor la primarie li s-a dat un alt nume.”
“Biserici invelite în ziare ca sticlele cu vin
sint coborite-n pivnite degraba.”
“Tine-ti si tu celulele-n dirlogi
fă-te si tu ca hoitul nu miroase,
nu te-ntreba ce-i cu acesti milogi
ce-i cu aceste ziduri fara case.”
Si gasesc ca e un alibi frumos pentru utopia comunista sfarsitul poeziei:
“Experienta nu a reusit.
Omul e-un câine. Chiar daca nu latra.”
De fapt nu asta era problema. Nu a reusit pentru ca uzurpa umanul, incerca sa-l reconstruiasca cu prezumtii antropologice false.
Aceste poezii fara ample note de subsol nu stiu cat mai valoreaza.
Sunt inteligibile in masura in care cititorul are un fond cultural bine pecetluit.
De acord cu amandoi. Partial.
Eu cred ca este foarte important SA NU UITAM si, pe cat se poate, SA IMPIEDICAM REPETAREA GRESELILOR. Prin orice mijloace: Istoria este obligata sa consemneze obiectiv evenimentele, evolutia si legitatea acestora (in masura in care exista o legitate!), iar toti ceilalti (poeti, scriitori, jurnalisti, dar si noi, oamenii de pe strada) avem datoria morala de a povesti, de a explica, de a releva hidosenia vremurilor tulburi – tocmai pentru a preveni repetarea lor.
Si da, vom scrie ample note de subsol daca va fi nevoie! Important e sa nu se uite Raul trait; e mai bine sa “suflam in iaurt” decat sa cadem din nou in vreo perfida capcana a istoriei.