«Carnavalul este în putere. Câți nu vor rămâne becheri se vor căsători. Balurile mascate vor hotărî pe mulți căsătoriți să pornească jalbă de despărțenie.» ~ Ion Luca Caragiale
Anul trecut am rezervat 51 de zile – de regulă cea de-a patra din fiecare săptămână, cu mici excepţii scuzabile –, pentru realitatea exprimată în stihuri: în fiecare joi v-am spus că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi şi suflete, altele în mai puţine. În schimb, în oricare altă zi m-am bucurat atunci când: m-aţi contrazis, m-aţi completat ori, pur şi simplu, aţi propus Versurile de joi pentru săptămânile următoare.
După regula agreată deja de mai bine de un an, recomand câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. FEBRUARIE este înfriguratul laitmotiv al zilei.
Modelul ales pentru astăzi nu este o poezie in adevăratul sens al cuvântului. Am preferat o ghicitoare pe care am tâlcuit-o după cum m-a dus pe mine capul:
yo, que el segundo nací,
soy el menor entre todos!
¿Cómo puede ser así?
iar eu, născut al doilea,
sunt cel mai mic dintre ei!
Cum e oare cu putinţă?
February
by Margaret Atwood
Winter. Time to eat fat
and watch hockey. In the pewter mornings, the cat,
a black fur sausage with yellow
Houdini eyes, jumps up on the bed and tries
to get onto my head. It’s his
way of telling whether or not I’m dead.
If I’m not, he wants to be scratched; if I am
He’ll think of something. He settles
on my chest, breathing his breath
of burped-up meat and musty sofas,
purring like a washboard. Some other tomcat,
not yet a capon, has been spraying our front door,
declaring war. It’s all about sex and territory,
which are what will finish us off
in the long run. Some cat owners around here
should snip a few testicles. If we wise
hominids were sensible, we’d do that too,
or eat our young, like sharks.
But it’s love that does us in. Over and over
Again, He shoots, he scores! and famine
crouches in the bedsheets, ambushing the pulsing
eiderdown, and the windchill factor hits
thirty below, and the pollution pours
out of our chimneys to keep us warm.
February, month of despair,
with a skewered heart in the centre.
I think dire thoughts, and lust for French fries
with a splash of vinegar.
Cat, enough of your greedy whining
and your small pink bumhole.
Off my face! You’re the life principle,
more or less, so get going
on a little optimism around here.
Get rid of death. Celebrate increase. Make it be spring.
Noaptea de februarie
de Alexandru Macedonski
I
Mi s-a parut intotdeauna un ce scarbos si crud
Ca dupa-o noapte de orgie, pe buze inca de vin ud
Sa te cobori in acea ocna la care s-afla condamnate
Nenorocitele fiinte ce se numesc: prostituate.
Mi s-a parut intotdeauna ca este-o cruda profanare
Sa uiti ca muma ti-e femeia si ca in pantec te-a purtat,
Nepasator sa pui pe buze o fioroasa sarutare
Precum se pune un stigmat.
Si cata osebire este intre amor si infamie,
Intre cadere si cadere, sau sarutari, si sarutari…
De-o parte, tainica placere ce se-nfasoara-n poezie,
De alta, bestialitatea unei reci inflacarari.
O! si cat am plans pe soarta bietelor nenorocite
Care nu pot ca sa aiba nici vointa de-un minut,
Cu blestemele pe buze de-alte buze-nabusite,
Cu palpite pentru-oricine – cunoscut – necunoscut;
Seara este-o ingrozire pentru unele din ele,
Nededate inca bine cu marsavul povarnis;
Altele, mai decazute, mai deprinse, sau mai rele,
Rad de cele care-au lacrimi sub al genelor umbris…
Lacrimi?… Nu mai stiu sa planga de o vreme-ndelungata…
Lacrimi?… Au varsat destule ele, care nu mai plang…
Lacrimile nu dau paine, si nici jimbla cea uscata
Nu se cumpara cu ele, daca pica sau se strang.
A! Civilizare! Secol de progres si industrie,
Ai masini de aburi duse, si cu trasnetul te joci,
Secol plin de prevedere, secol de filantropie,
Tu ai intrecut desigur ale Romei vechi epoci,
Imparat atotputernic, pe uscat ca si pe valuri,
Iti indeplinesti menirea si nu am de zis nimic,
Dai femeilor calvaruri si poetilor spitaluri,
Secol de filantropie, cine zice ca esti mic?
II
Viscolea cumplit afara si era o noapte sumbra,
Se ghiceau, plutind prin colturi, bestiale nazuinti,
S-aratand ale lui clape, un clavir zambea din umbra
Ca o tanara femeie ce-si arata albii dinti.
Scaune si canapele avand droturi sfaramate
Prin zgaita lor damasca de un verde spalacit,
Dau afara-n somaldoace, dintre panteci scufundate,
Caltul obosit de slujba unui loc neodihnit.
In pereti, vreo doua cadre de femei in pielea goala,
Ca in piepturi sa destepte a dorintelor rascoala,
Iar pe scaune, trantite, cateva cadavre vii,
Mute intre ele, insa, vorbarete daca vii…
Ele toate poarta-n fata ca pecetie cumplita
Sufleteasca pravalire pentru veci intiparita…
O femeie mai batrana le dezmiarda parinteste
Lina este deocamdata mai frumoasa, – s-o iubeste
Deocamdata, dintre toate, intr-un chip deosebit…
Insa nu dispretuieste nici pe Mimi – o nebuna
Ce stiind ca sa-ndrageasca, de nimica nu e buna…
Nici pe Liza, nici pe Mita, nici pe Ana – unguroaica
Care poarta sange rosu sub o piele de nemtoaica.
Toate fetele sunt bune, si a carnii exploatare
Sa-nzeceasca capitalul intr-un singur an e-n stare.
III
Zoe – fata mai bruneta – la fereastra alergase…
Ea, pesemne, c-auzise sunetul de clopotei,
Caci o sanie in curte pe zapada-alunecase,
Si intrara in odaie cativa tineri derbedei
Erau patru – intre care, un vlajgan scapat de scoala,
Care inca nu-nsemnase pe a vietii sale coala
Cu condeiul voluptatii vorba magica ,,Amor”.
Mai frumos ca sfantul Gheorghe, isi da aere viteje…
Ele – repede ghicindu-l, se-ncercau sa-l prinda-n mreje,
El, rosind ca o cireasa, se facea-ntreprinzator,
Si cu vinul ce bause, ca turtit sa fie bine,
Si cu ochii mari si negri ce catau in ochii lui,
Ii parea cum ca odaia se-nvarteste, si, in fine,
Lesne poti sa mergi la vale, dar cu greu la deal te sui.
Unul cate unul, dansii, cate patru, disparura
In odaile de-alaturi cufundate-n umbra sura,
Far-a numara cadavrul ce-l avea fiestecare
Ca mecanic sa palpite sub a buzei sarutare.
Cate patru, si sunt tineri! Cate patru, si din ei
Ce-si prostituie junetea la pierdutele femei,
Cangrenandu-si corp si suflet cu o minte neinteleapta,
Se va naste viitorul, si posteritatea dreapta.
IV
Dar din trei, uitate-n jeturi, cea mai tanara-adormise,
Insa somnu-nseninase chipul vested si-ncruntat,
Scuturand pe alba frunte umbra jalnicelor vise,
Cand copilul dinauntru iesi palid, dar barbat…
O mandrie triumfala corona frumoasa-i fata,
Si din ochii lui in cearcan care veseli dau ocol,
S-ar fi zis, de orisicine, preursirea ca-l rasfata
Si ca este dintre-aceia care-ajung la Capitol,
Ca degraba castigat-a vreo victorie-nsemnata,
Ca de groaza lui dusmanii au dosit-o ca misei…
Nu! Victoria cea mare, batalia castigata
Nu este decat podoaba tineretii, dezbracata
Pe un corp ce i se dase pe-o moneda de cinci lei.
Mai veni putin la urma un batran uitat de vreme,
Ramasita lui de zile ca sa-si dea mai iute-n jaf
Patrundea, voios si sprinten, fara s-aiba a se teme,
Caci izbanda barbatiei si-o gasise intr-un praf.
Mai veni si o fiinta cu privirile in ceata,
Ce intra, precum se intra in oricare cafenea,
Ca sa-ti iei cu nepasare lingurita de dulceata
Si sa pleci trantind in tava gologanii pentru ea.
Mai venira… – nesfarsita ar putea ca sa ajunga
Lista celor care intra, lista celor care ies…
Primavara, ziua creste, insa noaptea e tot lunga
Pentru carnea ce se vinde palpitand sub interes.
O! si cugetand ca, poate, injositele fiinte,
Daca n-ar fi fost in lipsa ticalosului metal,
Ar fi mame, coronate cu sperante si credinte,
Iar nu frunze tavalite intr-al ulitei canal.
O! si cugetand ca, poate, daca-ar fi avut in lume
Inimi pline de iubire sa le tina loc de mume,
Sprijinul vreunui frate, care vine cand il chemi,
Sau mangaietoarea voce a prieteniei sfinte,
Cu povetile-ntelepte din risipa-i de cuvinte,
Spuneti-mi, e cu putinta sa te-opresti sa nu blestemi?
V
Lumanarile scazute sovaiau – si prin odaie
Focul ce murea in soba c-o albastra valvataie
Flutura, trecand pe chipul unei searbade femei.
Singura mai ramasese dintre celelalte toate…
Insa, din minut in altul, randul o sa-i vie poate
Si va trebui, atuncea, ca sa-si faca randul ei.
Inca-n floarea vietii sale, ea ce este mai trecuta,
Este insa osandita ca sa fie mai pierduta,
Sa se plece, mai supusa, la un semn – la un cuvant…
O tineau de mila, poate, sub acel coperamant,
Si cand aspra saracie zilnic se insarcineaza,
Pe tablitele pierzarii sa inscrie nume noi,
Mila, intr-o dimineata, te caieste, si ofteaza,
Dar te ia frumos de mana, si te-arunca in noroi.
Ea stia prea bine aceasta, si supusa la porunca
Isi urma osanda vietii intr-a vitiului munca,
Iar Frineie, despletita, isi facea un piedestal
Dintr-a corpului osanda, dintr-a vorbei degradare,
Si din tot ce ingrozeste, si din tot ce e in stare
Ca sa smulga trandafirii dintr-un suflet virginal,
Sau sa faca sa tresara patimile-n amortire
Dintr-un suflet peste care, ca un vant de pustiire,
A trecut desfraul rece cu instinctu-i bestial.
Insasi fetele pieirei o priveau cu ingrozire,
Sau cu scarba, de la dansa, intorceau a lor privire,
Nevorbindu-i timp de ore, si de zile, si de luni;
Ea-nfrunta cu nepasare revoltatele furtuni…
Trasnetul putea sa cada, c-ar fi ras si-atuncea inca…
Inima i se schimbase in prapastie adanca,
Pe-ale carei margini triste nu mai creste iarba chiar.
Si din care nu reurca nici rasunetul afar’.
Unde se gandeste, insa, stand in jetul ei trantita?…
Fata ei odata muta e acuma-nsufletita…
Iat-o… Pare ca vorbeste far-a zice un cuvant…
Pare c-o-nfasoara valul unei cresteri ingrijite…
Pare-a nu mai fi femeia cu simtirile tampite
Si c-a tresarit cenusa intr-al inimii mormant.
Care vis o naluceste?… Care inger o insufla?
Iat-o… Se ridica, umbla… – pe cand vantul care sufla
Bate-n geamuri, bate tare, si le zguduie cumplit…
Falfaiesc in candelabre lumanarile deodata…
Insa ea se indrepteaza, palpitand transfigurata,
Spre clavirul ce-i zambeste printre fildesu-nvechit.
Degetele-i desirate calca clapele sonore…
Armonia se desteapta, lenevoasa, la-nceput,
Visatoare ca fecioara cugetand in timp de ore,
La barbatul ce iubeste fara ca sa-l fi vazut.
E melancolia dulce dintr-o tainica-adiere…
E murmurul plin de soapte al paraului duios…
E o voce ce sopteste, ca sa-si uite de durere,
Un refren din cate-un cantec simplu si copilaros.
Insa, fiecare nota, e o perla care scapa
De sub degetele albe ce aluneca pe clapa
Ca sa mearga sa se sparga cu un sunet cristalin…
E o melodie sfanta de pe-o harpa inspirata,
Este dulcea sarutare de pe buza adorata,
Este-a ingerilor voce dintr-un cer de soare plin.
Si cu cat clavirul varsa note mai armonioase,
Cu atata se fixeaza ochii ei deschisi si mari
Intr-o ceata, pe sub care vede zilele-i frumoase
Strecurandu-se intocmai ca fantasme legendari…
Vede casa-i parinteasca si cu stresinile-i late
Pe sub care se agata cuiburile daramate…
Randunelele pe-alaturi dau ocoale neincetat;
Muma-sa-n pridvorul verde o priveste cum se joaca,
Fetele vin la fantana, pe cand popa-n toaca, toaca
La biserica din sat.
Soarele pe dupa dealuri cu incetul se ascunde
Si arunca o privire poleita peste unde,
Roata morii se-nvarteste, vantul sufla prin zavoi,
Turmele de la pasune trec mugind in jos pe vale…
Clopoteii de la capre zanganesc voios in cale…
Scumpa ei copilarie se rentoarce inapoi.
Insa scena se preschimba, pe cand rauri de-armonie
Se revarsa in cascade de sub degetele ei,
Si pe coardele sonore trece-ntreaga ei junie,
Trece prima ei iubire, primul vis de poezie,
Care face sa vorbeasca inima unei femei.
Dreapta ca o somnambula, ea loveste-automatic
Fildesul sau abanosul invechitului clavir,
Pe cand ochii ei in zare urmaresc un chip simpatic
Rentregind cu-ncet conturul unui dulce suvenir.
Vantul scutura fereastra! – Ea nu vede, nici n-aude!
Focul moare trist in soba, lumanarile palesc…
Ea tresare – ea renaste – geme cu accente crude,
Caci si clapele au limba, caci si clapele vorbesc.
E pierdut, pierdut trecutul! E pierduta fericirea…
In prezent, nici chiar nadejdea, viata moarta, si-njosirea…
In trecut, era iubire, erau raze, era trai…
In prezent, ticalosia; in trecut, un vis de mai.
VI
Incepuse, far’ sa stie, pe divinul Trovatore,
Opera care vorbeste cu poetii-n orice ore,
Si pierduta-n reverie, ajunsese-n acea parte
Cand durerea-n Mizerere printre inimi se imparte
Si cand Verdi imprumuta note de privighetori
Ca sa zboare, dus de ele, pan-la cei nemuritori.
Ochii ei pierdeau cu-ncetul fixitatea lor grozava,
Si patrunsa de-o simtire dureroasa, dar suava,
Degetele-i descarnate de abia mai izbutesc
Din clavir sa redestepte cantecul dumnezeiesc…
Mizerere! Mizerere! Dansa-n lacrimi izbucnise…
Pe octavele-amutite mainile-i incremenise…
Ea uitase ce e plansul de sunt ani indelungati…
Armonie! Limba sfanta, care e s-a ta putere
Daca faci sa curga lacrimi ca o dulce mangaiere
Chiar din ochii ce de ele se arata mai secati?
Care e s-a ta putere, tu ce-nsufletesti indata
Chiar cadavrul unei inimi intr-un piept inmormantata,
Si aci ne faci sa plangem si aci, ca sa zambim?
Nu esti tu vreo voce dulce de prin ceruri exilata
Daca tu ne faci cu ele ca prin farmec sa vorbim?
Armonie! Limba sfanta, limba plina de simtire,
Tu dai cantecului aripi si-l inalti de la pamant…
Intre suflete si ceruri esti trasura de unire,
Si cand nu mai canti in suflet, omul intra in mormant.
Ea plangea… Era scapata… Dar, c-o grea scartaietura,
Usa se deschise-atuncea, si-njurand de dumnezei,
Un bacan cu ceafa groasa, mirosind a bautura,
Puse-o lunga sarutare pe-ofilita ei figura…
Toti ne-avem destinu-n lume… El pe-al sau, si ea pe-al ei.
Faină cimilitură!
Abia astept să le-o zic copiilor.
O lună mai puțin poetică decât februarie nici nu cred că există. 😀 Iar ce-a fost, a fost ”luat” de Oana și de Mica. 🙁
Februarie
de Alex Vâlcu [Chitaristul ]
Din când în când apare soarele.
Încep să curgă iar pâraiele.
Ţurţurii la streşini se topesc.
Chiar şi pământul îl zăresc.
Nu vă grăbiţi, e încă iarnă.
Nu dezbrăcaţi, călduţa haină.
Mănuşile nu le-aruncaţi,
Că, dragi copii, o să-ngheţaţi.
Şi dacă-n veselia voastră,
Spargeţi un geam la o fereastră,
Rugaţi părinţii să vă ierte.
O să vedeţi, n-o să vă certe.
Ochii nedefiniţi ai unui început de februarie
de Maria Prochipiuc
e ziua când stelele trec dincolo de răsăritul altei zile
pe drumuri anotimuprile se aştern răvaş
bobocii stau gata să pocnească sub clipocitul soarelui
toate au un anumit preţ
optsprezece
misterul iernii se pierde în zornăitul inimii
săruturile se agaţă de cuvintele gata de plecare
ca o atingere catifelată
în zi de
zece
dezvăluită lumii sub cerul deschis
azi toate lucrurile iţi vorbesc pe nume
buzele cuprind universul nopţilor de aşteptare
ochiul împrăştie lumină peste singurătatea gândului
vibrează poemele pe ciorchine
nu nu e vară e doar un început de
februarie