“O cafea buna e neagra ca Dracul, tare ca Moartea si dulce ca Dragostea.” ~ Proverb turcesc

Despre chinurile pre-revolutionare si brusca evadare din colivia rosie, imediat dupa ianuarie 1990, am mai scris aici si cu alte ocazii. Faptul ca imi doream foarte mult sa vad si cu proprii ochi ceea ce pana atunci “vazusem” doar cu ochii mintii este deja notoriu; recunosc si ca, de multe ori, am sacrificat “importantul” de dragul calatoriilor din primavara pana-n toamna si viceversa. Dar nu despre umblete vreau sa vorbesc azi, ci despre un alt subiect – cel putin la fel de important, desi pare banal la prima vedere.

Probabil ca nu voi avea prilejul sa inteleg vreodata, in calitatea mea de mare bautor de cafea, de ce – mai ales in ultimii ani de dictatura – ni se interzicea accesul la Cafea adevarata! Pentru cei care nu au trait acele vremuri de trista amintire (la propriu), ori cei care populau meridiane normale, mai prietenoase, este imposibil de imaginat asa ceva: o viata fara Cafea adevarata. Misterul a fost ingropat odata cu cei doi care gaseau o satisfactie deosebita in a ne dicta totul: cati copii sa facem, in care duminica putem circula cu masina, cat ulei de soia avem voie sa consumam intr-o luna, numarul maxim de metri cubi de gaz metan pe cap de locuitor, ce sa citim, la ce etaj sa locuim si – nu in ultimul rand – ce sa turnam (drept cafea) in apa clocotinda din ibric.
Surogatul pe care il denumisem, cu un zambet stramb in coltul gurii, nechezol, si care continea maxim 20% cafea – probabil ca si aceea maturata (la propriu) de prin calele vapoarelor, ca sa fie mai ieftina – a fost impus pe piata in primii ani ai deceniului 9. Din punctul meu de vedere, argumentul cu lichidarea datoriei externe a Romaniei nu sta in picioare, cel putin in acest context al cafelei. Nu sunt economist, dar se spune ca si atunci, la fel ca si astazi de altfel, un kilogram de cafea pura este mai ieftin decat aceeasi cantitate de erzat. Si atunci de ce ne-au chinuit? Doar pentru a ne demonstra ca ei sunt cei mai tari si ca trebuie sa dansam dupa cum ne canta ei?

Nu le doresc altceva decat ca, acolo unde se perpelesc ei acum, sa le plesneasca buza dupa o cafeluta din cand in cand. Si sa primeasca, dupa fapta si rasplata, cate un ibric plin de nechezol clocotit pe care sa-l bea dintr-o sorbire. Fara zahar si, daca se poate, fara apa.